High expectations imply utter happiness and bitter disappointment. May we all have both in our lives!

miercuri, 15 aprilie 2009

Orasul cu magnolii (II)

Last time I checked, va lasasem in tren, cu maimutza de mine zgaindu-se pe geam si foindu-se nevoie mare.

Evident (de ce nu ma mira) je n-a luat aparatul intrucat lenea din dotare a trecut peste faza cu incarcat acumulatorii so...nexam poze.

Cel putin asa ma gandeam eu. Spre fericirea generala, Mim si-a facut temele si a luat disciplinat aparatul la ea. A doua bila alba dupa aia pentru spirit organizatoric.

Ajungem in Curtea de Arges. Catam noi spre zarea albastra intrebandu-ne filozofic in ce parte o fi centrul. Ne riscam pe o straduta in panta. Promitatoare. Urcam, urcam....Continuam. Spre centru dupa toate aparentele si conform dovezilor ulterioare.

Anterior, tre sa mentionez ca subsemnata plus John presteaza fetze de poza. Fiecare separat, cu fatza proprie. De bine-am venit la Curtea de Arges.

Mim incepe mitraliatu cu poze. Si noi ca japonezii. Da macar noi suntem mai simpatice. Garantez.

Halta la o terasa unde ne ingheata o tzara dosu la o cafelutza/capuccino/ceai. Ne mai intremam si pornim la atac. Strict turistic.

Prima oprire: manastirea. Rememorez instantaneu ca am mai vizionat obiectivu' respectiv.

Pasim sfios in catedrala. Liniste mormantala. Pana in clipa in care navalesc tatarii peste noi. Sau mai precis copiii lor. Un grup de pusti cu indrumator cu tot. Bafta noastra, avem parte si de explicatii gratis.

Urmez indicatiile ghidei ca un copil. Are o voce placuta, linistitoare. Parca mi-e si frica sa respir. E totul asa, solemn, coplesitor intr-un fel.

Tragem in poza locsorul unde, zice-se, ar fi zidit Manole pe iubita lui Ana. Stiti voi, faze, chestii cu mitul sacrificiului.

Mergem si la capela care adaposteste mormintele regelui Carol al II-lea si al sotiei sale Elena. Unde, cu curiozitatea-mi matzeasca, ma chinui sa disting ceva prin usa zabrelita. Morbida curiozitate ar zice unii. Nu domle, erau portretele capetelor incoronate acolo si imi mijeam si eu ochii sa disting ceva.

Buun, trecem si pe la izvorul lui Manole si o luam mintenas inapoi spre curtea domneasca. Pana acolo admiram, ca si pe parcursul intregii zile dealtfel, puzderia de copacei cu flori mari, parca de hartie creponata roz. Si respiram adanc. Da, parca e altceva. Parca merita sa respiri. Parfum de flori, aer curat. Killer package!(Stiu, am stricat atmosfera poetica cu englezismele mele. Well, dupa cum ziceam aici, am si eu niste "apucaturi")

Curtea Domneasca. Pentru cei care prefera sa iti spuna ca marea e de fapt o simpla formula chimica, asta inseamna doar o biserica intunecoasa, cu peretii devorati de umezeala, picturi pe jumatate sterse si niste ruine banale.

Pentru mine, Mim si John, cred ca a fost o intalnire care va ramane cu noi multa vreme. Eu cel putin as fi stat ore in sir in biserica aia care imi imprima o reverenta maxima, un sentiment pe care cel mai bine il exprima cuvantul englezesc awe, un amestec ciudat de teama si admiratie, de uimire si respect si o coplesitoare senzatie ca atingi niste relicve sacre.

Sunt locuri in care se observa cele trei straturi succesive de pictura. Chiar daca in mare parte pictura murala e distrusa datorita umezelii, ce s-a mai pastrat e relevant pentru ce a fost odinioara. Pacat ca ceea ce mai dainuie inca se va macina si mai mult datorita lipsei de conditii potrivite unei conservari reale a acestui asezamant. Cand te gandesti ca intrarea e modica suma de 5 lei...

Cat stam acolo o auzim pe ghida, o femeie in varsta, asupra careia umezeala care invaluie totul in jur a lasat urme adanci (mai multe despre ea aici) vorbind 2 limbi straine, cu niste turisti de alte natii. Trist dar adevarat, se pare ca sunt mai multi vizitatori straini decat romani.

Iesim. Liber la ruineee acuuum! Nu va speriati, nici de data asta nu am nimerit nicio vipera (zice-se ca prin ruine si-ar face veacul cu precadere). In schimb, ca de obicei cand dam peste chestii de catarat, ne verificam cu gratie raul de inaltime. Dap, e tot acolo!

Drept pentru care ne aciuam eroic pe o bucata de zid si privim (cu ceva batai de corazon intetite) in jos spre John care imortalizeaza bravada. Flexam muschii alaturi de Mim. Say cheese!

Of, of, am cam obosit. Greu cu astia ca mine. Intra in toate detaliile si nu stiu sa sintetizeze esentialul. Sau...nu vor. Finalul apoteotic in numarul urmator, ca sa zic asa.

2 comentarii:

Ella spunea...

Mulţumesc pentru bilele albe, zi acolo, că zici bine, abia aştept să ajungi la partea cu trenul de întoarcere :) Oops, did I spoil anything? Noap, that's just a teaser :))

Cati spunea...

Ii dau, ii dau, cu prima ocazie :))