Mi-a plăcut întotdeauna fluiditatea şi eleganţa valsului vienez. Poate mai mult decât orice alt dans. Dincolo de pasiunea si intimitatea tangoului şi a dansurilor latino în general, valsul are acea magie care îţi capturează privirea şi o ţine prizonieră din faldurile bogate ale rochiilor princiare ale dansatoarelor.
Când eram mică îmi închipuiam în cele mai frumoase vise cu ochii deschişi că valsez într-o rochie roşie pe nişte lespezi de marmură într-o sală fără capăt, inundată de lumină. În timp, sala a câştigat in concreteţe şi s-a transformat în Gallerie des Glaces a frumosului Versailles, rochia s-a topit într-un roz pal, iar lumea din jur a devenit mai numeroasă. Uşor, uşor, valsul meu a căpătat ritmuri cotidiene. L-am integrat în lumea mea grăbită şi superficială.
În prezent, valsul e visul meu urban pe care mi-l creionez liniştit în minte, închizând ochii pentru câteva clipe atunci când simt că am nevoie de un respiro.
Valsul meu în galeria oglinzilor, aşa cum îl vad eu. Măcar în imaginaţie. Pentru că în realitate, picioarele mele se sfiesc să îi calce notele şi rămân înmărmurite în faţa acordurilor lui fluide.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu