The Great Gatsby

Mi-a plăcut dintotdeauna cartea și am urât-o cu pasiune pe fetița asta slabă, răsfățată și enervantă care e Daisy. Țin minte că atunci când am terminat cartea am plâns sincer pentru Gatsby și am continuat să o urăsc pe Daisy până acum, când am văzut filmul. Nu știu de ce, dar acum m-am liniștit, am făcut pace cu ea și am acceptat inevitabilul. Am iertat-o văzând-o întruchipată de Mulligan, am încercat să o înțeleg. Deși  știam ce se întâmplă, tot am rămas cu ochii pe generic la final, părându-mi iarăși rău pentru săracul Gatsby. Parcă așteptam ceva, poate un final diferit față de cel al lui Fitzgerald, nu știu. Poate doream să nu se termine filmul. Cert e că m-a ținut cu ochii pe ecran și m-a prins și emoțional, exact cum a făcut-o și cartea.

Excelent joc actoricesc din partea majorității actorilor. Trebuie să recunosc că în ciuda faptului că în tinerețea lui nu l-am putut suporta pe DiCaprio, pe măsură ce a crescut, a trebuit să îi dau Cezarului ce-i al Cezarului și să îi recunosc meritele. E un actor fantastic, joacă excelent roluri destul de variate și a atins acea frumusețe matură care nu poate face decât să îl ajute în carieră. Carey Mulligan confirmă cel puțin pentru mine cărarea asta pe care a început să și-o croiască cu  An Education, iar Tobey Maguire m-a impresionat în mod plăcut.

Ascultasem dinainte coloana sonoră și știam la ce să mă aștept, e o îmbinare foarte reușită și cel putin 3 dintre piesele prezente pe OST au devenit plăcerea mea vinovată.  Ce mai tura-vura, un film bun all over. Go see it, people!

În altă ordine de idei, filmul mi-a făcut o poftă nebună să citesc ce a mai scris Fitzgerald și să pătrund în epoca generației pierdute în care a creat, a iubit și a murit.

Un vis hipnotic

Aveam atât de multe de spus despre subiectul ăsta și totuși acum, că mă găsesc în fața foii virtuale, parcă nu îmi găsesc cuvintele. Sunt încă hipnotizată.
Mă simt de parcă m-a călcat trenul, mă doare capul de mor, plus, gâtul, șalele și picioarele. Cred că îmbătrânesc. That must be it.

Aseară însă mi-am văzut visul cu ochii. Aseară m-am întâlnit cu muzica pe care o ascult de la 8 ani. Nu știam cum va fi, în mod ciudat nu aveam așteptări, știam că se întâmplă asta după 25 ani, dar recunosc că aveam emoții. Așa de multe încât inițial nu prea mi-am intrat în ritm. Parcă încă nu-mi venea să cred că ei sunt, că ei sunt acolo pe scenă.

Poate am stat eu departe de scenă (gazon B, deh! și oricum văd prost de tot la distanță), dar mie mi s-au părut neschimbați. După atâția ani de urmărit concerte ale lor pe youtube și prin alte surse, parcă eram prieteni vechi. Nu știu pentru alții cum a fost (am tot auzit comentarii negative gen...sonorizarea proastă, Dave a cântat nasol, nu mai are voce, e penibil, etc.), dar pentru mine a fost exact ce mi-am dorit. Chiar și după 25 de ani au rămas tot trupa mea favorită și nu m-au dezamăgit defel. A fost un spectacol în toată puterea cuvântului și asta e cam tot ce pot spune. Pentru prima oară de când mă știu nu pot să exprim ce am simțit aseară. Nu am cuvintele la mine. Ce știu însă acum este că inima mea a crescut, că e mare ca o pâine caldă și că am o stare de bine care va rămâne mult, mult timp cu mine. Parcă nimic nu mă poate atinge, nimic nu mă poate întrista acum. I feel, oh, so good! Thanks guys for that!

Tu de ce scrii?

Mă uitam recent pe lista mea de bloguri și observam că mai toți omuleții de acolo s-au cam oprit din scris de ceva vreme. Ca și mine, scriu ocazional, rar, sau deloc. Cea mai recentă postare a cuiva este veche de o săptămână, dar nici Sabina nu mai dă prin tărâmul ei virtual prea des. Nici Andy nu mai scrie așa des, și nici A blog on evolution și nici Irina nu mai zic nimic. E liniște pe frontul meu blogoristic.
Cam pe toți oamenii ăștia îi cunoșteam acum ceva vreme. Acum însă, deși știu încă, în mare cam ce face fiecare, nu prea mai comunicăm. Fiecare are viața lui și pare-mi-se că toți ne-am schimbat puțin în răstimpul ăsta. Am crescut, asta e cert, cel puțin formal, au mai trecut câțiva ani peste noi și peste scriiturile noastre. S-au schimbat lucruri mai mici sau mai mari în viețile noastre.

Nu știu de ce, dar constatând că și alte bloguri care musteau de opinii, viață, haz, dulce sarcasm, șarm, creativitate-- într-un cuvânt, viață--zac acoperite de colb pixelat, uitate într-un colț de Internet (sau de blogosferă), mă cuprinde o mică-mare jale. Parcă am pierdut ceva și nu vorbesc despre dorința compulsivă de a scrie, de a te confesa paginii virtuale, pentru că aceea sunt convinsă că e doar ațipită în sufletele amicilor mei bloggeri. E un fel de nostalgie după vremurile alea când de-abia așteptam să ajung acasă să mă aștern pe scris, după ce simțisem o zi întreagă cum dospește în mine un gând mic, mic de tot și se face un ditamai cheful de tastat cuvințele repede-repede, pe nerăsuflate, deșertând sacul gata să dea pe-afară, când mă trezeam în miez de noapte pentru că simțeam nevoia să "spun".

Fie că viața ne-a purtat pe alte meleaguri, în alte etape ale vieții, că am început să ne cultivăm alte pasiuni și am abandonat în cele din urmă (cel puțin temporar) scrisul, toți avem ceva în comun. La un moment dat am scris. Mult, torențial, hazliu, sentimental, creativ, seducător, pe bandă rulantă, noaptea târziu, sau în miez de zi, la cafeaua de dimineață. Vă mai amintiți senzația? Plăcerea supremă pe care o simțeam așternând rânduri după rânduri? Modul în care curgeau parcă frazele sau dimpotrivă, ne chinuiam uneori la fiecare frază, simțind că n-avem cuvintele la noi în momentele acelea?

Oare de ce scriem? Sau mai bine zis, de ce am scris? De ce am fost atât de prolifici într-o anumită perioadă din viața noastră doar pentru a ne lăsa gândurile nescrise apoi dintr-odată și abandonând penița închipuită pentru alte preocupări mai interesante sau mai potrivite pentru noi în acel moment?

Dragii mei prieteni din blogroll, vă provoc să scrieți, când și cum doriți, pe tărâmurile voastre virtuale lăsate în paragină, ce v-a impulsionat să vă faceți blog și să vă dați frâu liber gândurilor. Voi de ce scrieți?

Cu drag,

Cati

May

I think this is going to be a great month, I can feel it. One trip to the country of my heart, two concerts on the way, spring-to-summer weather, a tranquil state of mind, my recipe for a great month.

Plus some inspirational stories of ordinary people who toughen it up and just enjoy whatever comes their way:

Emmanuel on The X Factor Australia show

Joseph Whelan on The X Factor UK show

I promise from now on I will never ever complain, whatever happens to me is just rubbish I should not worry about and work myself up, chin up and go on!

Have a great summer everybody!

Happiness

Uneori stau și mă gândesc că sunt o mare nerecunoscătoare, că în loc să mă bucur de ceea ce am, visez mereu la altele și mă amărăsc singură pentru tot felul de prostii.

Și totuși...nu vreau sa renunț la visele mele, la ce mă face fericită, cântându-mi veșnic fraza asta cu trebuie să mă mulțumesc cu ce am. Nu cred că e în firea mea și oricât de mult mi-aș flutura vorbulițele astea prin față, nu fac decât să mă mint. Deși mi-aș dori pe undeva să mă mulțumesc cu ce am tot timpul și să nu îmi doresc mai mult, nu cred că voi reuși vreodată să fac asta.

Și până la urmă dacă ești mereu mulțumit cu ce ai și nimic mai mult, ești fericit? Da, sunt mulți oameni care sunt fericiți astfel. La mine însă se pare că acționează alte resorturi, unele care mă împing mereu înainte, să descopăr alte lucruri, locuri, oameni, perspective. E adevărat, poate, că asta nu îmi aduce o fericire egală, constantă, călduță și îndestulătoare, dar mă face să trec prin clipe de fericire supremă, când, plutesc pe norișorul meu, neînțeleasă poate de alții, dar cu adevărat în elementul meu. 

Și da, am și clipe de nefericire abisală, dar cine nu le are? Îmi asum faptul că îmi place să trăiesc intens orice lucru care mi se întâmplă, pentru că fiecare e o pietricică la temelia propriului meu zgârie-nori. Și în fiecare zi urc mai sus spre nori, căzând mai apoi câteva etaje bune, într-acest du-te vino inexorabil de clipe fericite și triste. Ce pot să zic, așa cum e ea, life is good :)

I want to break free...

Nu știu exact cum s-a întâmplat (ba știu exact, dar nu vreau să recunosc!), dar parca în ultima vreme m-am cufundat nepermis de mult în cotidian și rutină. Prețioasele mele aripi de libertate se odihnesc în comoditatea și oboseala existenței de zi cu zi și parcă cu fiecare clipă devin din ce în ce mai fragile și mai șterse.

De ceva vreme simt nevoia unei noutăți, a unei eliberări, a unei mici nebunii. Și asta poate fi orice. Chiar și ceva banal pentru alții, cum ar fi o escapada pe undeva, neștiut, nebănuit. Simt nevoia sa ma pierd pentru câteva zile într-un loc necunoscut, nu neapărat departe de oameni, sau mai bine zis doar departe de oamenii pe care îi cunosc. Vreau să fug undeva unde nu mă știe nimeni, să mă ascund  pentru câteva zile acolo, și apoi să mă întorc luminoasă acasă, cu forțe proaspete, pentru un calup nou de realitate.
I want a break. From me, the social me, the responsible me, the nice me, the eager-to-please-me, the reliable me, I want to shake off conventionality, rules, bills, explanations, cat hair, plans, and do exactly what I want to do, when I want to do it. For a few days only. And mind you, I will do it! Dunno when or how, but I will.

See you when I come back :)

Fireflies in the garden sau cum sa îți faci ziua mai frumoasă

Nu știu voi, dar eu, de când cu iarna-primăvara asta incertă mai cad din când în când în butoiașul cu melancolie și ma chinui grozav să mă iau de brăcinari și să mă extrag de acolo.

În ultima vreme, când mai am momente de astea,  parcă am văzut dintr-odată toate filmele și am ascultat toată muzica care mă aducea pe linia de plutire și am mângâiat degeaba mâțele. Și totuși, bine a zis cine a zis că viața ți-o faci singur frumoasă. Fiecare are triggerele lui, lucrurile care îl fac fericit și îl fac să simtă acea bucurie tainică numai de el știută, pe care nu simți nevoia să o împarți decât cu tine.

Căutam deunăzi niscaiva muzica de suflet și tot umblând încolo și încoace pe tărâmurile virtuale, am dat peste un cântecel tare simpatic.

Mergând din link în link, am găsit și un film din a cărui coloană sonoră făcea parte, apoi pac! o poezică scurtă de Robert Frost pe care v-o scriu aici.

Fireflies in the Garden

Here come real stars to fill the upper skies,
And here on earth come emulating flies,
That though they never equal stars in size,
(And they were never really stars at heart)
Achieve at times a very star-like start.
Only, of course, they can't sustain the part. 

Și uite așa, muzichia, poezia și promisiunea unui film interesant m-au scos din butoi și mi-au luminat ziua. Me happy!

Pe voi ce vă face fericiți?

Maroc, Africa (3)

Iar m-a lovit dragostea de blog după nșpe mii de zile, dar iată-mă, îs gata pentru concluzii, aka impresiile din Marakkech și Essaouira.

Vă spun din start că dacă ar fi să mai merg în Maroc din nou, nu aș mai alege să aterizez în Marakkech. E mult prea haotic și cam europenizat și m-a debusolat complet. Dacă vii însă în Maroc pentru prima oară însă, l-aș recomanda. Trebuie văzut măcar vreo zi-două. Mixtura asta unică de oameni, arome, sunete și clădiri trebuie neapărat gustată, indiferent de impresia care v-o va lăsa ulterior.

Aș zice că e un lucru bun că am stat într-un ryadh din orașul vechi și nu într-un hotel fancy din orașul nou, modern.
Marrakech e frumos în primul rând prin străduțele lui înguste mustind de oameni și autovehicule de tot felul, respirând arome exotice, transpirație, voie bună și câte și mai câte. Odată prins în acest furnicar imens te lași dus de val și timpul trece peste tine nesimțit, te fură, te fură grozav și nici nu știi cand trec orele și zilele și te pomenești că trebuie să te sui în avion și să o iei din loc înapoi la existența ta mai mult sau mai puțin liniștită.

Marakkech e un tăvălug care pe mine una m-a rostogolit bine de tot până m-am obișnuit cu cultura asta ciudată unde toți strigă, invită, adulmecă, îmbie, unde totul e o marfă bine pusă în valoare și intens târguită, unde trebuie efectiv să ieși din zona de confort și să îți descoperi sau inventezi valențe noi și reacții surprinzătoare.

Marakkech m-a învățat mai multe despre mine decât 2 ani de plimbări prin Italia și deși pe alocuri a fost o experiență cam necomfortabilă, ba chiar enervantă uneori, m-aș simți atât de săracă în lipsa ei!

Nu pot să povestesc Marrakech-ul, fiecare trebuie să îl trăiască prin prisma proprie și să îl filtreze prin filmul fin al propriilor gusturi și concepții despre viață. Un lucru pot spune însă: mergeți să îl vedeți, veți învăța multe despre voi și despre lume!

Essaouira a fost parcă o gură de aer proaspăt după haosul din Marakkech. E un oraș-port la Atlantic care m-a fermecat din prima clipă. Nu e vreo sofisticărie, mi s-a părut frumos și franc, și foarte relaxant.

Spiritul negustoresc caracteristic arabilor e mai puțin agresiv aici, m-am plimbat în voie prin prăvălii și buticuri fără să sară cineva la gâtul meu cu propuneri de achiziții la fiecare pas. Pentru prima oară poate de când ajunsesem în Maroc, m-am relaxat cu adevărat, lăsând deoparte agitația și tulburarea vălmășagului uman care era Marakkech.

Am mâncat înghețată și m-am bucurat de un adevărat festin cu pește și creveți proaspeți pentru care am plătit mai puțin de 10 euro.

Essaouira rămâne în sufletul meu un loc în care mi-ar plăcea să mai revin ca să îmi clătesc ochii, să îmi eliberez mintea și să îmi odihnesc trupul.

Pentru cine mă cunoaște, poate părea ciudat că am ajuns să îmi petrec ceva vreme urmărind un meci de fotbal pe plajă. Eram singura femeie care se uita la meci, dar mi s-a părut atât de relaxant și plăcut, cu atât mai mult cu cât, trecând pe acolo ceva mai târziu am văzut că întregul teren de fotbal dispăruse între timp sub apele oceanului.

Am făcut plajă îmbrăcată, cu fusta și baticul de pe cap bătute de vânt. Nu era nici un localnic la plajă, doar străini. Un nisip foarte fin și o apă frumoasă rău, dar un vânt nemilos care te cam îngheța în cazul în care te aventurai în ea înot.

Cu titlu de anecdotă, îmi amintesc de un african care se ținea după tine pe plajă, îmbiindu-te cu un platou de prăjiturele pe care le plimbase toată ziua prin soare, complet impasibil în fața refuzului, întrebându-te răbdător când vrei să se întoarcă ca să cumperi (peste două ore, mâine, peste două zile...)

În concluzie, mi-a părut puțin rău când s-a făcut ora de plecare. Nu voiam înapoi în Marakkech, găsisem în sfârșit locșorul potrivit pentru mine și nu prea voiam să îi dau drumul.

Și cu asta, povestea mea africană a ajuns la final. În curând, sper să mă pornesc prin nori spre alte meleaguri, mai europene de această dată.

S-auzim de bine!

Maroc, Africa (2)

Da, știu, nu m-am ținut de promisiune și revin după șpe mii de ani (în fine, maxim 2 săptămâni am socotit eu) cu partea a doua a epopeii africane a lui Cătișor.

Așadar, fast-forward până la cămile. După o zi de stat iar cu dosu (aplatizat săracu de-acum) în trocarici, ajungem într-un locșor prăfos rău unde ni se zice că tre sa ne dezbărăm de diverse treburi de prin rucsaci/genți/etc. și să ne luăm mai așa, strictu necesar, că deh, cât poate să care și săracu animal în afară de prea-augustele noastre persoane. Așa că (femeile mai ales, vă dați seama) ne așternem pe scos diverse de prin traiste și îndesat prin diverse cotloane din trocarici ca să ușurăm cât mai serios bagaju pentru deșert.

Zis și făcut, după care pornim (cam temători unii-adică eu) spre mastodonții ăia care stăteau și ne așteptau cuminți să ne ia în cârcă. Se suie primu omuleț, după care îl văd pe nenea conducătoru de cămile că îi face semn subsemnatei că a venit rându ei. Buun, lăsând la o parte tremuriciu inerent care s-a insinuat atunci în frageda-mi făptură, îmi dau un ghiont virtual și mă îndrept cu o față de dus la tăiere spre cămila desemnată. Mă sui io acolo și așa fără să îmi zică nimeni nimic, se scoală namila în picioare. Hait! zic, până aici mi-a fost! când văd cum începe să crească brusc distanța dintre mine și pământ. Mă apuc voinicește cu ambele mâini de mâner (ah, da, fiecare cămilă-dromader de fapt-avea un fel de șa proptită fix pe cocoașă făcută din niște pături și un fel de schelet de metal cu un mâner în față de care se ținea călăritoru).

Pornim. Nu mai știu exact cât am făcut, inițial ne ziceau ceva de o oră juma, cert e că nu am stat să mă uit la ceas ci m-am chinuit să fac puțintică echilibristică pe animal acolo încercând să fac poze cu o mână și sucindu-mă în toate felurile și pozițiile, poate-poate oi sta mai comod. Cert e că nu există. Comod pe cămilă. E un nonsens. Nu se poate. Unii zic că îi durea nobilu șezut după aia, io nu comentez, mă dureau diverse. Mă bucuram totuși că nu-s bărbat....

Long story short...undeva pe la înserat ajungem la bivuac, adicătelea nește corturi ca de armată așa, dispuse într-un fel de dreptunghi sau pătrat, nu mai știu, cu niște covoare așternute în mijloc și niște măsuțe pe ele. În corturi, tot niște covoare, și 2 pături pt fiecare om (una pe post de pernă).

Io una m-am lungit urgent pe un covor de ăla (lângă o masă, desigur, să fiu aproape de sursa de hrană când avea să vină haleala), mi-am tras mâinile sub cap și dă-i și holbează-te la cer. Nu știu ce să zic, nu pot exprima ce fel a fost, pot spune doar că noaptea aceea, parțial petrecută sub cerul liber, cu dune roșiatice de nisip în jur și zarvă de tot felul și totuși o liniște inexplicabilă pentru mine, o să rămână undeva în suflețelul meu de rac pentru totdeauna. E cumva diferit de serile petrecute în Vamă în sac de dormit sau pe munte și totuși e similar. E ceva ce mă bucur că am putut simți, o experiență pentru suflet și minte.

Așa și cum e cu frigul, m-au întrebat mulți? Păi ca să vă faceți o idee, colegii mei care au dormit afară din cort au mărturisit că au cam dârdâit, cu pături cu tot.

Eu una m-am băgat la cort pe la 1 noaptea, cred, și era acceptabil de cald. O țâră mai încolo am simțit așa că mi-e cam răcoare și am tras un polar mai grosuț pe mine. Nu peste mult timp însă a început să piște cam rău frigul și am tras pătura peste cap. De-aici încolo nu vă mai pot spune nimic, pentru că am dormit ca un prunc (trebuie așadar că nu mi-a fost frig!)

Pe la 5 însă a trebuit să ne trezim și să o luăm din loc, ca să evităm căldura de foc. Io una mi-am ținut minte cămila și m-am dus întins tot la aia cu care venisem, am mângâiat-o pe căpșor și i-am mulțumit că a fost blândă cu mica europeană, că n-a zguduit-o prea rău la coborâtul și urcatul dunelor, și-am rugat-o să fie la fel de simpatică și la întoarcere.

În concluzie, cămilele și noaptea în deșertul Merzouga, nota zece, aș mai repeta experiența oricând.

Revin cât mai curând cu impresiile despre ce am văzut in Marakkech și în Essaouira (oraș-port la Atlantic, ca și Agadir).

Să ne citim sănătoși!

Maroc, Africa (1)

M-am hotărât să merg în vacanță în Maroc dintr-odată. Nu am plănuit asta, așa cum fac de obicei, cu juma de an înainte și ca niciodată, m-am lăsat pe mâna altora când a venit vorba de organizare.

Recunosc că pe undeva am avut oarecare strângeri de inima pentru că mă obișnuisem să planific eu tot cu mânuțele astea două. Pe de altă parte, a fost interesant să scap de orice fel de planificare.

Am citit tot felul de review-uri si m-am înarmat cu o recuzită pe măsură, aka țoale cât mai lungi, largi și acoperitoare pe care le-am folosit din belșug (vorba vine, pentru că am avut doar bagaj de mână fro 8 zile cât a durat toată chestia!) la destinație.
Buun!

Și iacată, vine și ziua de 22 mai și pornesc în MAREA AVENTURĂ. Ne întâlnim cu grupul la aeroport și după o vreme încep să am palpitații că nu mai apărea Radu care trebuia să ne dea biletele (alea multeeee, că era cu escala in Italia si la dus și la întors).

În fine, ne suim toți în avion, încerc să dorm oareșicât da nu-mi iese de nicio culoare, așa că mă bag la o discuție. Tre să menționez că de data asta n-am prestat nicio carte la bord (iarași bagaju de mână, bată-l vina!) dar nu m-am putut abține și am târguit o Dilema Veche din aeroport pe care am lăsat-o însă singurică și nemângâiată în camera de hotel din Marakkech la plecare (alături de cca 2 perechi de șalvari că nu mai încăpeau în rucsac de minunatu covor zburător de mi l-am cumpărat-zic circa că nu mai rețin exact ce am mai abandonat pe acolo).

La un moment dat se aude vocea pilotului care ne anunta (dragut din partea lui!) că pe pista de aterizare e nush ce accident si că vom fi redirectionati spre Forli (asa pt negeografici, treaba asta, Forli, e langa Bologna, cam vreo niste 300 km mai incolo de Pisa, unde trebuia sa aterizam noi cu Wizzu sufletului, roade-i-ar toate molimele Africii si Asiei!).

Zic OPA, până aici ne-a fost! La momentu respectiv nu stiam cat de departe e Forli ăsta, dar cand ne-am vazut acolo în câmp station (numa noi, am fost singurul avion redirectionat acolo, hmmm...oare de ce?), totul a devenit clar. La revedere, tabara draga...ăăăăMaroc&shit.

Nu mai insist cu episodul de după, cert e că în noaptea aia ne-am cazat pe banii noștri (evident, cum altfel?) în Pisa și a doua zi am facut 4 ore cu trenu pân la Roma unde am luat avion la Casablanca. Ei, toata trebșoara asta mi-a scos din banii de buzunar pt vacanță 300 euroi (bilet nou până la Casablanca plus tren). Long story short, după o oră de stat în Roma (record personal, am reușit să văd ceva în juma de oră pe acolo, Termele lui Dioclețian) și încă 3 la aeroport și in jur de 2 pe avion, am ajuns pe la 10 seara cred în Casablanca. De acolo ne-a preluat Abdoul, ghidul nostru din Maroc (recunosc că vreo 5 zile din 8 am crezut că îl cheamă Ahmed) și ne-a dus (gratis, din fericire!) la Marakkech. Concluzia zilei: eram muci toți de oboseală DAR ne-am dus să vedem care e treaba pe acolo.

Prima impresie: după primele 10 minute petrecute acolo, voiam să mă sui înapoi în orice o fi și să mă duc acasă! În fața ochilor mei obosiți se întindea o mare de oameni, mașini, biciclete, motorete, scutere, trăsuri și Dumnezeu știe ce mai aveau ăia pe acolo, toate mișcându-se nebunește, amestecându-se într-un torent de strigăte, vorbe, gaze de eșapament, lumini tremurânde sau statice, un fel de mare bâzâit uman copleșit de căldură în care m-am simțit din prima prinsă ca într-o menghină. În primele clipe am avut un început de claustrofobie cred, parcă o gheară imensă mă strângea de gât, era ca și cum mă aflam sub apă și nu reușeam să ies la suprafață, la aer.
Sunt convinsă că era și din cauza oboselii, dar impactul cultural a fost de-a dreptul violent pentru mine și mi-a luat zile bune să mă adaptez.

Cea mai frumoasă parte a aventurii în Maroc a fost excursia în deșert: traversat Munții Atlas, dormit acolo, la un hotel, o noapte, apoi mers cu cămila (dromader de fapt, cred că cu cămila cu două cocoașe ar fi fost mai ok, așa am călătorit cam hardcore) cam o oră și un pic și campat la bivuac printre dunele roșiatice, stat până târziu la bătut tobe și cântat din gură cu berberii (schimb de experiență ca să zic așa, ei ne cântau de-ale lor noi de-ale noastre-cum noi eram cam varză la versuri, le-am făcut un potpuriu nemuritor de câte o strofă din tot ce știam puse cap la cap să nu se prindă ca de fapt nu știam nici un cântec cap-coadă).

Prin Atlas am văzut niște canioane impresionante, printre care Gorges du Dades, undeva pe la 2200 m, dacă nu mă înșel. La un moment dat, ghidul a deschis ușa trocariciului cu care eram (un fel de maxi-taxi de ăsta de-al nostru) și cum stăteam fix în ușă, să vezi ce plete în vânt și șuierat pe la urechi și văzut buza prăpastiei la juma de metru de mine de mi se suise adrenalina în gât. Iaca o poză ca exemplificațiune:

Ei și acu, cum mă cam doare gura de scris, ca să zic așa, mă opresc aici. Continui mâine cu deșertul, cămilele, Marakkech și Essaouira și ce mi-oi mai aduce aminte. See you later, walligators!

Cum e să îți pierzi lumina ochilor?

Gabriela are 42 ani și acum cinci ani a fost diagnosticata cu meningiom, o tumoră cerebrală beningnă, care afectează însă nervul optic și care, neoperată, duce la orbire și chiar la moarte.

Și-a pierdut deja vederea la ochiul drept și cu cel stâng vede ca prin ceață. Parcă a intrat într-un vis urât din care ar vrea să se trezească. Și uite că pentru ea există o soluție. Ar putea vedea din nou. Asta dacă ar avea suficienți bani, pentru că, iată, deși se spune că nu sunt importanți, banii facilitează multe lucruri și în cazul ei, i-ar duce visul la îndeplinire: să își vadă copiii crescând.

Adrian, băiatul cel mare, are 23 ani, iar Mihai, cel mic, 13.

Gabriela e programată pentru operație in luna iulie 2012, la Hanovra, în Germania, la Institutul Internaţional de Neuroştiinţe. Însă pentru a ajunge acolo, are nevoie de 40.000 euro. Până acum a strâns doar 7492. Și mai e atât de puțin până atunci...

Eu nu am copii încă, dar sunt convinsă că aș vrea să îi văd crescând mari, asumându-și riscuri, plângând, râzând, îndrăgostindu-se, iubind și trăindu-și viața așa cum își doresc. Și mi-ar plăcea să fiu alături de ei atunci când ar fi nevoie. Și Gabriela vrea același lucru, să fie alături de copiii ei și să nu fie o povară pentru ei, ci un sprijin.

Dacă credeți că o puteți ajuta, iată aici mai multe detalii despre ea și între timp, datele contului care îi oferă șansa de a vedea din nou:

Titular cont: Tudorache Gabriela

BCR - Ploieşti , Str. Mărăşeşti, nr. 185

RO87RNCB0623123175680001 (RON)

RO60RNCB0623123175680002 (EUR)

SWIFT: RNCB RO BU

Dragă Adi, sper ca apelul meu să o ajute pe mama ta să ajungă cat mai repede la Hanovra. Numai bine!

Nervi reloaded

Ştiu. M-am chinuit atâta vreme să fac să îmi placa oraşul ăsta pe care îl simt ca o haină mică şi urâtă, care mă strânge din toate încheieturile. Şi în cele din urmă reușisem. Înarmată cu cartea salvatoare care începuse să aibă colțurile îndoite de cât o îndesam prin toate gențile, rucsacii și traistele mele de fiecare zi, alături de materia informă a nimicurilor utile de prin biroul meu portabil, înfruntam senină fiecare zi alături de mii de oameni grăbiți şi zâmbeam de la micile manii enervante ale unora și până la furia de-a dreptul animalică a altora în faţa unor stresuri cotidiene. Mă credeam ceva mai înţeleaptă şi capabilă să zâmbesc oricărei zile, indiferent de cât de urâtă se anunţă.

Uite că de la o vreme nu-mi mai iese treaba asta cu calmul. Toată truda mea în a mă reforma într-un personaj răbdător în faţa tăvălugului bucureştean s-a dus! Sau cel puţin mare parte din ea.
Acum am zile când îmi vine să urlu, când nu mai suport să văd atâta mitocănie şi prostie strânse la un loc. Suntem nişte animale, asta suntem, pentru că exact aşa ne comportăm.

Îmbrâncim, călcăm pe sau în picioare, urlăm necontrolat la telefon, ne proptim cartea sau ziarul sau mai nou Kindle-ul sau ceva similar de scăfârlia nefericitului care ne stă în faţă. Şi fugim. Toţi fugim fără să ne uităm prea mult ce întâlnim în cale. Mereu, 24 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, ne mișcăm picioarele la turaţie maximă spre ceva. De multe ori mă întreb oare câţi dintre noi am putea răspunde clar spre ce ne grăbim dacă ne-ar întreba cineva.

Ştiu, trebuie să mă calmez. Mă duc acasă, îmi pun nişte muzică care îmi place, mângâi o mâţă, bag un Heroes şi o să treacă. Mda, şi mâine? Mâine mă pregătesc mental pentru aceleaşi lucruri. Şi sper să îmi iasă faza cu calmul.

Până atunci, să vă zic ultima chestie care m-a scos din sărite săptămâna asta. Eram la Eroilor în staţie. Vine un 268, plin ochi. Pe trotuar, tot aşa, plin de lume. Lângă mine, o bunică cu nepotul, cu un ghiozdan gen troller, de ăla de îl târâi. Opreşte autobuzul şi lumea începe să coboare. Bunica, nici mai mult nici mai puţin, pune ghiozdanul pavăză în faţă şi începe să urce ÎN TIMP CE OAMENII COBORAU!. Adica efectiv dădea cu ghiozdanul în nefericiţii care coborau ca să îşi facă loc să urce. Nepotul, evident, după ea. Reuşesc să ajungă pe mult râvnitele scaune. Minunat! Nimeni nu le-a spus nimic, nici măcar cei care coborau. Frate, cât de indolent să fii să nu zici nimic când aia îţi baga trollerul în faţă şi intră efectiv în tine???? Nu mai comentez că sincer mi-au pierit cuvintele...

Motzu-Hotzu e cetățean american

Va mai amintiți de micul trigrișor orb căruia îi căutam stăpân? Ei bine, l-a găsit!

Pe 7 septembrie, Motzu-Hotzu a ajuns în Washington DC, după o călătorie de 40 ore!!!!

Iar ieri, s-a mutat în noua lui căsuță, unde l-a adus stăpâna lui, Lynn, și unde va fi învățat să urce scările spre cele două etaje ale noii lui reședințe de alte două pisici oarbe și alte două care văd.

Mai nou, îl cheamă Cheetah pentru ca seamănă pe undeva cu un ghepard în miniatură și se descurcă excelent, se joacă și sare peste tot, și își aleargă mâțele companioane prin casă.

Despre gropi și pichamăre

Iar scriu când simt că mi-a ajuns cuțitul la os. Și azi iar mi-a ajuns.

Orașul ăsta e un mare șantier. La fiecare colț de stradă (și nu vorbesc la figurat, mergând ieri pe Știrbei, de la Berzei până la Cișmigiu era cate o groapa proaspăt săpată, cu omuleții aferenți la fiecare colț de străduța perpendiculară pe Știrbei) mai apare câte o groapă (delimitată și marcată sau nu ca sa o vezi de la distanță) , apoi câte un mușuroi de zici că am aterizat în țara cârtițelor. Buun. Toate bune și frumoase. Numai de ar fi doar gropile. Dar fiecare groapă vine cu propriul ei concert strident și monoton: pickhammer, târnăcop, baros și alte instrumente perfect acordate spre deznădejdea urechilor subsemnatei și probabil a multora care le bagă în seamă (sincer, cum oare să nu le bagi în seamă atunci când trebuie să mergi pe stradă întrucât pe trotuar nu se poate, că deh, se lucrează).

Și mai mult, mă uit la omuleții care lucrează la gropane. Fără nicio protecție gen căști etc. Și atunci mă întreb: oare am eu o problemă cu auzul în sensul că aud prea bine? Știu că mi-am promis să ignor toate chestiile stresante din afara mea, dar uneori e tare greu. Mai ales când adormi în zgomot de pickhammer (s-a spart o conductă de apă la blocul de vis-a-vis sau Dumnezeu mai știe de ce mai sapă oamenii ăștia neobosiți), pe drum spre muncă auzi același susur delicat de drujbe și alte chestii finuțe, iar odată ajuns la birou sau pe unde ai (sau nu) treabă, eventual ai norocul să mai sape vreo "Direcție" vreo gropiță, groapă sau gropan ori vine careva să repare vreun aer condiționat fix deasupra capului tău.

Minunat! Și când, sătul de atâta concerto grosso, te retragi cu un licăr de speranță în ochi spre parc, ce să vezi frate, se tunde iarba!!!! Grrrrrrr!

PS: Ei da' și când se liniștesc toți oamenii muncitori și fiecare se retrage la umbra cu o bere, și te culci și tu pe o ureche și zici că ai scăpat, ia ghici: sună telefonul! De aceea îmi promit acum și aici, ca una din zilele astea, scot televizorul, calculatorul, frigiderul, telefonul și tot ce mai produce zgomot din priza, închid mobilul, îmi pun niște antifoane și stau pe întuneric să gust LINIȘTEAAAAAAAAA!

Grădina uitată

De mult nu m-a mai prins așa o carte, cam de pe vremea Eleganței ariciului.

Așa de mult îmi place că numai la ea mă gândesc. Clocesc poznaș momente de respiro în care să dau iama în paginile ei și să le devorez mai curând. În drum spre munca, fac acum de la Izvor până pe Știrbei vreo 30 minute și mai bine. Și asta pentru că merg încet...în timp ce citesc.

Citesc seara până mă îngrozesc cât arată limbile ceasului de perete și uit să mănânc. Citesc la muncă în pauza de masă în timp ce abia reușesc să îmbuc ceva. Citesc intre două stații de metrou cu riscul de a uita să cobor la cea care trebuie. Citesc când cobor din metrou. Citesc când urc în metrou. Uite așa cred ca o să reușesc să îmi rup gâtul până la urmă, dar ce contează, trebuie să aflu ce se întâmplă acolo.

Poate îmi place atât de mult și pentru că închide un mister a cărui cheie trebuie să îl aflu. Sau poate pentru că rezonez cu ce citesc și efectiv vizualizez fiecare peisaj care e descris acolo. Mă văd în toate căsuțele, conacele și străzile din poveste. Hălăduiesc fericită pe toate colinele și mă bălăcesc în toate râușoarele și oceanele evocate, mă plimb de pe un continent pe altul, mă bucur ca un copil alături de fetița cu părul roșu și sufăr alături de ea. Și mă plimb, sunt un călător neobosit, petrec luni și ani de zile într-o grămadă de locuri și mă întorc din 1900 în 2005, apoi în vremea războiului și tot așa hop-hop-hop printre ani și secole.

Recunosc, cartea asta mă face să mă simt grozav, mă distrez de minune cu ea, mă detașez de toate și mă retrag în poveste. Pentru că, poate cel mai mult dintre toate, romanul ăsta e o poveste frumoasă plină de alte povești. Genul ăla de povești pe care ți le citesc ai tăi când ești mic și cărora le duci dorul mai apoi când te faci om mare. Care te fac să visezi cu ochii deschiși dar și să te ascunzi înspăimântat sub plapuma caldă și primitoare.

Dar gata cu vorba, mă întorc repejor la cărticica mea, să aflu iute, iute de tot ce se mai întâmplă.

Faust.

Întotdeauna am scris pe blog atunci când m-a mişcat ceva, când am avut o trăire extraordinară despre care am simţit că trebuie să împărtăşesc, că trebuie să mă confesez foii, fie ea şi virtuală.

Şi iată că din nou scriu despre teatru. De data asta, despre o montare excelentă care m-a trezit pentru mult, mult timp şi pe care nu cred că o voi uita vreodată.

Am sărit în sus de bucurie când un amic mi-a vândut pontul cum că există un site de pe care pot cumpăra bilete online la Faustul lui Purcărete. Am făcut diverse mici maşinaţiuni pentru că nu aveam atunci destui bani şi într-un final am răsuflat uşurată: am biletele!!!!

Apoi, pe 23 am plecat plină de entuziasm dar şi un pic de teamă spre Sibiu. Dacă nu îmi va plăcea, dacă nu înţeleg, dacă e prea mult pentru mine? Şi recunosc că am intrat după ceva aşteptare în sală cu emoţii. Îmi venea greu să stau locului, ma întorceam în stânga şi în dreapta ca o morişcă, atentă la toata lumea şi neatentă la toată lumea în acelaşi timp.

Mă enervase organizarea, prea mulţi oameni pentru prea puţine scaune, accesul cu călcat pe picioare şi atitudinea celor din jur, un pic parcă prea încordaţi şi nervoşi.

Şi apoi, când am auzit chicotitul lui Mefisto, obervându-l cocoţat pe dulap după minute bune de la dezvelirea scenei (pentru că aici nu poate fi vorba despre ridicarea cortinei), am uitat. De toate.

Mai încolo, când ne-am părăsit locurile pentru a pătrunde în piesă, am păşit groaznic de neîndemânatică, împiedicându-mă de tot ce găseam în cale, deşi eram, paradoxal, foarte atentă să păşesc peste obstacole, parcă într-un vis. Şi cred că aşa a şi fost, pentru că nimic nu m-a impresionat în mod negativ, pe toate le-am primit cu ochii mari de copil în faţa căruia se înşiruie parcă o sumedenie de bunătăţi într-un galantar de cofetărie.

Şi la câteva zile după spectacol, recunosc că gândul meu e încă acolo, mă revăd în hala aceea imensă, simt mirosul de praf, aud vocea schimbătoare a Ofeliei Popii şi iarăşi sunt, pentru câteva minute, în vacanţă.

Apoi îmi revin, mă văd în faţa calculatorului şi îmi vine să strig în jur: am fost acolo, am fost acolo, nu vă puteţi închipui cât e de frumos!

Amintirea asta va stărui, ferecată în sipetul minţii mele multă vreme, până când...până când ne vom revedea. Pentru că voi mai vedea Faust cel puţin o dată.

Motzu-Hotzu spre un final fericit?

După multe încercări nereuşite, se pare că Motzu-Hotzu s-ar putea să aibă noroc.

Tot căutând pe net variante pentru el, am dat într-un final peste o fermă din Marea Britanie pentru animale domestice salvate din diverse situaţii mai puţin fericite, The Farm Animal Sanctuary.

I-am contactat şi s-au arătat dispuşi să îl primească pe motanul nostru şi să aibă grijă de el până la sfârşitul vieţii.

Din pacate însă, Anglia are nişte condiţii destul de stricte privind importul de animale şi deocamdată nu ştim cum vom putea să îl transportăm până acolo. Se pare că British Airways deţine monopolul asupra transportului de animale pe cale aeriană spre UK, aşa că ei sunt probabil singura variantă viabilă.

Vă rugăm dacă ştiţi ce formalităţi trebuie îndeplinite şi cum putem transporta motanul in UK, daţi-ne de ştire, noi suntem dispuşi să călătorim cu motanul pănă acolo pe cheltuiala proprie, pentru că oamenii de la ferma respectivă nu pot veni să îl preia din Londra.

Orice informaţie este utilă aşa că nu ezitaţi.

Mulţumim!

Sunt un motan orb

Astăzi am aflat crudul adevăr: Motzu-Hotzu e orb. Deşi are ambii globi oculari, nu vede deloc, cel mai probabil lovitura la cap i-a afectat nervul optic.

Şi totuşi el se descurcă în apartament, se mişcă singur de colo-colo şi îşi găseşte singur mâncarea şi litiera. Între timp a fost şi castrat, aşa că poate fi găzduit fără probleme în casă sau apartament.

Vă rugăm, oferiţi-i o căsuţă acestui motan năpăstuit. Are doar 2 ani, şi în afara ochilor lipsiţi de vedere, este sănătos şi foarte, foarte cuminte. Nici nu îl simţi în casă, este foarte silenţios, miaună foarte rar şi este din cale-afară de blând. Îi place să fie mângâiat şi periat şi se întinde cat este de lung sub orice mână iubitoare.

Nu este pretenţios, mănâncă cam orice fel de mâncare umedă (ceva mai greu bobiţe, nemaiavând toţi dinţii) şi este foarte frumos (blana de pe cap seamănă foarte bine cu cea a unui ghepard, iar pe bot are niste puncte care aduc foarte bine cu cele specifice acestei feline).

Dacă doriţi să îi oferiţi o căsuţă, ne găsiţi la akhenaton1980@yahoo.com, 0724071189 şi pe www.orasulanimalelor.ro.

Motzu-Hotzu reloaded

Motanul nostru se reface binişor, s-a învăţat la litieră şi mănâncă bine, se alinta şi toarce când e mangâiat şi periat.

Din pacate, în curând voi pleca din Bucureşti pentru circa o saptamână şi nu îl pot lăsa singur atâtea zile, aşa că dacă ne poate ajuta cineva cu o cazare temporară de pe 13-14 până pe 19 iulie inclusiv sau poate chiar până la sfârşitul lunii, i-am fi recunoscători.

Motanul e foarte cuminte, e încă temător de oameni în sensul că se cam ascunde şi tresare când pune o persoană necunoscută mâna pe el şi tinde să sa retragă într-un colţişor întunecos din când în când.

Joi mergem la spital să îi scoată firele de la ochi şi mandibulă şi aflăm verdictul: va fi un motan cu un singur ochi până la sfârşitul vieţii sau chiar e  super norocos şi va vedea şi cu ochiul lovit.

Dacă ştiţi şi un cabinet veterinar/pensiune cu preţuri decente unde îl putem lăsa în perioada menţionată, vă rugăm daţi un semn.

Mulţumim!

Motzu-Hotzu şi Cati

Eu sunt Motzu-Hotzu

Nu ştiu cine sunt şi nici cum am ajuns acolo. Mi s-a spus că tremuram chircit lângă stâlpul de semafor de la Izvor cu un ochişor atârnând din orbită şi cu botul însângerat. Când au încercat să pună mâna pe mine, am fugit înnebunit de frică tot spre maşinile care mă loviseră, neştiind prea bine ce se întâmplă cu mine şi unde sunt.

Spre norocul meu, m-au prins, m-au dus la spital, m-au operat şi mi-au oblojit rănile. Două săptămâni am fost străin de lumea de afară, cufundat doar în durerea şi frica de care se părea că nu mai pot scăpa. Apoi, într-o bună zi, am început să mănânc şi să mă simt mai bine. Am rămas însă temător şi tresar speriat la orice zgomot puternic.

Cel mai mult şi mai mult îmi doresc acum un locşor al meu, o căsuţă pe lângă sau în care să ma aciuez. Sunt cuminte şi sfios nevoie mare, stau şi în curte, nu sunt pretenţios defel.

Deocamdată sunt în convalescenţă, dar sunt puternic şi îmi voi reveni repede, am doar doi ani şi vreau să vad cât mai multe în viaţa asta care mi-a mai rămas.

NOTĂ: Motanul are aproximativ doi ani, momentan nu este castrat, dar dacă cineva doreşte să îl adopte, ne ocupăm noi şi de castrarea blănosului, dacă va fi ţinut în apartament. Poate sta şi la curte, la oraş sau undeva la ţară, este mare şi puternic, după ce se face bine va fi extrem de util chiar şi într-o gospodărie. Ne găsiţi la ihriel@live.com sau 0724071189.