Rusinica...

Deși am avut parte de un vis împlinit anul ăsta la concertul Depeche Mode, am așteptat cu sufletul la gură și Rock the City 2013, sau mai bine zis, prestația live a celor de la Rammstein, căci a fost singura trupă care însemna ceva pentru mine din întregul line-up.

Buun, să începem cu începutul, zic.

1. Mi s-a părut mare măgărie să vinzi exclusiv abonamente pentru ambele zile de festival, fără a da posibilitatea omului să ALEAGĂ. Nu au existat bilete pe zile. Practic, vrei Rammstein, ia și trupa x, y, și z la pachet. Bonus de la noi. Frumos, asta dacă m-ar fi interesat vreuna. Dar nu a fost cazul!

2. Mă bucur că nu am avut strălucita idee de a veni cu 4-5 ore la devreme în căldura aia sufocanta, pentru că ORICUM nu mi-ar fi servit la NIMIC! Știu că au fost mulți care au făcut asta și îmi pare rău pentru ei. Din fericire, am avut marele noroc să îi văd pe Rammstein în condiții mult mai decente acum 3 ani, altfel sigur aș fi rămas cu un gust amar, în ciuda prestației lor excelente și de această dată.

3. Ca să trecem la miezul problemei: n-am văzut nimic. Ok, am zis, nu-i bai, îi știu pe băieți de data trecută, cam știu care e mersul, așa că mă mulțumesc să îi aud. Aiurea! Ce să auzi, frate, dacă ești la kilometri buni de scenă. Cât ar fi sunetul de bun, apăi nu răzbate și la prostime peste mări și țări, nu? N-am comentat, nu m-am gândit prea mult DE CE nu văd chiar nimic, că deh, oricum am un metru jumate și de obicei nu văd prea multe la concerte. Cu toate astea, mi-am dat seama că ceva e în neregulă după concert, când am auzit ditamai matahalele de oameni de la 1,85 în sus, care, ca plătitori de bilet la Normal Circle ce se aflau, ziceau cam tot același lucru: că nu văzuseră mai nimic. Buun, apoi, citind și je pe net, aflai care fu buba: 'mnealor, organizatorii lu' pește prăjit, s-au gândit să mai facă un bănuț, și au mărit zona de la Golden Circle. De unde, evident, rezultă, că Silver Circle ori s-a micșorat, ori s-a dat mai în spate și Normal Circle a ajuns la mama lu' Scaraoțchi în praznic.
4. E primul concert la care aproape am făcut atac de panică la coadă la CEVA (că n-am avut pretenții la băut ceva anume, era atât de cald încât eram dispusă să ma alimentez cu ce mai aveau omuleții de vândut). Să leșin nu alta, făcută conservă între voinici de 2-3 ori mai înalți ca mine, mai-mai să nu mai văd nici cerul pe alocuri.
5. Bude n-am prestat, că nu m-a tras deloc ața dupa 2 cozi la care am participat din plin, dar am auzit că era aceeași poveste fantastică coborâtă din legendele urbane concertistice.

Concluzie: După spusele unei donșoare de pe la organizatori

Delimitarea cercurilor s-a facut in mod diferit in cele doua zile datorita volumului diferit de spectatori. Prima zi a fost exceptia iar golden-ul si silver-ul au incaput amandoua in zona de golden. Nu ai ce sa faci cand vin atatia oameni. Unii vor sta mai in spate. La Wachen vede toata lumea tot? Nu. Vad cei care stau in fata. Daca delimitarile nu ar exista, 10.000 de oameni s-ar ingramadi in fata scenei si in caz de incendiu s-ar termina urat de tot. La un concert cu atatea instalatii pirotehnice, pericolul de incendiu creste considerabil.
Imi pare rau daca pentru unii spectatori a fost neplacut. Desi este adevarat ca au fost lipsuri, tot consider ca este necesar sa privim o problema din mai multe puncte de vedere inainte sa il luam in brate pe Badea si sa urlam: “Pai da, ca in Romania asa se intampla, ca ne batem joc ca asa si pe dincolo”

 Păi nu urlăm degeaba, dragă. Omul a dat bani pe bilet și vrea un concert civilizat! Ce ați făcut voi cu delimitarea e jenant și degradant. Suntem oameni, nu animale! Vinzi atâtea bilete cât să fie ok pentru toată lumea, nu ca să îți umfli buzunarele, după care te doare la bască. Băi mă lași cu incendiul? Fată dragă, dacă era un incendiu, muream naibii cu toții până ieșeam din zonă. Ție cât ți-a luat să ieși de la concert? 5 minute, probabil, că deh, ești organizator, nu jumătate de oră cât le-a luat restului muritorilor.
Am lucrat și eu ca voluntar la concerte și am fost și de cealaltă parte a baricadei și crede-mă, îmi dau seama când organizarea lasă de dorit, așa că lasă-mă să te contrazic, a voastră nu a fost proastă, a fost SUB ORICE CRITICĂ. Să ajungi în față să îți iei ceva de băut după o oră si jumătate de stat la coadă și să te ia ăl de vinde berea sufletului la mișto (nici măcar nu mi s-a întâmplat mie, dar am văzut cazuri nenumărate de acest gen) când deja ești plin de nervi și la limita răbdării, să stai la coadă la jetoane doar ca să treci la alte cozi similare dacă vrei să torni ceva pe gât, că ți s-a uscat și stomacu de arșiță sau dacă vrei să scapi de presiunea de pe vezică, eh, ce pot să spun, e CEVA, mai greu de găsit prin alte părți, BRAVO, sunteți cei mai tari!

Aaaanyway, acestea fiind spuse, vă recomand cu căldură ORICE concert Rammstein CARE NU SE ȚINE ÎN ROMÂNIA! S-auzim de bine și nenea cu organizarea, îți doresc mai multă compasiune și mai puțină foame de bani, cum ar zice hip-hoperu.

Maroc, Africa (3)

Iar m-a lovit dragostea de blog după nșpe mii de zile, dar iată-mă, îs gata pentru concluzii, aka impresiile din Marakkech și Essaouira.

Vă spun din start că dacă ar fi să mai merg în Maroc din nou, nu aș mai alege să aterizez în Marakkech. E mult prea haotic și cam europenizat și m-a debusolat complet. Dacă vii însă în Maroc pentru prima oară însă, l-aș recomanda. Trebuie văzut măcar vreo zi-două. Mixtura asta unică de oameni, arome, sunete și clădiri trebuie neapărat gustată, indiferent de impresia care v-o va lăsa ulterior.

Aș zice că e un lucru bun că am stat într-un ryadh din orașul vechi și nu într-un hotel fancy din orașul nou, modern.
Marrakech e frumos în primul rând prin străduțele lui înguste mustind de oameni și autovehicule de tot felul, respirând arome exotice, transpirație, voie bună și câte și mai câte. Odată prins în acest furnicar imens te lași dus de val și timpul trece peste tine nesimțit, te fură, te fură grozav și nici nu știi cand trec orele și zilele și te pomenești că trebuie să te sui în avion și să o iei din loc înapoi la existența ta mai mult sau mai puțin liniștită.

Marakkech e un tăvălug care pe mine una m-a rostogolit bine de tot până m-am obișnuit cu cultura asta ciudată unde toți strigă, invită, adulmecă, îmbie, unde totul e o marfă bine pusă în valoare și intens târguită, unde trebuie efectiv să ieși din zona de confort și să îți descoperi sau inventezi valențe noi și reacții surprinzătoare.

Marakkech m-a învățat mai multe despre mine decât 2 ani de plimbări prin Italia și deși pe alocuri a fost o experiență cam necomfortabilă, ba chiar enervantă uneori, m-aș simți atât de săracă în lipsa ei!

Nu pot să povestesc Marrakech-ul, fiecare trebuie să îl trăiască prin prisma proprie și să îl filtreze prin filmul fin al propriilor gusturi și concepții despre viață. Un lucru pot spune însă: mergeți să îl vedeți, veți învăța multe despre voi și despre lume!

Essaouira a fost parcă o gură de aer proaspăt după haosul din Marakkech. E un oraș-port la Atlantic care m-a fermecat din prima clipă. Nu e vreo sofisticărie, mi s-a părut frumos și franc, și foarte relaxant.

Spiritul negustoresc caracteristic arabilor e mai puțin agresiv aici, m-am plimbat în voie prin prăvălii și buticuri fără să sară cineva la gâtul meu cu propuneri de achiziții la fiecare pas. Pentru prima oară poate de când ajunsesem în Maroc, m-am relaxat cu adevărat, lăsând deoparte agitația și tulburarea vălmășagului uman care era Marakkech.

Am mâncat înghețată și m-am bucurat de un adevărat festin cu pește și creveți proaspeți pentru care am plătit mai puțin de 10 euro.

Essaouira rămâne în sufletul meu un loc în care mi-ar plăcea să mai revin ca să îmi clătesc ochii, să îmi eliberez mintea și să îmi odihnesc trupul.

Pentru cine mă cunoaște, poate părea ciudat că am ajuns să îmi petrec ceva vreme urmărind un meci de fotbal pe plajă. Eram singura femeie care se uita la meci, dar mi s-a părut atât de relaxant și plăcut, cu atât mai mult cu cât, trecând pe acolo ceva mai târziu am văzut că întregul teren de fotbal dispăruse între timp sub apele oceanului.

Am făcut plajă îmbrăcată, cu fusta și baticul de pe cap bătute de vânt. Nu era nici un localnic la plajă, doar străini. Un nisip foarte fin și o apă frumoasă rău, dar un vânt nemilos care te cam îngheța în cazul în care te aventurai în ea înot.

Cu titlu de anecdotă, îmi amintesc de un african care se ținea după tine pe plajă, îmbiindu-te cu un platou de prăjiturele pe care le plimbase toată ziua prin soare, complet impasibil în fața refuzului, întrebându-te răbdător când vrei să se întoarcă ca să cumperi (peste două ore, mâine, peste două zile...)

În concluzie, mi-a părut puțin rău când s-a făcut ora de plecare. Nu voiam înapoi în Marakkech, găsisem în sfârșit locșorul potrivit pentru mine și nu prea voiam să îi dau drumul.

Și cu asta, povestea mea africană a ajuns la final. În curând, sper să mă pornesc prin nori spre alte meleaguri, mai europene de această dată.

S-auzim de bine!

De Paşte

Nu îmi pot da seama exact de ce, dar parcă anul ăsta Paştele religios a fost cam lipsit de strălucire.

De obicei când mergeam la slujba de înviere aveam un sentiment special, de plenitudine, pe care anul asta nu l-am mai regăsit.

Parcă nici slujba n-a mai fost ce era, preoţii pe care îi ştiam i-am văzut anul ăsta îmbătrâniţi şi parcă un pic resemnaţi. Lume necajită, feţe prelungi, încercănate şi prea puţină bucurie.

Parcă totul a devenit o formalitate, o convenţie prost primită. Lumea nu mai vine cu plăcere la slujbă, îşi târâie obosită şi plictisită picioarele până acolo doar pentru a pleca cu jumătate de ora după miezul nopţii. Ne îngrămădim cu toţii mai rău ca nişte oi ca să primim lumina şi plecăm, mulţi dintre noi, la fel de orbi şi trişti cum am venit. Parcă nu ne mai atinge nimic, nu ne mai înseninează nimic chipurile.

Cel puţin eu aşa am simţit privind în jurul meu, în căutarea unui zâmbet şi a unui sentiment de bucurie care, se pare, e deja doar în amintirile mele.

Cronica unei seri de excepţie

Zi luuungă la muncă sau cel puţin aşa mi s-a părut. Nu mă gândeam însă că se va termina atât de apoteotic...

Plec victorioasă de la muncă la 7. Perfect, în sfârşit o să ajung şi eu la timp! Pe drum îmi dau seama că mi-am uitat telefonul la birou. Eh, zic, n-o fi închisă poarta tocmai acum, aşa că îi dăm bice înainte. După peregrinările obişnuite, ajung la ţintă. Stupoare! Poarta ESTE închisă iar interfonul, evident, nu merge! Aşa că după ce mă uit plină de ciudă la interfon de vreo 15 ori şi la uşă tot pe-atâtea, îmi târşâi resemnată picioarele spre staţia de tramvai.

De nervi şi oboseală, îl iau în direcţia greşită. Drept pentru care mă regăsesc îngheţând cu succes o staţie mai încolo de Hala Traian în aşteptarea lui 14. Care soseşte alene după juma' de ora! Glorios!După încă 40 min bat la propria-mi uşă şi îmi vărs năduful.

Aşadar, cum ziceam, o seară de excepţie!

Civil disobedience

Nesupunerea civilă e un concept care m-a fascinat dintotdeauna şi care mi-a fost reamintit de The Great Debaters.

Bazele lui au fost teoretizate de Henry David Thoreau, printre altele, filozof, poet şi activist, într-un eseu cu acelaşi nume.

Ideea e pe cât de simplă pe atât de gustată şi în ziua de azi: oamenii au o datorie (morală) de a rezista în faţa unei legi nedrepte. Aşa să fie sau nu?

Nesupunerea civilă este refuzul de a te supune unor norme sau legi emise de un guvern sau o forţă conducătoare fără a face uz de violenţă, prin protest paşnic.

Conceptul e central în gândirea lui Gandhi şi a stat la baza filozofiei sale Satayagraha.

Problema care s-a pus este de fapt dacă într-o democraţie nesupunerea civilă este legitimă, pornindu-se de la ideea că dacă în cadrul unei societăţi democratice fiecare începe să protesteze când şi cum vrea, considerându-se deasupra legii, se ajunge la haos.

Cert e că de foarte multe ori, nesupunerea civilă este practic singura cale de a te împotrivi unei legi prost croite. Mai mult, poate că protestul non-violent a dus în timp la dezvoltarea şi întărirea conceptului de democraţie şi nu la subminarea lui.

În acelaşi timp, s-ar putea spune că într-o societate democratică funcţională, statul de drept este suveran, iar încălcarea deliberată a legilor este inacceptabilă. De acord, dar în acest caz se pune sub semnul întrebării corectitudinea legilor. Pentru ca acest ultim postulat să fie valabil trebuie să ne asigurăm înainte de toate că legile sunt ireproşabile şi că nimeni nu poate găsi nimic de imputat în această privinţă. Şi cum totul este relativ, iar majorităţile impun norma, se poate ajunge la democraţii aberante care trădează însăşi conceptul care stă la baza lor.

Personal, cred că acest concept e corect şi legitim într-o democraţie sănătoasă atâta vreme cât legile sunt făcute de oameni iar omul este supus greşelii.

Astfel, trebuie să existe dreptul de a te revolta împotriva unei legi pe care o consideri nedreaptă atâta vreme cât acest protest este non-violent şi valoarea conceptului este demonstrată istoric de naţiuni întregi care s-au eliberat de regimuri totalitare şi forţe de ocupaţie prin nesupunere civilă.

Totuşi, nesupunerea civilă va rămâne probabil, veşnic, un subiect aprins de dezbatere :)