Am zis!

Anul ăsta, de sarbători, o să îmi duc sufletul la păscut. O să mi-l scald în poveşti, o să-l adap cu multă zăpadă şi cu soare cu dinţi, apoi o să îl dezgheţ la căldură lângă blăniţa ei pufoasă. Şi o să îi dau să guste dulceţuri meşteşugite înainte să-mi ceară. Şi-o să mă prindă ca pe vremuri mama cu degetul în borcan :)

Ca niciodată, de anul ăsta vreau acasă la ai mei. Şi o să alerg cu drag într-acolo de îndată ce îmi lepăd îndatoririle de om mare şi îmbrac din nou hainuţele mele de copil cu capul în nori.

O iarnă cu multe poveşti vă doresc tuturor! Sa fim senini şi veseli şi să zburăm unde ne poartă visele noastre!

Cu căştile pe urechi

Acum câțiva ani nu puteam concepe un început de zi de muncă în Bucureşti fără nişte muzică în urechi. Ajunsesem oarecum dependentă de asta şi în zilele în care nu ascultam muzică pe metrou mă simţeam cel puţin ciudat.

Ulterior, nu ştiu exact din ce motive, am abandonat acest obicei. Treptat, până când mi-am dat seama după un mic auto-examen, că pur şi simplu muzica mea dispăruse. Fusese înlocuită de ceva. De plăcerea aia moromeţiană de a urmări spectacolul lumii. Tocmai acel spectacol şi acel zgomot de fond pe care încercam să îl acopăr, de care doream să mă detaşez.

Şi atunci am înţeles. Ceva se schimbase. Eu mă schimbasem. Mă acomodasem. Eram, în sfârşit, acasă, aici, în Bucureşti. Pentru că acum nu mai căutam motive să trec prin calvarul unei zile într-o metropolă aglomerată unde simţeam că duc o viaţă temporară, de împrumut, în drum spre un viitor nebulos cu zări albastre.

Viaţa mea era aici. Şi de curând, mergând acasă la ai mei, am obţinut the final proof: acasă nu mai e la Brăila ci aici, în colţişorul meu de Bucureşti din Militari. Şi de oriunde mă întorc, acum pot spune cu mâna pe inimă că mă întorc acasă.

În seara asta am pus căştile pe urechi după multă vreme. Nu prea tare, ca să aud maşinile care trec pe lângă bicicleta mea şi eventuale claxoane. Şi m-am plimbat. Poate cu adevărat pentru prima oară de când sunt aici. În oraşul pe care ne place să îl urâm. Am ignorat praful, şoferii nervoşi, pietonii exasperaţi, câinii comunitari şi m-am bucurat de călătorie. Da, căştile mele nu mai sunt colacul de salvare de odinioară. Acum sunt doar parte din peisaj.

Iarna pe uliţă

Ieri m-am rătăcit în Cişmigiu. Voit. M-am plimbat pe alei trecând uneori pe aceleaşi fără să bag de seamă, neîndurându-mă să mă rup de bucuria care pusese stăpânire pe mine. Ningea cam viscolit e drept şi era tare frig, dar mă simţeam bine .

Mă trezeam încet după un somn greu, fără vise, indus de o oboseală accentuată. Şi îmi dădeam seama că îmi plăcea ce vedeam. Alb, alb şi iarăşi alb. Un mic pustiu pe alocuri pentru că am dat şi peste locşoare unde pasul meu a fost primul care le-a călcat în dimineaţa aia.

Azi iar am mers prin Cişmigiu deşi era deja târziu. Ceva mai multă lume, un pic mai multă grijă să nu fac tumbe prin zăpadă fără voie. Asta cel puţin iniţial, pentru că dupa vreo 5 minute am căpătat încredere şi m-am băgat fix pe unde era zăpada mai batatorită şi un pic îngheţată.

Iarna mea pe uliţă a început. Dar nu va fi completă decât de Crăciun, când merg acasă la ai mei şi la orăşelul meu de provincie pe care mai toţi îl plasează în Moldova. Fie! De data asta treacă de la mine, las teritorialitatea la o parte.

De-abia aştept să văd Dunărea cu gheaţă la mal şi pâcla nedesluşită a malului celălalt pe ceaţă! Şi faleza troienită şi toate lucrurile dragi mie acolo dintotdeauna...

Acasa

Ma tot gandesc de cateva luni incoace unde este ACASA pentru mine: in orasul in care m-am nascut, pe malul Dunarii, sau in capitala asta jegoasa moral si fizic?

Teoretic, avand in vedere ca stau in Bucuresti de 5 ani, ar trebui sa pretind ca aici e "acasa". Cu toate astea, doar atunci cand ii vizitez pe ai mei pentru o zi-doua am sentimentul acela special care identifica locul unde te simti acasa. Acolo nu am nicio grija, sunt rasfatata asa cum doar parintii te pot rasfata, uit de probleme, ma joc cu pisica mea cea batrana care imi tolereaza toate prostiile, etc.

Exista un sentiment pe care il incerc de fiecare data atunci cand merg spre orasul meu natal.

Poate pentru ca las in urma viata mea de adult si acolo imi permit, pentru cateva zile, sa redevin copil. Din momentul in care ma urc in tren si pana cand cobor la statia binecunoscuta ma cuprinde o frenezie inexplicabila si , cumva, vad lucrurile in roz: nu conteaza ca tipul de langa mine sta si pe jumatate din locul meu datorita gabaritului depasit, nici ca dau pe un bilet cat nu face ca sa calatoresc prost si sa ajung la destinatie in 3 ore (200 km), nici smecherul care da drumul la manelele din dotare cel putin vreo ora pana se hotaraste cineva sa ii fac observatie si sa ne izbaveasca pe toti de asa bucurie. Practic, parca plutesc deasupra tuturor animata de o bucurie numai de mine stiuta-ma duc ACASA!!!!

Voi unde va simtiti acasa?