Aşadar, după multe încercări nereuşite, I finally did it! Sunt racită. Dar deşi în alte condiţii aş fi super miserable, atât e de frumos afară că îmi trec toate, cel puţin la nivel mental...
E o zi să îţi meargă la inima, nu alta!
Îmi vine să mă tolănesc undeva pe iarbă la soare ca un căţel şi să stau acolo toată ziua...
Între timp totuşi trebuie să butonez pe aici, întrucât sunt la muncă.
Dar cine ştie, mai incolo, doar Cişmigiul e la doi paşi şi până deseara mai e.
Sunchaser is happy, trying to soak up the sun :)
marți, 30 martie 2010
sâmbătă, 27 martie 2010
vineri, 26 martie 2010
Creeping sadness
I wonder where do all the tears in the world go? Is there somewhere a secret sea or ocean gathering all the sadness in the world? If that exists, I hope I never get to see it.
Sadness is like a wicked, treacherous fog, creeping within us and engulfing all smile, laughter, good thoughts, hope, and happiness.I sometimes think sadness shrinks us, makes us punier, feebler, emptier.
How do you escape it once you got trapped in its insidious embrace? How do you get hold of it to rip it off your breast and throw it at the end of the world, where it can die away? How do you get rid of it?
Sadness is like a wicked, treacherous fog, creeping within us and engulfing all smile, laughter, good thoughts, hope, and happiness.I sometimes think sadness shrinks us, makes us punier, feebler, emptier.
How do you escape it once you got trapped in its insidious embrace? How do you get hold of it to rip it off your breast and throw it at the end of the world, where it can die away? How do you get rid of it?
Din ce în ce mai bine
În ultima vreme am auzit numai veşti bune despre capitala noastră.
De ultimă oră, cică, don premar vrea să golească străzile Bucureştiului de maidanezi şi să îi ducă într-un adăpost. Mai multe detalii aici, dacă e cineva curios.
De ultimă oră, cică, don premar vrea să golească străzile Bucureştiului de maidanezi şi să îi ducă într-un adăpost. Mai multe detalii aici, dacă e cineva curios.
I love Bucharest
Umblând aiurea pe net, am dat peste iniţiativa asta, I love Bucharest. În sfârşit, se întâmplă şi la noi, şi nu sunt puţine lucrurile care ni se pregătesc.
Asta mi-a adus aminte de cât de colorate şi trendy sunt staţiile de metrou din Bruxelles. Fiecare e unică. Se pare că începem şi noi să ne îndreptăm în aceeaşi direcţie.
Unde mai pui că mai există şi iniţiativa Cu bicicleta la metrou! Începem să respirăm!
Cu toate pânzele înainte şi la cât mai multe idei!
Asta mi-a adus aminte de cât de colorate şi trendy sunt staţiile de metrou din Bruxelles. Fiecare e unică. Se pare că începem şi noi să ne îndreptăm în aceeaşi direcţie.
Unde mai pui că mai există şi iniţiativa Cu bicicleta la metrou! Începem să respirăm!
Cu toate pânzele înainte şi la cât mai multe idei!
joi, 25 martie 2010
În ţara minunilor
Wonderland. Sau o fi Wanderland? Pentru că oricum o iei, mie mi se par ambele la fel de potrivite.
Alice în Ţara Minunilor e una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le ştiu. Şi prima oară când m-am întâlnit cu ea a fost pe auzite, nu pe citite. E una dintre poveştile de pe vechile discuri Electrecord, cu Silvia Chicoş parcă în rolul lui Alice. Acum o am în format digital şi atunci când mi-e greu, o ascult.
E tare bine când aluneci în jos prin vizuina iepurelui cu ochi roşii şi mănuşi din piele de căprioară şi ţi se întâmplă o grămadă de lucruri nemaiauzite. Pentru că acolo, în vizuină, eşti copil şi nimic rău şi urât nu te poate atinge. Acolo îţi regăseşti parcă curajul să iţeşti în cele din urmă nasul din bârlog şi să o scoţi la capăt, orice ar fi.
Ce mi-a adus aminte de Ţara Minunilor? Am văzut în seara asta varianta lui Tim Burton transpusă pe marele ecran şi am redevenit copil. M-am uitat din nou cu gura căscată la fantastica pisică albastră şi la pălărierul nebun. Numai că de data asta, aveam nişte ochelari ciudaţi cocoţaţi pe nas. Şi de data asta am fost în poveste. Dada vă spun, am fost acolo!
Povestea asta nouă e diferită, dar vă spun, te fură la fel de mult ca originalul. E electrizant să te plimbi prin poveste. Mai vreau, mai vreau, mai vreau!
Dar până atunci, Lewis Carroll, mulţumesc pentru cea mai minunată poveste pe care am citit-o, ascultat-o şi văzut-o!
Alice în Ţara Minunilor e una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le ştiu. Şi prima oară când m-am întâlnit cu ea a fost pe auzite, nu pe citite. E una dintre poveştile de pe vechile discuri Electrecord, cu Silvia Chicoş parcă în rolul lui Alice. Acum o am în format digital şi atunci când mi-e greu, o ascult.
E tare bine când aluneci în jos prin vizuina iepurelui cu ochi roşii şi mănuşi din piele de căprioară şi ţi se întâmplă o grămadă de lucruri nemaiauzite. Pentru că acolo, în vizuină, eşti copil şi nimic rău şi urât nu te poate atinge. Acolo îţi regăseşti parcă curajul să iţeşti în cele din urmă nasul din bârlog şi să o scoţi la capăt, orice ar fi.
Ce mi-a adus aminte de Ţara Minunilor? Am văzut în seara asta varianta lui Tim Burton transpusă pe marele ecran şi am redevenit copil. M-am uitat din nou cu gura căscată la fantastica pisică albastră şi la pălărierul nebun. Numai că de data asta, aveam nişte ochelari ciudaţi cocoţaţi pe nas. Şi de data asta am fost în poveste. Dada vă spun, am fost acolo!
Povestea asta nouă e diferită, dar vă spun, te fură la fel de mult ca originalul. E electrizant să te plimbi prin poveste. Mai vreau, mai vreau, mai vreau!
Dar până atunci, Lewis Carroll, mulţumesc pentru cea mai minunată poveste pe care am citit-o, ascultat-o şi văzut-o!
A (te) povesti, povestire
Îmi plac tare mult jurnalele şi memoriile.
Mi se pare interesant modul în care oamenii se amintesc pe sine, cum consemnează-fiecare într-un mod unic-clipele trecute, momentele de fericire, năzbâtiile, teribilismele, cum "se" scriu.
Cred ca e un gest de mare curaj să îţi povesteşti viaţa aşa cum e, fără cosmetizări, cu bune şi cu rele, cu eşecuri şi prostii. Şi e mare lucru să te accepţi ca atare, cu trecutul tău şi să îl încredinţezi paginei scrise, menite să încapă pe mâinile altora.
Mi-a plăcut dintotdeauna să văd cum gândesc, cum simt, cum trăiesc alţi oameni. E un sentiment interesant acela de deja-vu pe care ţi-l poate induce lectura unor astfel de scriituri: hei, am făcut şi eu asta, ce chestie, şi eu am simţit la fel când am fost acolo, etc.
Şi deşi eşti conştient că mulţi oameni au trecut prin experienţe similare, te simţi un pic special, ţi se pare că împărtăşeşti un fel de secret cu autorul jurnalului, prin acea senzaţie comună, acel loc care vă uneşte...
Şi dincolo de asta, e relaxant. E relaxant să stai comod în pat sau în fotoliu şi să călătoreştii mii de kilometri peste tot unde te duce pagina, navigând în voie prin viaţa altcuiva. Fără să invadezi şi să distrugi amintirile lui. E ca şi cum ai deschide uşiţa, ai pătrunde în Ţara Minunilor ca Alice, te-ai înfrupta din toate bunătăţile şi ţi-ai clăti bine de tot privirile, după care ai închide cu grijă uşiţa la loc şi ai merge să îţi cufunzi capul în perna ta, alunecând într-un somn odihnitor.
Mi se pare interesant modul în care oamenii se amintesc pe sine, cum consemnează-fiecare într-un mod unic-clipele trecute, momentele de fericire, năzbâtiile, teribilismele, cum "se" scriu.
Cred ca e un gest de mare curaj să îţi povesteşti viaţa aşa cum e, fără cosmetizări, cu bune şi cu rele, cu eşecuri şi prostii. Şi e mare lucru să te accepţi ca atare, cu trecutul tău şi să îl încredinţezi paginei scrise, menite să încapă pe mâinile altora.
Mi-a plăcut dintotdeauna să văd cum gândesc, cum simt, cum trăiesc alţi oameni. E un sentiment interesant acela de deja-vu pe care ţi-l poate induce lectura unor astfel de scriituri: hei, am făcut şi eu asta, ce chestie, şi eu am simţit la fel când am fost acolo, etc.
Şi deşi eşti conştient că mulţi oameni au trecut prin experienţe similare, te simţi un pic special, ţi se pare că împărtăşeşti un fel de secret cu autorul jurnalului, prin acea senzaţie comună, acel loc care vă uneşte...
Şi dincolo de asta, e relaxant. E relaxant să stai comod în pat sau în fotoliu şi să călătoreştii mii de kilometri peste tot unde te duce pagina, navigând în voie prin viaţa altcuiva. Fără să invadezi şi să distrugi amintirile lui. E ca şi cum ai deschide uşiţa, ai pătrunde în Ţara Minunilor ca Alice, te-ai înfrupta din toate bunătăţile şi ţi-ai clăti bine de tot privirile, după care ai închide cu grijă uşiţa la loc şi ai merge să îţi cufunzi capul în perna ta, alunecând într-un somn odihnitor.
miercuri, 24 martie 2010
On Amsterdam
Buun, mi-a venit şi mie rândul să zic vreo două despre cum mi-a plăcut la Amsterdam.
Păi mi-a plăcut. Aşa de mult că mai vreau acolo. Din pacate, nu am avut destul timp să îl gust în întregime, cum mi-aş fi dorit.
Dar atât cât am văzut (şi nu e puţin, trust me), m-a făcut să îmi doresc să văd mai mult. Şi mai pe îndelete.
În mare parte am văzut Amsterdamul de pe bicicletă. De aceea, periplul asta a fost o experienţă dublu benefică: un oraş nou şi biciclit pe stradă pentru prima oară. Drept e, din punct de vedere biciclistic nu pot spune că mi-am făcut botezul on the road, pentru că m-am plimbat cu tandemul, iar ştie-el-cine a fost cel care s-a avântat cu curaj în trafic, în timp ce eu am dat doar la pedale.
Dincolo de sex shops, vitrinele cu gagici (multe dintre ele nu foarte atrăgătoare, şi nu spun doar eu asta...), mirosuri specifice (as in pot smoke, etc), cred că am văzut o faţă mai altfel a oraşului. Poate şi pentru că nu prea m-am implicat în viaţa de noapte şi am văzut multe lucruri mai mult pe zi.
M-am plimbat pe canalele lor şic, pe straduţele cu piatră cubică, am dat cu greu la pedale peste poduri si pante, am făcut poze la tot ce mişcă în stilul meu, japonezot la faza asta, şi m-am bucurat de libertate.
Cum aşa? Că doar liberă îs oriunde. Da, aşa e, dar parcă aici chiar am avut sentimentul ăla că pot să fac fix ce vreau, fără oprelişti. E o senzaţie extraordinară.
De asta tot zic că aş mai vrea acolo. E totul aşa de relaxat, de natural. De...complet. Parcă e o mâncare bună în care nu mai simţi nevoia să adaugi nici sare nici piper. E...numai bună.
Bottom line e ca...I want back. Cât mai curand. Şi de data asta o să fiu pregătită biciclistic. Dap, îmi iau propria mea biclă şi mă arunc vijelios în trafic. Yuppeeee!
See you soon, Amsterdam!
Later edit: Pentru poze şi altele, check this.
Păi mi-a plăcut. Aşa de mult că mai vreau acolo. Din pacate, nu am avut destul timp să îl gust în întregime, cum mi-aş fi dorit.
Dar atât cât am văzut (şi nu e puţin, trust me), m-a făcut să îmi doresc să văd mai mult. Şi mai pe îndelete.
În mare parte am văzut Amsterdamul de pe bicicletă. De aceea, periplul asta a fost o experienţă dublu benefică: un oraş nou şi biciclit pe stradă pentru prima oară. Drept e, din punct de vedere biciclistic nu pot spune că mi-am făcut botezul on the road, pentru că m-am plimbat cu tandemul, iar ştie-el-cine a fost cel care s-a avântat cu curaj în trafic, în timp ce eu am dat doar la pedale.
Dincolo de sex shops, vitrinele cu gagici (multe dintre ele nu foarte atrăgătoare, şi nu spun doar eu asta...), mirosuri specifice (as in pot smoke, etc), cred că am văzut o faţă mai altfel a oraşului. Poate şi pentru că nu prea m-am implicat în viaţa de noapte şi am văzut multe lucruri mai mult pe zi.
M-am plimbat pe canalele lor şic, pe straduţele cu piatră cubică, am dat cu greu la pedale peste poduri si pante, am făcut poze la tot ce mişcă în stilul meu, japonezot la faza asta, şi m-am bucurat de libertate.
Cum aşa? Că doar liberă îs oriunde. Da, aşa e, dar parcă aici chiar am avut sentimentul ăla că pot să fac fix ce vreau, fără oprelişti. E o senzaţie extraordinară.
De asta tot zic că aş mai vrea acolo. E totul aşa de relaxat, de natural. De...complet. Parcă e o mâncare bună în care nu mai simţi nevoia să adaugi nici sare nici piper. E...numai bună.
Bottom line e ca...I want back. Cât mai curand. Şi de data asta o să fiu pregătită biciclistic. Dap, îmi iau propria mea biclă şi mă arunc vijelios în trafic. Yuppeeee!
See you soon, Amsterdam!
Later edit: Pentru poze şi altele, check this.
marți, 9 martie 2010
Amsterdamizing
În sfârşit, mai mult fără voia mea sau mai degrabă fără să îmi doresc asta în mod special, o să ajung la Amsterdam.
Şi la Bruxelles. O să beau Leffe. Şi poate some space cake. Şi o să mă zgâiesc la vitrinele deocheate.
Aşa. Şi în afară de asta? Amsterdam e mai mult decît asta, right?Şi de-abia aştept să-l descoper dincolo de stereotipurile astea răsuflate...
Sabina, dacă nu mă înşel, e una dintre destinaţiile tale favorite. Îţi dau o leapşă dacă ai chef de ea.
Spune-ne de ce îţi place Amsterdamul. Ce are deosebit Amsterdamul tău şi ce îţi inspiră?
Şi la Bruxelles. O să beau Leffe. Şi poate some space cake. Şi o să mă zgâiesc la vitrinele deocheate.
Aşa. Şi în afară de asta? Amsterdam e mai mult decît asta, right?Şi de-abia aştept să-l descoper dincolo de stereotipurile astea răsuflate...
Sabina, dacă nu mă înşel, e una dintre destinaţiile tale favorite. Îţi dau o leapşă dacă ai chef de ea.
Spune-ne de ce îţi place Amsterdamul. Ce are deosebit Amsterdamul tău şi ce îţi inspiră?
miercuri, 24 februarie 2010
Despre durerea în cot
Cam de pe la începutul acestui an minunat mă simt de parcă m-a luat o tornadă în iureşul ei şi nu m-a mai lăsat.
Am ajuns ca în reclama aia despre ciclul inexorabil birou-pat. Stres, stres şi iarăşi stres.
După un weekend foarte fain la Bran, am ajuns să mă duc la muncă de parcă aş merge la pierzanie.
Şi ciclul birou-pat continuă. Pentru că lately am aflat că şi cunoscuţii mei tot prin aceleaşi ape se scaldă.
Nimic nou sub soare. Aşa trăiesc mulţi negrişori pe plantaţie din capitala asta europeană. Trag din greu la jug. Că deh, e criză şi tre să fii fericit că încă mai ai plantaţie unde să prăşeşti. Că nah, alţii nu mai au şi e nasol.
Buun, şi totuşi, altfel nu se poate trăi.
Ba da. Se cheamă stress management sau, preluând o vorbă din popor, mi-se-rupism.
Băi, e foarte bine să te doară în cot măcar din când în când. Ba chiar e foarte sănătos! Mai ales că vine şi primăvara, ceea ce te îndeamnă considerabil să aplici politica asta.
Având în vedere că am cam ajuns la fundul sacului, e cazul să iau măsuri. Trebuie să învăţ să mă doară în cot. Mai mult.
Am ajuns ca în reclama aia despre ciclul inexorabil birou-pat. Stres, stres şi iarăşi stres.
După un weekend foarte fain la Bran, am ajuns să mă duc la muncă de parcă aş merge la pierzanie.
Şi ciclul birou-pat continuă. Pentru că lately am aflat că şi cunoscuţii mei tot prin aceleaşi ape se scaldă.
Nimic nou sub soare. Aşa trăiesc mulţi negrişori pe plantaţie din capitala asta europeană. Trag din greu la jug. Că deh, e criză şi tre să fii fericit că încă mai ai plantaţie unde să prăşeşti. Că nah, alţii nu mai au şi e nasol.
Buun, şi totuşi, altfel nu se poate trăi.
Ba da. Se cheamă stress management sau, preluând o vorbă din popor, mi-se-rupism.
Băi, e foarte bine să te doară în cot măcar din când în când. Ba chiar e foarte sănătos! Mai ales că vine şi primăvara, ceea ce te îndeamnă considerabil să aplici politica asta.
Având în vedere că am cam ajuns la fundul sacului, e cazul să iau măsuri. Trebuie să învăţ să mă doară în cot. Mai mult.
sâmbătă, 20 februarie 2010
Vreau...
să fie soare şi frumos afară
să dispară mormanele astea urâte de murdărie de pe străzi
şi bălţile neprietenoase.
Vreau să alerg prin parc în voie
Şi să merg cu bicicleta.
Nu mai vreau să mă închid în hrube îmbâcsite de fum de ţigară şi mirosuri de mâncare
Vreau sa respir aer de primăvară!
să dispară mormanele astea urâte de murdărie de pe străzi
şi bălţile neprietenoase.
Vreau să alerg prin parc în voie
Şi să merg cu bicicleta.
Nu mai vreau să mă închid în hrube îmbâcsite de fum de ţigară şi mirosuri de mâncare
Vreau sa respir aer de primăvară!
sâmbătă, 30 ianuarie 2010
Vreme trece, vreme vine....
..anii si secolele se succeda, dar dupa voci mari urmeaza voci la fel de mari, se pare.
Citeam deunazi ca Pavarotti si-a modelat felul de a canta dupa Giuseppe di Stefano. Asa ca m-am plimbat putin pe generosul youtube, si printre altele, am gasit aria asta din Tosca, care marturisesc ca m-a cucerit iremediabil in interpretarea acestui omulet.
In al doilea rand, ma fascineaza vocea Ceciliei Bartoli, o vrednica urmasa a Mariei Callas.
Last, but not least, inca o arie care ma emotioneaza cum putine reusesc, din multe motive :)
Citeam deunazi ca Pavarotti si-a modelat felul de a canta dupa Giuseppe di Stefano. Asa ca m-am plimbat putin pe generosul youtube, si printre altele, am gasit aria asta din Tosca, care marturisesc ca m-a cucerit iremediabil in interpretarea acestui omulet.
In al doilea rand, ma fascineaza vocea Ceciliei Bartoli, o vrednica urmasa a Mariei Callas.
Last, but not least, inca o arie care ma emotioneaza cum putine reusesc, din multe motive :)
marți, 26 ianuarie 2010
Despre căldurică iarna
Am primit o leapşă de la Sabina, aşa că o voi onora astăzi.
La mine e cât de cald vreau eu, pentru că nu mai depind de Radet, având centrală. Faza proastă e că atunci când plec pe undeva mai mult timp, prefer să o închid, iar la întoarcere e cam cancer prin vastele mele apartamente...
Sunchaser fiind, îs destul de pasionată de căldurică. Pot spune că la 30 plus grade mă simt în elementul meu şi cu şuba pe mine. Cu toate astea, iubesc tare mult zăpada, îi fac o grămadă de poze şi aş sta cât mai mult în ea. Racii ăştia şi paradoxurile lor...
Aşadar, la mine e destul de cald. Uneori prea cald, după unii. Aşa că încerc să nu exagerez şi să menţin o temperatură constantă.
Partea nasoală: când merg în vizită pe la omuleţi care au căldurică de la Radet, tot mi se pare că e frig. Asta probabil pentru că eu is obişnuită cu "dacă îmi e frig, dau centrala mai tare".
La mine e cât de cald vreau eu, pentru că nu mai depind de Radet, având centrală. Faza proastă e că atunci când plec pe undeva mai mult timp, prefer să o închid, iar la întoarcere e cam cancer prin vastele mele apartamente...
Sunchaser fiind, îs destul de pasionată de căldurică. Pot spune că la 30 plus grade mă simt în elementul meu şi cu şuba pe mine. Cu toate astea, iubesc tare mult zăpada, îi fac o grămadă de poze şi aş sta cât mai mult în ea. Racii ăştia şi paradoxurile lor...
Aşadar, la mine e destul de cald. Uneori prea cald, după unii. Aşa că încerc să nu exagerez şi să menţin o temperatură constantă.
Partea nasoală: când merg în vizită pe la omuleţi care au căldurică de la Radet, tot mi se pare că e frig. Asta probabil pentru că eu is obişnuită cu "dacă îmi e frig, dau centrala mai tare".
vineri, 22 ianuarie 2010
Don Pasquale
Nu mai fusesem de mult la operă şi m-am bucurat ca un copil că am ajuns, mai ales ca am avut parte de un spectacol extrem de reuşit, cu două debuturi pe care le-am apreciat ca atare:
tenorul Bogdan Mihai
soprana Aurelia Florian
Am stat lângă o doamnă care mi-a mărturisit că venise din provincie tocmai pentru a îl auzi pe Bogdan Mihai. Cred că era de vârsta părinţilor mei. M-a bucurat atât de mult să văd că în ciuda faptului că se simţea oarecum stingheră printre fiţele bucureştene afişate, trăia cu tot sufletul momentul şi plăcerea de a asculta o voce frumoasă.
Nu pot comenta prea bine cât de frumos a fost spectacolul, dar dacă aveţi ocazia şi plăcerea, încercaţi să îl vedeţi. Deşi, poate, în altă distribuţie, nu va mai avea acelaşi farmec.
Nişte voci tinere în rolurile principale, nişte valori recunoscute în celelalte, toate încununate de o orchestră condusă de un dirijor tânăr şi pasionat.
Şi nişte mâncărică pentru suflet din care mă voi hrăni toată săptămana de muncă viitoare:)
tenorul Bogdan Mihai
soprana Aurelia Florian
Am stat lângă o doamnă care mi-a mărturisit că venise din provincie tocmai pentru a îl auzi pe Bogdan Mihai. Cred că era de vârsta părinţilor mei. M-a bucurat atât de mult să văd că în ciuda faptului că se simţea oarecum stingheră printre fiţele bucureştene afişate, trăia cu tot sufletul momentul şi plăcerea de a asculta o voce frumoasă.
Nu pot comenta prea bine cât de frumos a fost spectacolul, dar dacă aveţi ocazia şi plăcerea, încercaţi să îl vedeţi. Deşi, poate, în altă distribuţie, nu va mai avea acelaşi farmec.
Nişte voci tinere în rolurile principale, nişte valori recunoscute în celelalte, toate încununate de o orchestră condusă de un dirijor tânăr şi pasionat.
Şi nişte mâncărică pentru suflet din care mă voi hrăni toată săptămana de muncă viitoare:)
vineri, 15 ianuarie 2010
De ce să visăm cu ochii deschişi?
Mi s-a spus de atâtea ori că sunt aeriană că am pierdut şirul.
Că visez prea mult şi că ar trebui să mai cobor cu picioarele pe pământ. Că viaţa nu e ca în vise şi că realitatea e alta.
Well, asta o ştim toţi. E o chestie de bun simţ.
Toţi visătorii ştiu măcar teoretic cu ce se mănâncă viaţa asta. Nu sunt nişte ciudaţi picaţi din lună. Şi nu visăm tot timpul. Doar că uneori, sau de multe ori, nu îţi place cum arată lumea reală şi te mai refugiezi în visele tale. Ce e rău în asta atâta vreme cât nu faci asta toată ziua?
Până la urmă visarea e şi un fel de carapace, de scut pe care îl împingem în faţa urâtului, dezamăgirii, triteţii şi mai ştiu eu ce...
Şi de ce să nu visezi? Aaaa, da, nu poate pune lumea bază pe tine! Right. Aşa o fi. Şi totuşi eu ştiu o grămadă de visători de aştia pe care nu te poţi baza care şi-ar da haina de pe ei să te ajute. Şi de-aştia conectaţi 100% la realitate care îţi dau un prietenesc şut în fund, pentru că fix acolo îi doare pe tine.
Nu ştiu despre alţii, dar mie mi-ar lipsi o bucată din mine dacă n-aş visa cu ochii deschişi. Dacă aş sta tot timpul încrâncenat ancorată în realitatea lumii noastre.
Din când în când chiar şi tu, cârtitor mic, visezi cu ochii deschişi. Mărturiseşte!
Nu vrei să mai uiţi uneori de rate, facturi, şefi, trafic, cheltuieli şi alte asemenea responsabilităţi de om mare şi să te retragi pe insuliţa ta unde e soare şi verde?
O să vezi că la întoarcere lumea e mai frumoasă. Măcar pentru câteva ore. Oricum, insuliţa ta nu pleacă nicăieri. Te aşteaptă cuminte să revii de oricâte ori ai nevoie.
So, dream on, people!
Că visez prea mult şi că ar trebui să mai cobor cu picioarele pe pământ. Că viaţa nu e ca în vise şi că realitatea e alta.
Well, asta o ştim toţi. E o chestie de bun simţ.
Toţi visătorii ştiu măcar teoretic cu ce se mănâncă viaţa asta. Nu sunt nişte ciudaţi picaţi din lună. Şi nu visăm tot timpul. Doar că uneori, sau de multe ori, nu îţi place cum arată lumea reală şi te mai refugiezi în visele tale. Ce e rău în asta atâta vreme cât nu faci asta toată ziua?
Până la urmă visarea e şi un fel de carapace, de scut pe care îl împingem în faţa urâtului, dezamăgirii, triteţii şi mai ştiu eu ce...
Şi de ce să nu visezi? Aaaa, da, nu poate pune lumea bază pe tine! Right. Aşa o fi. Şi totuşi eu ştiu o grămadă de visători de aştia pe care nu te poţi baza care şi-ar da haina de pe ei să te ajute. Şi de-aştia conectaţi 100% la realitate care îţi dau un prietenesc şut în fund, pentru că fix acolo îi doare pe tine.
Nu ştiu despre alţii, dar mie mi-ar lipsi o bucată din mine dacă n-aş visa cu ochii deschişi. Dacă aş sta tot timpul încrâncenat ancorată în realitatea lumii noastre.
Din când în când chiar şi tu, cârtitor mic, visezi cu ochii deschişi. Mărturiseşte!
Nu vrei să mai uiţi uneori de rate, facturi, şefi, trafic, cheltuieli şi alte asemenea responsabilităţi de om mare şi să te retragi pe insuliţa ta unde e soare şi verde?
O să vezi că la întoarcere lumea e mai frumoasă. Măcar pentru câteva ore. Oricum, insuliţa ta nu pleacă nicăieri. Te aşteaptă cuminte să revii de oricâte ori ai nevoie.
So, dream on, people!
miercuri, 13 ianuarie 2010
Despre fericire
Am terminat de curând o cărticică tare simpatică. Şi printre alte pasaje, la fel de interesante, am ales să menţionez următoarele rânduri:
(Între nicăieri şi altundeva - Adrian Nuţă)
Când eşti fericit îţi vine să împărtăşeşti cu cineva asta [...]
Fericirea e un fel de preaplin dinăuntrul tău. Şi tot ce e preaplin tinde să dea pe afară. Este ca şi cum ai turna apă într-un pahar. Torni, torni, paharul s-a umplut şi apoi dă pe dinafară. O bucurie care nu mai poate fi conţinută[...]
Fericirea e o bucurie spontană şi a încerca să controlezi bucuria e ca şi cum ai încerca să împachetezi Marea Mediterană într-o valiză pentru a o arăta prietenilor de acasă[...]
Cu toate acestea, aproape toţi oamenii încearcă să îşi controleze experienţa pentru a produce starea de fericire [...]
(Între nicăieri şi altundeva - Adrian Nuţă)
marți, 5 ianuarie 2010
Meet me on the equinox
Fără legătură cu seria Twilight, îmi place de ceva vreme încoace piesa asta de la Death Cab for Cutie (pe care îi ştiam deja):
Pe REPEAT. Hell yes!
Meet me on your best behavior
Meet me at your worst
For there will be no stone unturned
Or bubble left to burst
Pe REPEAT. Hell yes!
luni, 4 ianuarie 2010
Change
We are thrown helpless into life. Right in the midst of it. Into the world, as we learn to perceive it later on.
We carry with us a permanent luggage, most of which never leaves us and which we carry to our grave. Some of us choose to lose some of the heavy stuff and thus, turning lighter, start going up, higher and higher.Others carry the heavy stuff along and in time, it starts to get us to sink below, lower and lower.
It is true, most people cannot change. Their heavy stuff stays with them forever. But then again, there are a few who can. And this I do and will believe, with all my heart, no matter what.
We carry with us a permanent luggage, most of which never leaves us and which we carry to our grave. Some of us choose to lose some of the heavy stuff and thus, turning lighter, start going up, higher and higher.Others carry the heavy stuff along and in time, it starts to get us to sink below, lower and lower.
It is true, most people cannot change. Their heavy stuff stays with them forever. But then again, there are a few who can. And this I do and will believe, with all my heart, no matter what.
Till death do us apart...
Foarte romantică noţiunea asta de împreună până când moartea ne va despărţi. Dar de fapt, foarte rar întâlnită în viaţa reală.
De aceea eu una apreciez nespus când văd prin parc doi bătrânei care, după atâţia ani, încă mai merg mână în mână. E mare lucru. E mare lucru să te trezeşti lângă celălalt timp de 50 de ani şi să îl priveşti în continuare cu duioşie şi afecţiune. Să îl înţelegi şi să îl asculţi după atâta amar de vreme. Să îi legi şireturile la pantofi pentru că el sau ea nu se mai poate apleca ca să facă asta. Să îi iei un cadou cu toată inima, pentru că vrei să îi faci o bucurie. Să îl sprijini la nevoie.
E mare lucru ca după ani şi ani doi oameni care s-au iubit să nu ajungă să stea în camere separate şi fiecare să aibă propria lui viaţă, independentă de a celuilalt. E mare lucru să rămâi împreuna trecând cu brio de toate încercările vieţii. Şi să îl priveşti pe celălalt cu dragoste atunci când vine sfârşitul. E mare lucru şi e foarte rar.
Cei mai mulţi dintre noi clacăm după un număr oarecare de ani petrecuţi împreună, din diverse motive.Marile pasiuni se cern prin pânza anilor şi se dizolvă, se consumă, până când nu mai rămâne nimic. E trist când oamenii nu învaţă cu trecerea anilor să devină şi altceva decât ce au fost. De exemplu, să devină prieteni.
Ce frumos ar fi dacă am putea toţi trăi veşnic acel foc iniţial care te aruncă din iad în paradis and back again. Dar în timp iubirea trebuie să se transforme pentru a supravieţui. Să se adapteze, să ia forme noi, să se reinventeze continuu, să se redescopere, să creadă din nou în ea atunci când simte că se pierde.
La fel, iubirile care au început timid, dintr-o simplă prietenie, pot creşte în timp, se pot maturiza şi atinge o plenitudine nebănuită iniţial.
Depinde doar de noi să ne cultivăm dragostea, s-o îngrijim aşa cum ne săpăm, plivim şi udăm grădina, s-o înfrumuseţăm şi să o hrănim. Să n-o lăsăm în paragină. Şi atunci, dacă avem grijă de ea, în timp, ne va răsplăti cu cele mai frumoase flori şi cu cele mai bune roade. Poate nu va fi aşa cum ne-am dorit, poate va fi chiar mai mult decât ne-am putut imagina.
De aceea eu una apreciez nespus când văd prin parc doi bătrânei care, după atâţia ani, încă mai merg mână în mână. E mare lucru. E mare lucru să te trezeşti lângă celălalt timp de 50 de ani şi să îl priveşti în continuare cu duioşie şi afecţiune. Să îl înţelegi şi să îl asculţi după atâta amar de vreme. Să îi legi şireturile la pantofi pentru că el sau ea nu se mai poate apleca ca să facă asta. Să îi iei un cadou cu toată inima, pentru că vrei să îi faci o bucurie. Să îl sprijini la nevoie.
E mare lucru ca după ani şi ani doi oameni care s-au iubit să nu ajungă să stea în camere separate şi fiecare să aibă propria lui viaţă, independentă de a celuilalt. E mare lucru să rămâi împreuna trecând cu brio de toate încercările vieţii. Şi să îl priveşti pe celălalt cu dragoste atunci când vine sfârşitul. E mare lucru şi e foarte rar.
Cei mai mulţi dintre noi clacăm după un număr oarecare de ani petrecuţi împreună, din diverse motive.Marile pasiuni se cern prin pânza anilor şi se dizolvă, se consumă, până când nu mai rămâne nimic. E trist când oamenii nu învaţă cu trecerea anilor să devină şi altceva decât ce au fost. De exemplu, să devină prieteni.
Ce frumos ar fi dacă am putea toţi trăi veşnic acel foc iniţial care te aruncă din iad în paradis and back again. Dar în timp iubirea trebuie să se transforme pentru a supravieţui. Să se adapteze, să ia forme noi, să se reinventeze continuu, să se redescopere, să creadă din nou în ea atunci când simte că se pierde.
La fel, iubirile care au început timid, dintr-o simplă prietenie, pot creşte în timp, se pot maturiza şi atinge o plenitudine nebănuită iniţial.
Depinde doar de noi să ne cultivăm dragostea, s-o îngrijim aşa cum ne săpăm, plivim şi udăm grădina, s-o înfrumuseţăm şi să o hrănim. Să n-o lăsăm în paragină. Şi atunci, dacă avem grijă de ea, în timp, ne va răsplăti cu cele mai frumoase flori şi cu cele mai bune roade. Poate nu va fi aşa cum ne-am dorit, poate va fi chiar mai mult decât ne-am putut imagina.
sâmbătă, 2 ianuarie 2010
Bilanţ 2009 şi wishlist 2010
În urma aceleiaşi provocări lansate anul trecut, ma ocup acum, că am găsit vreme, de bilanţul pe 2009.
Un an bunicel overall, cu 2 vise îndeplinite în materie de călătorii şi unul strict personal.
Un an în care am învăţat să mai dau cu negativismul de pământ (printre altele, am de mulţumit şi paginii virtuale pentru asta, având în vedere că mă plâng, mă minunez şi filozofez aici când am nevoie şi/sau chef)şi să mă bucur mai mult, să văd viaţa din când în când cu ochi de copil şi să mă conving că şi mâine e o altă zi şi că n-au intrat zilele în sac.
Un 2009 în care am învăţat să merg cu bicicleta, am alergat la câteva competiţii şi (pe final de an)mi-am pus pentru prima oară schiurile în picioare.
Mi-a plăcut anul ăsta. Mai productiv decât 2008 în materie de postări pe blog, a fost şi unul mult mai bun în ceea ce priveşte existenţa mea offline. Sper ca şi 2010 să fie o urmare firească a acestei stări, dar până una, alta, in noul an îmi doresc:
să am mai multă răbdare cu cei din jurul meu
să îmi iau o atestare pentru cunoştinţele de italiană
să încerc măcar o şedinţă de escaladă să văd dacă merge
să fiu mai calmă şi mai relaxată
Mimişor, ai cuvântul, dacă te simţi în vervă şi vrei să share :)
Un an bunicel overall, cu 2 vise îndeplinite în materie de călătorii şi unul strict personal.
Un an în care am învăţat să mai dau cu negativismul de pământ (printre altele, am de mulţumit şi paginii virtuale pentru asta, având în vedere că mă plâng, mă minunez şi filozofez aici când am nevoie şi/sau chef)şi să mă bucur mai mult, să văd viaţa din când în când cu ochi de copil şi să mă conving că şi mâine e o altă zi şi că n-au intrat zilele în sac.
Un 2009 în care am învăţat să merg cu bicicleta, am alergat la câteva competiţii şi (pe final de an)mi-am pus pentru prima oară schiurile în picioare.
Mi-a plăcut anul ăsta. Mai productiv decât 2008 în materie de postări pe blog, a fost şi unul mult mai bun în ceea ce priveşte existenţa mea offline. Sper ca şi 2010 să fie o urmare firească a acestei stări, dar până una, alta, in noul an îmi doresc:
să am mai multă răbdare cu cei din jurul meu
să îmi iau o atestare pentru cunoştinţele de italiană
să încerc măcar o şedinţă de escaladă să văd dacă merge
să fiu mai calmă şi mai relaxată
Mimişor, ai cuvântul, dacă te simţi în vervă şi vrei să share :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)