Racii din lumea mea

Am auzit de atatea ori pe multi care se plang cum ca racii ar fi tare complicati, domle! Si cum in lumea mea exista un numar relevant de asemenea crabi, m-am gandit sa le dedic un post, ca sa detaliem complexitatea asta enervanta.

Asadar, dragele mele (din pacate nu stiu decat (d)racoaice), sa vorbim despre noi.

Da, stiu, suntem PREA sensibile. Plangem prea usor pentru toate prostioarele. Da, dar vedeti voi, the others, pentru noi prostioarele acelea sunt importante. Si lacrimile noastre nu sunt niciodata 'crocodile tears'. Nu, noi bocim din inima ca sa zic asa, din adancurile sufletului nostru care se sfarama uneori mult prea repede.

Plangem daca tipati la noi (fara motiv din punctul nostru de vedere). Daca nu ne bagati in seama cand suntem in fazele noastre melancolice si depresive. Pentru un cotoi jigarit, fara un ochi si plin de purici, imaginandu-ne ce viata chinuita are el saracu si cum a ajuns asa. Pentru cainii schiopi, blestemand in gand toata rasa de automobilisti posesori de bolizi indiferenti. Pentru babele amarate de la metrou si copii orfani care ne cer "un banutz sa-mi iau o paine" (si ce mai rad astia in urma noastra daca reusesc sa ne ia banii)

Si da, suntem schimbatoare. Acum radem nebuneste si in momentul urmator ne intristam dintr-un nimic. O fi de la luna sau nu, cert e ca avem perioade cand vrem sa fim lasate in pace in carapacea noastra calduta si primitoare. Si nu vrem sa primim pe nimeni acolo. Pe NIMENI da?

Dar fiti fara grija, nu scapati de noi asa usor. Ne revenim si va molipsim (din nou) cu rasul nostru si cu buna noastra dispozitie.

Nu ne razbunam cand suntem ranite, dar tacerea noastra e mai muscatoare decat orice pedeapsa. Nu va vorbim, nu vrem sa va vedem, nu raspundem la usa sau la telefon si ne lingem ranile in tacere. Dar ne vindecam. Greu uneori, dar ne vindecam. Si o luam de la capat. Pentru ca ne plac oamenii. In ciuda firii noastre uneori timide si retrase, avem nevoie de oameni.

E drept, stam in carapace o vreme, dar la un moment dat erupem. Si maturam totul in cale cu entuziasmul nostru. Sunt si cazuri in care nu mai iesim din carapace. Cazuri in care vrem sa fim babied. Si cazuri in care nu vrem. Da, stiu, suntem complicate.

Asa e, putem fi tare morocanoase. Si ne trezim uneori cu fata la cearsaf. Si nu ne convine nimeni si nimic. Fara motiv. Sau poate suntem doar suparate pe lume. Bear with us! We'll be back soon enough!

Oh da, suntem innebunite dupa cuibul nostru! A se intoarce acasa la el dupa o lunga absenta este una dintre cele mai intense bucurii ale racului. Pentru ca da, pentru noi, our home is our castle.
Oricat de moi sunt pernele si oricat de primitoare gazdele, nicaieri nu ne simtim mai bine ca acasa. Ne iubim caminul cu pasiunea cu care ne iubim partenerul de viata.

Avem prostul obicei de a ne urma idealurile pana la capat si atunci cand ne dorim ceva, avem tenacitatea necesara sa il obtinem. Si, pazea, odata ce l-am gasit, al nostru e! Ne batem cu oricine, pe orice teren, in orice conditii ca sa protejam ce e al nostru!

Ne consumam prea mult si de multe ori, ni se intampla sa ne minam sanatatea cu prea multe griji. Intoarcem problemele pe toate partile si ne cream unele atunci cand (greu de crezut) nu avem. Despicam firul in patru si analizam mult prea mult. Prea des ne pasa de multe mai mult decat ar trebui.

Nu ne place sa fim criticate si uram sa cadem in ridicol.

Da, cerem multa afectiune si ni se pare ca niciodata nu suntem iubite destul. Asta pentru ca si noi dam (din punctul nostru de vedere) foarte mult. We like to be mother hens.

Avem taceri si tristeti inexplicabile. Si hohote de ras subite. Dar cel mai mult pe lumea asta iubim viata. Si ne agatam de ea cu fiecare fibra a corpului nostru firav.