Sinceritate

Uneori mă întreb dacă nu suntem de fapt nişte ipocriţi atunci când afirmăm că nu suportăm minciuna. Pentru ca, de fapt, ce nu suportăm este să ni se spună sau să spunem adevărul verde în faţă.

Avem atâtea moduri de a ocoli adevărul de a îl învălui în mii de hainuţe frumoase şi în straturi atât de groase încât ajungem să nu îl mai recunoaştem.

Cât de bine ştim să apreciem sinceritatea? Si când spun sinceritate nu mă refer la lipsă de politeţe sau delicateţe ci pur şi simplu la puterea de a spune lucrurilor pe lume. Câţi oameni i-am îndepărtat de la inima noastră pentru că ne-au spus adevăruri care ne-au durut?

Şi în ce măsură e bine, salutar, să fii sincer şi în ce măsură e bine să ştii să minţi privindu-l pe celalalt în ochi?

Până la urmă sinceritatea e încorsetată de etichetă, de politeţe, sau, altfel spus, de normă. Iar ceea ce e sinceritate pentru unii poate fi ofensator pentru alţii. Şi, ca de obicei, orice concept e relativ. Sinceritatea are atâtea feţe că până la urmă toţi putem pretinde că suntem sinceri.

Şi poate, cel mai important e să fii sincer măcar cu tine însuţi. Să păstrezi acolo, în sufletul tău un strop de adevăr pe care să-l admiţi în mod cotidian. Da, ăsta sunt. Pe mine, măcar pe mine, să nu mă mint. Măcar pe mine să ma respect. Să mă văd aşa cum sunt, să-mi fie sinceritatea faţă de mine o oglindă pentru toate minciunile mele motivate social. Să îmi spun, sincer, că mâncarea gazdei a fost oribilă, că mi-a plăcut rochia domnişoarei de onoare şi nu a miresei, că vinul a fost o poşircă şi că nu suport pisica vecinei de la 2, pe care o mângâi pretins afectuos de fiecare dată când iese bătrânica cu ea pe palier.