În trecut îmi plăcea foarte mult Lovecraft, un scriitor de fantasy-horror remarcabil prin atmosferă. Însă acum, tablourile lui mohorâte, insidioase şi mirajul naraţiunii lui uşor grotescă nu mă mai atrag. Au devenit un pic prea terne, prea cenuşii. Citesc în ele o disperare şi un abis de-a dreptul nihilist care nu aduce culoarea pe care o doresc în lumea lecturilor mele.
Şi totuşi genul fantasy rămâne unul dintre preferatele mele. Poate pentru că e una dintre cele mai frumoase evadări din cotidian pe care mi le oferă cărţile. Acolo, pe tărâmuri traversate de râuri cristaline şi de un azuriu încă pur, de munţi cu vârfuri pierdute în ceaţă, de codri seculari veşnic verzi, de creaturi fantastice, înficoşătoare, prietenoase sau sfioase, de nave care plutesc ireal pe mările cunoaşterii la capăt de lume, unde binele învinge de fiecare dată, acolo mă simt acasă.
Acolo, unde lucrurile sunt însufleţite de o voinţă proprie şi fiecare creatură are o voce proprie, eşti motivat să mergi înainte explorând netemător tărâm după tărâm mânat de propria curiozitate sau de un ţel anume, doar de tine ştiut. Vrăjitoare, prinţi, prinţese, armăsari vorbitori, vieţuitoare cu darul vorbirii, copaci care prind viaţă ca prin farmec asemenea unui joc fantastic, fiinţe pe care nu ţi le puteai imagina, toate acestea sunt acolo pentru a te provoca la aventură, la o căutare continuă, la o călătorie minunată la capătul căreia te regăseşti plin de o nouă energie.
O lume plină de magie, de provocări, de măreţie şi paradoxal, de aceleaşi tare care există şi în lumea reală: lăcomie, dorinţă de mărire, invidie, ură, gelozie.
Un univers fantastic pe care îl datorăm unora ca J.R.R. Tolkien, J.K. Rowling, Terry Pratchett şi altor încă iluştri necunoscuţi pentru mulţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu