Looking back on your life, you come across a few crucial moments that will stay with you forever. And it is those instants, which stand out from the rest of what u were, that help you get a grip on things when the future does not look so rosy.
Sometimes, you just need to pause and take a look back at all the things that you have achieved. In order to gather the strength to do even more of the things that are on your mind.
We are all achievers, on a smaller or larger scale. We all have something below our belts, no matter how infinitesimal. It's just that sometimes in life, you need some new props, something to push you further into...the rest of your life.
Some people say that in order to be able to live the moment and look confidently to the future, you need to stop turning back. To the past.
But I say that what we were and what we did is a good part of what we are and what we'll be. If you do not take your past in and choose to forget everything you used to be, you may be losing a good chance of becoming a rounded being. And a life with no past, made up of future time only, is a life of no tangible you. Because the man you become cannot get there without the person you were, without your prior experiences, knowledge, memories.
So, let's allow ourselves to delve into the past whenever we feel like it, because it is there that we may find a few of our certainties. And thus, a spring that will catapult us into our future. With new hope and faith in our dreams.
duminică, 28 iunie 2009
miercuri, 24 iunie 2009
Pieton şi sofer
Dacă de obicei, pieton fiind, observam cu tristeţe cât de necivilizaţi sunt şoferii în maniera lor exasperantă de a te claxona dacă îndrăzneşti cumva să treci pe (culmea!) verde, în ultima vreme mi se pare incredibil în ce stil se poate traversa strada ca pieton.
Parcă a devenit o mândrie să treci pe roşu! Găsim moduri din ce în ce mai inventive de a fenta bieţii şoferi care trebuie să stea cu ochii in 12 să nu treacă peste imprudenţi. Şi ce priviri superioare ti se aruncă de către ceilalţi pietoni pentru că stai să se facă verde )exasperant de mult uneori, e drept!) pe când ei trec nonşalant pe roşu.
Din câte îmi aduc eu aminte, conform legislaţiei în vigoare, dacă intri sub roţile unui automobil pentru că ai făcut pe viteazul şi ai trecut pe roşu, şoferul nu e pasibil de nici o pedeapsa. Şi mi se pare normal. De ce ar fi? Dacă tu eşti atât de dobitoc să îţi rişti viaţa de ce să nu o faci pe barba ta?
Ştiu că există o campanie de avertizare a pietonilor asupra riscurilor pe care şi le asumă atunci când trec strada pe unde le e lor comod. Întrebaţi de ce trec starda neregulamentar, majoritatea dau din umeri ca şi cum li se pare o mare prostie întrebarea. "Pai mă grăbeam, ce voiaţi să fac, mai erau 500 de m până la trecere!"
Şi de partea cealalta a baricadei există "eroi" de care trebuie să te fereşti să nu te calce pe trecere, care îţi arată degetul binecunoscut şi mai rău chiar dacă vrei să treci tu pe verde, înaintea maşinii lui cu un trilion de cai putere şi tone de ifose.
Vinovaţi există de ambele părţi şi atâta vreme cât nu vom învăţa să ne respectăm reciproc (pentru că oricum a respecta legea e deja o utopie rizibila pentru mulţi) va deveni cvasi-imposibil să convieţuim paşnic.
În încheiere, dragă bunici grăbite, care vă trageţi de mânecă nepoţii să treacă pe roşu, gandiţi-vă înainte să faceţi asta, viaţa e preţioasă şi din pacate, ne dăm seama de asta de-abia după ce am pierdut-o. La fel, dragi confraţi de-ai vitezomanului Gică, învăţaţi că mai există şi pedala de frînă, alături de cea de acceleraţie, pe care o cunoaşteţi mult prea bine, presăraţi pe ea un pic de respect şi de atenţie, şi aduceţi-vă aminte că nu sunteţi singuri în trafic.
Parcă a devenit o mândrie să treci pe roşu! Găsim moduri din ce în ce mai inventive de a fenta bieţii şoferi care trebuie să stea cu ochii in 12 să nu treacă peste imprudenţi. Şi ce priviri superioare ti se aruncă de către ceilalţi pietoni pentru că stai să se facă verde )exasperant de mult uneori, e drept!) pe când ei trec nonşalant pe roşu.
Din câte îmi aduc eu aminte, conform legislaţiei în vigoare, dacă intri sub roţile unui automobil pentru că ai făcut pe viteazul şi ai trecut pe roşu, şoferul nu e pasibil de nici o pedeapsa. Şi mi se pare normal. De ce ar fi? Dacă tu eşti atât de dobitoc să îţi rişti viaţa de ce să nu o faci pe barba ta?
Ştiu că există o campanie de avertizare a pietonilor asupra riscurilor pe care şi le asumă atunci când trec strada pe unde le e lor comod. Întrebaţi de ce trec starda neregulamentar, majoritatea dau din umeri ca şi cum li se pare o mare prostie întrebarea. "Pai mă grăbeam, ce voiaţi să fac, mai erau 500 de m până la trecere!"
Şi de partea cealalta a baricadei există "eroi" de care trebuie să te fereşti să nu te calce pe trecere, care îţi arată degetul binecunoscut şi mai rău chiar dacă vrei să treci tu pe verde, înaintea maşinii lui cu un trilion de cai putere şi tone de ifose.
Vinovaţi există de ambele părţi şi atâta vreme cât nu vom învăţa să ne respectăm reciproc (pentru că oricum a respecta legea e deja o utopie rizibila pentru mulţi) va deveni cvasi-imposibil să convieţuim paşnic.
În încheiere, dragă bunici grăbite, care vă trageţi de mânecă nepoţii să treacă pe roşu, gandiţi-vă înainte să faceţi asta, viaţa e preţioasă şi din pacate, ne dăm seama de asta de-abia după ce am pierdut-o. La fel, dragi confraţi de-ai vitezomanului Gică, învăţaţi că mai există şi pedala de frînă, alături de cea de acceleraţie, pe care o cunoaşteţi mult prea bine, presăraţi pe ea un pic de respect şi de atenţie, şi aduceţi-vă aminte că nu sunteţi singuri în trafic.
duminică, 14 iunie 2009
Genul fantasy
În trecut îmi plăcea foarte mult Lovecraft, un scriitor de fantasy-horror remarcabil prin atmosferă. Însă acum, tablourile lui mohorâte, insidioase şi mirajul naraţiunii lui uşor grotescă nu mă mai atrag. Au devenit un pic prea terne, prea cenuşii. Citesc în ele o disperare şi un abis de-a dreptul nihilist care nu aduce culoarea pe care o doresc în lumea lecturilor mele.
Şi totuşi genul fantasy rămâne unul dintre preferatele mele. Poate pentru că e una dintre cele mai frumoase evadări din cotidian pe care mi le oferă cărţile. Acolo, pe tărâmuri traversate de râuri cristaline şi de un azuriu încă pur, de munţi cu vârfuri pierdute în ceaţă, de codri seculari veşnic verzi, de creaturi fantastice, înficoşătoare, prietenoase sau sfioase, de nave care plutesc ireal pe mările cunoaşterii la capăt de lume, unde binele învinge de fiecare dată, acolo mă simt acasă.
Acolo, unde lucrurile sunt însufleţite de o voinţă proprie şi fiecare creatură are o voce proprie, eşti motivat să mergi înainte explorând netemător tărâm după tărâm mânat de propria curiozitate sau de un ţel anume, doar de tine ştiut. Vrăjitoare, prinţi, prinţese, armăsari vorbitori, vieţuitoare cu darul vorbirii, copaci care prind viaţă ca prin farmec asemenea unui joc fantastic, fiinţe pe care nu ţi le puteai imagina, toate acestea sunt acolo pentru a te provoca la aventură, la o căutare continuă, la o călătorie minunată la capătul căreia te regăseşti plin de o nouă energie.
O lume plină de magie, de provocări, de măreţie şi paradoxal, de aceleaşi tare care există şi în lumea reală: lăcomie, dorinţă de mărire, invidie, ură, gelozie.
Un univers fantastic pe care îl datorăm unora ca J.R.R. Tolkien, J.K. Rowling, Terry Pratchett şi altor încă iluştri necunoscuţi pentru mulţi.
Şi totuşi genul fantasy rămâne unul dintre preferatele mele. Poate pentru că e una dintre cele mai frumoase evadări din cotidian pe care mi le oferă cărţile. Acolo, pe tărâmuri traversate de râuri cristaline şi de un azuriu încă pur, de munţi cu vârfuri pierdute în ceaţă, de codri seculari veşnic verzi, de creaturi fantastice, înficoşătoare, prietenoase sau sfioase, de nave care plutesc ireal pe mările cunoaşterii la capăt de lume, unde binele învinge de fiecare dată, acolo mă simt acasă.
Acolo, unde lucrurile sunt însufleţite de o voinţă proprie şi fiecare creatură are o voce proprie, eşti motivat să mergi înainte explorând netemător tărâm după tărâm mânat de propria curiozitate sau de un ţel anume, doar de tine ştiut. Vrăjitoare, prinţi, prinţese, armăsari vorbitori, vieţuitoare cu darul vorbirii, copaci care prind viaţă ca prin farmec asemenea unui joc fantastic, fiinţe pe care nu ţi le puteai imagina, toate acestea sunt acolo pentru a te provoca la aventură, la o căutare continuă, la o călătorie minunată la capătul căreia te regăseşti plin de o nouă energie.
O lume plină de magie, de provocări, de măreţie şi paradoxal, de aceleaşi tare care există şi în lumea reală: lăcomie, dorinţă de mărire, invidie, ură, gelozie.
Un univers fantastic pe care îl datorăm unora ca J.R.R. Tolkien, J.K. Rowling, Terry Pratchett şi altor încă iluştri necunoscuţi pentru mulţi.
sâmbătă, 13 iunie 2009
Have fun!
Still on my quest as to what makes one happy, I cannot help thinking one of the things to do in life most often is ultimately have fun doing what you do, whatever that is.
But then again, how can you always have fun no matter what you do? In practice this is harder than we may think coz we are mostly involved in "serious" stuff like going to work, driving, riding buses, paying bills...
And still, we CAN have fun WHILE doing all this routine business
Listening to your favorite song whilst caught in the daily traffic jams
Laughing with colleagues during lunch break
Making jokes with the stiff clerk taking care of your bills (and finding out that he/she's not that stiff and grouchy after all)
Looking at the blue sky, at the buildings, cats, dogs, streets, people that you leave behind as the bus hurries down past them on its well-trodden path
and well..actually a million ways to make your day be worthwhile :)
But then again, how can you always have fun no matter what you do? In practice this is harder than we may think coz we are mostly involved in "serious" stuff like going to work, driving, riding buses, paying bills...
And still, we CAN have fun WHILE doing all this routine business
Listening to your favorite song whilst caught in the daily traffic jams
Laughing with colleagues during lunch break
Making jokes with the stiff clerk taking care of your bills (and finding out that he/she's not that stiff and grouchy after all)
Looking at the blue sky, at the buildings, cats, dogs, streets, people that you leave behind as the bus hurries down past them on its well-trodden path
and well..actually a million ways to make your day be worthwhile :)
joi, 11 iunie 2009
Astept...
apocaliptic ziua în care o să sărim unul la gâtul celuilalt pentru simplul fapt că îndrăznim să respirăm acelaşi aer.
Şi zic asta pentru că de fiecare dată când optimismu-mi atinge cote maxime, vine această minunată fiinţă umană (generic vorbind) şi mă readuce cu picioarele pe pământ. Iremediabil.
Ce m-a deconcertat de această dată? O banală întâmplare din urbea noastră. Printre betoane în fierbere, grade multe cu plus, nervi zilnici şi alte asemenea bunătăţi, apare un nene dinspre gura de metrou de la Eroilor şi o ia zâmbăreţ către staţia de RATB. Cu gândul, ca tot românul nedotat cu maşină/biclă/trotinetă/role/ alte mijloace de deplasare cu patent propriu, să se caţere în primul autobuz din raza-i vizuală.
Nenea mergea, pare-se, cam prea domol şi liniştit pentru gustul unui oarecare mocofan (bine înţolit dealtfel) care îi aplică strategic un pantof în fluierul piciorului ca să se mişte dracului mai repede că el, mocofanul, se grăbeşte, şi vrea să se asigure că EL, da, EL, şi nimeni altul, nu se urcă primul în autobuz.
Spre nemulţumirea mocofanului, cu toata lovitura de picior şi graba care-l mână de la spate vijelios, ajunge in autobuz în acelaşi timp cu nenea. Moment în care se deschide cutia Pandorei şi, minune, nu ies înjurături, ci o întrebare simplă: De ce dai domnule cu piciorul în mine? Raspuns de mocofan: Pentru că eşti prost şi nu ştii să mergi pe stradă.
Tare rău am mai ajuns dacă nici pe stradă nu mai avem loc unii de ceilalţi. Suntem în stare să ne călcăm în picioare pentru orice mizilic. Şi ceea ce e mai grav e că nimănui nu-i pasă. În autobuzul ăla plin de oameni nu s-a găsit unul care să îi spună ceva mocofanului. Dimpotriva, impresia mea a fost că majoritatea îl priveau incriminator pe săracul om care îndrăznise să pună o întrebare legitimă. N-am văzut o singură privire compătimitoare măcar. Nimic. Doar multă indiferenţă. Păcat. Suntem oameni până la urmă, ca să citez un clişeu frecvent. Sau NU?
Şi zic asta pentru că de fiecare dată când optimismu-mi atinge cote maxime, vine această minunată fiinţă umană (generic vorbind) şi mă readuce cu picioarele pe pământ. Iremediabil.
Ce m-a deconcertat de această dată? O banală întâmplare din urbea noastră. Printre betoane în fierbere, grade multe cu plus, nervi zilnici şi alte asemenea bunătăţi, apare un nene dinspre gura de metrou de la Eroilor şi o ia zâmbăreţ către staţia de RATB. Cu gândul, ca tot românul nedotat cu maşină/biclă/trotinetă/role/ alte mijloace de deplasare cu patent propriu, să se caţere în primul autobuz din raza-i vizuală.
Nenea mergea, pare-se, cam prea domol şi liniştit pentru gustul unui oarecare mocofan (bine înţolit dealtfel) care îi aplică strategic un pantof în fluierul piciorului ca să se mişte dracului mai repede că el, mocofanul, se grăbeşte, şi vrea să se asigure că EL, da, EL, şi nimeni altul, nu se urcă primul în autobuz.
Spre nemulţumirea mocofanului, cu toata lovitura de picior şi graba care-l mână de la spate vijelios, ajunge in autobuz în acelaşi timp cu nenea. Moment în care se deschide cutia Pandorei şi, minune, nu ies înjurături, ci o întrebare simplă: De ce dai domnule cu piciorul în mine? Raspuns de mocofan: Pentru că eşti prost şi nu ştii să mergi pe stradă.
Tare rău am mai ajuns dacă nici pe stradă nu mai avem loc unii de ceilalţi. Suntem în stare să ne călcăm în picioare pentru orice mizilic. Şi ceea ce e mai grav e că nimănui nu-i pasă. În autobuzul ăla plin de oameni nu s-a găsit unul care să îi spună ceva mocofanului. Dimpotriva, impresia mea a fost că majoritatea îl priveau incriminator pe săracul om care îndrăznise să pună o întrebare legitimă. N-am văzut o singură privire compătimitoare măcar. Nimic. Doar multă indiferenţă. Păcat. Suntem oameni până la urmă, ca să citez un clişeu frecvent. Sau NU?
luni, 8 iunie 2009
Viaţa ca un vals
Mi-a plăcut întotdeauna fluiditatea şi eleganţa valsului vienez. Poate mai mult decât orice alt dans. Dincolo de pasiunea si intimitatea tangoului şi a dansurilor latino în general, valsul are acea magie care îţi capturează privirea şi o ţine prizonieră din faldurile bogate ale rochiilor princiare ale dansatoarelor.
Când eram mică îmi închipuiam în cele mai frumoase vise cu ochii deschişi că valsez într-o rochie roşie pe nişte lespezi de marmură într-o sală fără capăt, inundată de lumină. În timp, sala a câştigat in concreteţe şi s-a transformat în Gallerie des Glaces a frumosului Versailles, rochia s-a topit într-un roz pal, iar lumea din jur a devenit mai numeroasă. Uşor, uşor, valsul meu a căpătat ritmuri cotidiene. L-am integrat în lumea mea grăbită şi superficială.
În prezent, valsul e visul meu urban pe care mi-l creionez liniştit în minte, închizând ochii pentru câteva clipe atunci când simt că am nevoie de un respiro.
Valsul meu în galeria oglinzilor, aşa cum îl vad eu. Măcar în imaginaţie. Pentru că în realitate, picioarele mele se sfiesc să îi calce notele şi rămân înmărmurite în faţa acordurilor lui fluide.
Când eram mică îmi închipuiam în cele mai frumoase vise cu ochii deschişi că valsez într-o rochie roşie pe nişte lespezi de marmură într-o sală fără capăt, inundată de lumină. În timp, sala a câştigat in concreteţe şi s-a transformat în Gallerie des Glaces a frumosului Versailles, rochia s-a topit într-un roz pal, iar lumea din jur a devenit mai numeroasă. Uşor, uşor, valsul meu a căpătat ritmuri cotidiene. L-am integrat în lumea mea grăbită şi superficială.
În prezent, valsul e visul meu urban pe care mi-l creionez liniştit în minte, închizând ochii pentru câteva clipe atunci când simt că am nevoie de un respiro.
Valsul meu în galeria oglinzilor, aşa cum îl vad eu. Măcar în imaginaţie. Pentru că în realitate, picioarele mele se sfiesc să îi calce notele şi rămân înmărmurite în faţa acordurilor lui fluide.
vineri, 5 iunie 2009
Sinceritate
Uneori mă întreb dacă nu suntem de fapt nişte ipocriţi atunci când afirmăm că nu suportăm minciuna. Pentru ca, de fapt, ce nu suportăm este să ni se spună sau să spunem adevărul verde în faţă.
Avem atâtea moduri de a ocoli adevărul de a îl învălui în mii de hainuţe frumoase şi în straturi atât de groase încât ajungem să nu îl mai recunoaştem.
Cât de bine ştim să apreciem sinceritatea? Si când spun sinceritate nu mă refer la lipsă de politeţe sau delicateţe ci pur şi simplu la puterea de a spune lucrurilor pe lume. Câţi oameni i-am îndepărtat de la inima noastră pentru că ne-au spus adevăruri care ne-au durut?
Şi în ce măsură e bine, salutar, să fii sincer şi în ce măsură e bine să ştii să minţi privindu-l pe celalalt în ochi?
Până la urmă sinceritatea e încorsetată de etichetă, de politeţe, sau, altfel spus, de normă. Iar ceea ce e sinceritate pentru unii poate fi ofensator pentru alţii. Şi, ca de obicei, orice concept e relativ. Sinceritatea are atâtea feţe că până la urmă toţi putem pretinde că suntem sinceri.
Şi poate, cel mai important e să fii sincer măcar cu tine însuţi. Să păstrezi acolo, în sufletul tău un strop de adevăr pe care să-l admiţi în mod cotidian. Da, ăsta sunt. Pe mine, măcar pe mine, să nu mă mint. Măcar pe mine să ma respect. Să mă văd aşa cum sunt, să-mi fie sinceritatea faţă de mine o oglindă pentru toate minciunile mele motivate social. Să îmi spun, sincer, că mâncarea gazdei a fost oribilă, că mi-a plăcut rochia domnişoarei de onoare şi nu a miresei, că vinul a fost o poşircă şi că nu suport pisica vecinei de la 2, pe care o mângâi pretins afectuos de fiecare dată când iese bătrânica cu ea pe palier.
Avem atâtea moduri de a ocoli adevărul de a îl învălui în mii de hainuţe frumoase şi în straturi atât de groase încât ajungem să nu îl mai recunoaştem.
Cât de bine ştim să apreciem sinceritatea? Si când spun sinceritate nu mă refer la lipsă de politeţe sau delicateţe ci pur şi simplu la puterea de a spune lucrurilor pe lume. Câţi oameni i-am îndepărtat de la inima noastră pentru că ne-au spus adevăruri care ne-au durut?
Şi în ce măsură e bine, salutar, să fii sincer şi în ce măsură e bine să ştii să minţi privindu-l pe celalalt în ochi?
Până la urmă sinceritatea e încorsetată de etichetă, de politeţe, sau, altfel spus, de normă. Iar ceea ce e sinceritate pentru unii poate fi ofensator pentru alţii. Şi, ca de obicei, orice concept e relativ. Sinceritatea are atâtea feţe că până la urmă toţi putem pretinde că suntem sinceri.
Şi poate, cel mai important e să fii sincer măcar cu tine însuţi. Să păstrezi acolo, în sufletul tău un strop de adevăr pe care să-l admiţi în mod cotidian. Da, ăsta sunt. Pe mine, măcar pe mine, să nu mă mint. Măcar pe mine să ma respect. Să mă văd aşa cum sunt, să-mi fie sinceritatea faţă de mine o oglindă pentru toate minciunile mele motivate social. Să îmi spun, sincer, că mâncarea gazdei a fost oribilă, că mi-a plăcut rochia domnişoarei de onoare şi nu a miresei, că vinul a fost o poşircă şi că nu suport pisica vecinei de la 2, pe care o mângâi pretins afectuos de fiecare dată când iese bătrânica cu ea pe palier.
joi, 4 iunie 2009
First time everything....
Cum şedeam eu potolită în această minunată seară mă trezesc cu o ditamai leapşa cadou.
Să purcedem aşadar cu prima leapşă cu diacritice, că tot e vorba de treburi care încep cu "prima..."
Car - nu am carnet, de unde decurge că nici maşină nu posed; nici nu cred ca voi achiziţiona în viitorul apropiat; totuşi se poate spune că "am condus" la un moment dat când mi-a dat unul dintre verii mei primari volanul în mână şi m-am dat uşurel cu Dacia pe o pantă lină din apropierea portului din Galaţi;
Trip within borders - Tough one; cât eram mică am fost într-o grămadă de tabere, cred ca am văzut toata ţara (mai puţin MM si Delta Dunării); totuşi cred ca prima a fost cu ai mei pe la Predeal sau Sinaia;
Trip abroad - Franţa,Coasta de Azur, Marsilia, in clasa a 10-a la Campionatul European de Go;
Memory - la grădiniţă, avea Doamna o carte cu poveşti roşie cu o oglinjoară (magică ne zicea dumneaei) din care ne citea poveşti; am umblat la dulap cu prima ocazie ivită şi am privit în oglinjoara magică să văd unde sunt zânele;
Pet - Iepurii mei. Unul negru şi unul gri; N-aveau nume dar îmi erau tare dragi; I-am lăsat la cineva la curte când am plecat în vacanţă şi la întoarcere mi-au zis că au murit;
Crush - în liceu, un coleg de la A care avea prietenă la B (eu eram la E); înalt, deşirat, pletos, rockerash, filozof...N-a ştiut niciodată că îl plac (cel puţin aşa cred eu, cine ştie); Ulterior nu mi-am putut da seama de ce ajunsese pe piedestalul ăla coz he was no go(o)d...
Discovery - că puii de găină nu sunt periculoşi decât când e şi mămica lor cu ei (la mamaia la ţară);
Job - Agenţia Naţională de Presă ROMPRES...deci ROMPRES, da, nu ROMPREST!!! la o lună după terminarea facultăţii;
Idol - nu cred că am avut, poate Dave Gahan de la Depeche Mode, vechea mea obsesie, deşi nu l-aş pune pe post de idol; în schimb mama mea a fost o perioadă un fel de idol pentru mine;
Creation - hmmm, cred că nişte picturi pe la orele de desen din generală; aveam simţul culorii deşi la desen eram varză; făceam nişte mozaicuri şi vitralii foarte reuşite;
Leapşa merge la Ella (că tot eşti în concediu matale şi ai vreme de cheltuit), Luana şi RedAndBlue
Să purcedem aşadar cu prima leapşă cu diacritice, că tot e vorba de treburi care încep cu "prima..."
Car - nu am carnet, de unde decurge că nici maşină nu posed; nici nu cred ca voi achiziţiona în viitorul apropiat; totuşi se poate spune că "am condus" la un moment dat când mi-a dat unul dintre verii mei primari volanul în mână şi m-am dat uşurel cu Dacia pe o pantă lină din apropierea portului din Galaţi;
Trip within borders - Tough one; cât eram mică am fost într-o grămadă de tabere, cred ca am văzut toata ţara (mai puţin MM si Delta Dunării); totuşi cred ca prima a fost cu ai mei pe la Predeal sau Sinaia;
Trip abroad - Franţa,Coasta de Azur, Marsilia, in clasa a 10-a la Campionatul European de Go;
Memory - la grădiniţă, avea Doamna o carte cu poveşti roşie cu o oglinjoară (magică ne zicea dumneaei) din care ne citea poveşti; am umblat la dulap cu prima ocazie ivită şi am privit în oglinjoara magică să văd unde sunt zânele;
Pet - Iepurii mei. Unul negru şi unul gri; N-aveau nume dar îmi erau tare dragi; I-am lăsat la cineva la curte când am plecat în vacanţă şi la întoarcere mi-au zis că au murit;
Crush - în liceu, un coleg de la A care avea prietenă la B (eu eram la E); înalt, deşirat, pletos, rockerash, filozof...N-a ştiut niciodată că îl plac (cel puţin aşa cred eu, cine ştie); Ulterior nu mi-am putut da seama de ce ajunsese pe piedestalul ăla coz he was no go(o)d...
Discovery - că puii de găină nu sunt periculoşi decât când e şi mămica lor cu ei (la mamaia la ţară);
Job - Agenţia Naţională de Presă ROMPRES...deci ROMPRES, da, nu ROMPREST!!! la o lună după terminarea facultăţii;
Idol - nu cred că am avut, poate Dave Gahan de la Depeche Mode, vechea mea obsesie, deşi nu l-aş pune pe post de idol; în schimb mama mea a fost o perioadă un fel de idol pentru mine;
Creation - hmmm, cred că nişte picturi pe la orele de desen din generală; aveam simţul culorii deşi la desen eram varză; făceam nişte mozaicuri şi vitralii foarte reuşite;
Leapşa merge la Ella (că tot eşti în concediu matale şi ai vreme de cheltuit), Luana şi RedAndBlue
marți, 2 iunie 2009
Titanic Vals
O piesă nemuritoare. Cu atât mai actuală în contextul politic şi social curent, cu accente şi tipologii uşor recognoscibile. Politicianismul, demagogia, corupţia, pofta de mărire, ipocrizia, tot atâtea tare magistral îngheţate, atemporal, în personaje pline de savoare.
O soacră cicălitoare, o soţie cu valenţe de parvenitism, un copil urgisit din prima căsătorie şi trei progenituri din actuala, care de care mai răsfăţate.
Tatăl de familie. Bonomul. Omul simplu care se mulţumeşte cu liniştea căsuţei lui sărăcăcioase dintr-un orăşel de provincie. Care nu doreşte să se mânjească cu ranguri de bon ton şi măriri deşarte.
O farsă bine jucată şi un dénouement fericit.
În cinstea alegerilor de weekendul acesta, puţintică mireasmă de comédie prin mijlocirea genialului Birlic
O soacră cicălitoare, o soţie cu valenţe de parvenitism, un copil urgisit din prima căsătorie şi trei progenituri din actuala, care de care mai răsfăţate.
Tatăl de familie. Bonomul. Omul simplu care se mulţumeşte cu liniştea căsuţei lui sărăcăcioase dintr-un orăşel de provincie. Care nu doreşte să se mânjească cu ranguri de bon ton şi măriri deşarte.
O farsă bine jucată şi un dénouement fericit.
În cinstea alegerilor de weekendul acesta, puţintică mireasmă de comédie prin mijlocirea genialului Birlic
Adică să le spună adevărul
Să le ceară să nu fie votat
Abonați-vă la:
Postări (Atom)