Am vazut aseară în sfârşit Mamouret. O comedie simplă, francă, care m-a făcut să râd cu poftă. Şi totuşi ceva a lipsit. Poate pentru că vine după sfâşietoarea Îngropaţi-mă de după plintă, un spectacol greu, pe care sunt fericită că am reuşit să îl văd pînă la capăt şi în faţa căruia am avut sentimente contradictorii, stări de agonie şi extaz.
O comedie după o dramă incomodă care te determină să te descarci realmente la final în ropote de aplauze. Oare e ciudat ca mi-a plăcut mai puţin?
Şi uite aşa încep un post despre Mamouret şi draga mea Tamara şi din a treia frază mă întorc spre cu totul altceva. Simt că e ca şi cum aş încerca să îmi găsesc circumstanţe atenuante. Să mă scuz faţă de mine că nu sunt la fel de impresionată ca de piesa în regia lui Yuri Kordonsky. Dar este absurd, nu se pot compara, sunt două genuri total diferite, îmi spun. Şi totuşi, de ce nu mă face să mă simt atât de bine râsul de la Mamouret pe cât mă aşteptam? Poate pentru că încărcătura emoţională este disproporţionată în comparaţie. Poate pentru că nu e de fapt nimic de comparat. Şi poate îmi plac mai mult dramele?
Dar să mă întorc la scopul meu primar: Tamara Buciuceanu-Botez. Femeia care mă face să râd oricând, în majoritatea rolurilor. Dragă Isoscel, voiam doar să îmi afirm aici speranţa că ne vei bucura cu prezenţa mulţi ani de acum încolo, pentru că pentru mine eşti o sursă de inspiraţie şi dincolo de scenă.
joi, 23 iunie 2011
marți, 26 aprilie 2011
By train
I somehow always loved to travel by train. The cosy feeling you get...Like a baby lullabied into sleep on its grandmother's knees. Or like a drowsy afternoon spent in a dusty old rocking chair on a Texas porch, your crooked straw hat leaning sluggishly on the side.
Pressing your nose against the fingerprint-riddled glass.
Oh, and the meager cars, with their battered couches, reeking of ancient dust.
There are still many rocking cars songs I dream of singing, places to conquer, and remote feels to grow. There is a lifetime of this to go through. And a world of rocking to go with it, for the flavor.
Pressing your nose against the fingerprint-riddled glass.
Oh, and the meager cars, with their battered couches, reeking of ancient dust.
There are still many rocking cars songs I dream of singing, places to conquer, and remote feels to grow. There is a lifetime of this to go through. And a world of rocking to go with it, for the flavor.
vineri, 11 martie 2011
Ofuri de primavara
Nush ce să zic, poate pentru că vine primăvara în sfârşit, cu caldurica se dezgroapă şi diverse lucruri pe care le-ai ţinut sub preş. Şi vine câte unul aşa si îţi trage una în moalele capului de nu mai ştii că e cu tine. Şi tu te opreşti nelămurit, pipăi binişor cucuiul şi te întrebi ce naiba te-a lovit.
Nu ştiu voi dar eu stau cuminte deocamdată şi aştept să treacă [cucuiul]. Trece de fiecare dată aşa că nu mă stresez.
Să avem o primăvară liniştită, fără angoase şi nevroze!
Nu ştiu voi dar eu stau cuminte deocamdată şi aştept să treacă [cucuiul]. Trece de fiecare dată aşa că nu mă stresez.
Să avem o primăvară liniştită, fără angoase şi nevroze!
miercuri, 5 ianuarie 2011
Sonia's Guide to Catvival
Hails all ye kitties outhere! I have recently switched to a new abode after 13 years of blissful slothfulness in a small town, where I reigned supreme over somewhat vast apartments and two most loyal subjects.
I am now reduced to a somewhat smaller domain, which I (darn!) have to share with one most annoying human, who fails to show up at the prick of my thumbs, as my former subjects used to. I do have all commodities and feel satisfied with my recent research of the space at hand.
However, there are quite a few items I cannot find it in myself to accept. Nor do my princely paws feel they can refrain from certain habits we have been cherishing for so long. Notwithstanding, I have come up with a most useful strategy that shall guarantee me a safe and comfortable rule for the time that cometh. To present it, I shall use to some extent sketchy, yet clear language, that will guide you on the right path to catvival and beyond.
1. Keep annoying human subject happy by allowing to pet princely head and fur. However, do remember to make clear that cannot go on for ever and that certain rigorously defined petting intervals should be observed [scratch when petting interval expires to make subject take this important point in]
2. Refrain from trespassing when annoying human subject is around [Bathroom tub, human's pillow, and kitchen table are off limits when human is in, otherwise human shall prosecute any trespassing in most annoying ways].
3. Remember to carefully inspect any corner of the royal apartments and leave naughty reminders of who's in charge in the remotest, out-of-sight-out-of-mind places when annoying human is out.
[to be continued, as annoying human personality gets uncovered]
Sonia out!
I am now reduced to a somewhat smaller domain, which I (darn!) have to share with one most annoying human, who fails to show up at the prick of my thumbs, as my former subjects used to. I do have all commodities and feel satisfied with my recent research of the space at hand.
However, there are quite a few items I cannot find it in myself to accept. Nor do my princely paws feel they can refrain from certain habits we have been cherishing for so long. Notwithstanding, I have come up with a most useful strategy that shall guarantee me a safe and comfortable rule for the time that cometh. To present it, I shall use to some extent sketchy, yet clear language, that will guide you on the right path to catvival and beyond.
1. Keep annoying human subject happy by allowing to pet princely head and fur. However, do remember to make clear that cannot go on for ever and that certain rigorously defined petting intervals should be observed [scratch when petting interval expires to make subject take this important point in]
2. Refrain from trespassing when annoying human subject is around [Bathroom tub, human's pillow, and kitchen table are off limits when human is in, otherwise human shall prosecute any trespassing in most annoying ways].
3. Remember to carefully inspect any corner of the royal apartments and leave naughty reminders of who's in charge in the remotest, out-of-sight-out-of-mind places when annoying human is out.
[to be continued, as annoying human personality gets uncovered]
Sonia out!
joi, 30 decembrie 2010
Bilant 2010 si wishlist 2011
Ca sa continui traditia blogoristica, revin pe final de an cu bilantul pe 2010: as zice ca a fost un an plin si cu bune si cu rele, mai putine rele si mult mai multe bunatati. Privind in urma, vad ca am atins mai toate punctele importante, mai putin faza cu escalada, pe care insa pot considera ca am inlocuit-o cu alergatul ;))
Anul asta a fost unul al calatoriilor, parca in niciunul trecut nu am stat asa de putin pe acasa, si cand spun asta nu ma gandesc doar la concedii ci si la faptul ca am iesit foarte mult. De aceea, poate, simt nevoia sa stau in barlogul meu (here and elsewhere), acum, pe final, si sa dedic ceva mai mult timp celor pe care ii iubesc.
Asadar, daca e bilant, sa ii dam drumul: 4 tari pe care le-am descoperit anul asta (in doua dintre ele planuiesc un comeback cu prima ocazie), haladuit prin muntisorii patriei noastre mai des ca niciodata, descoperit locuri si oameni noi prin Bucurestii nostri cei de toate zilele, plus o cantitate micuta de sadness on a personal note. Overall, un an excelent! Multumesc 2010 si pentru bune si pentru rele, am invatat ceva din fiecare lucru care mi s-a intamplat :)
Pe final oarecum de an, the bad: mi-am busit un genunchi de la efort excesiv cica (hahaha, auzi, prea mult spoooort, Jesus!), dar am incredere ca pana in martie ma repar si atunci..."pre multi am sa popesc eu " :))
In 2011 imi doresc sa revin la forma fizica necesara pentru sporturile care imi plac (I miss biking like hell:( ), sa imi iau toate certificarile de care am nevoie la engleza si franceza, sa merg inainte cu italiana, si sa ma bucur si mai mult decat am facut-o anul asta de tot ceea ce mi se intampla.
Anul asta am invatat in sfarsit o mare lectie, ceea ce e poate una dintre marile mele realizari pe 2010, alaturi de traveling, iar dragul de Billy o formuleaza cel mai bine: "Don't go changing to try and please me."
In rest, sa speram la un an nou mai senin, in care sa fim fericiti si impliniti!
La Multi Ani tuturor si have the wildest parties ever! Ne citim in 2011 de-acu!
Anul asta a fost unul al calatoriilor, parca in niciunul trecut nu am stat asa de putin pe acasa, si cand spun asta nu ma gandesc doar la concedii ci si la faptul ca am iesit foarte mult. De aceea, poate, simt nevoia sa stau in barlogul meu (here and elsewhere), acum, pe final, si sa dedic ceva mai mult timp celor pe care ii iubesc.
Asadar, daca e bilant, sa ii dam drumul: 4 tari pe care le-am descoperit anul asta (in doua dintre ele planuiesc un comeback cu prima ocazie), haladuit prin muntisorii patriei noastre mai des ca niciodata, descoperit locuri si oameni noi prin Bucurestii nostri cei de toate zilele, plus o cantitate micuta de sadness on a personal note. Overall, un an excelent! Multumesc 2010 si pentru bune si pentru rele, am invatat ceva din fiecare lucru care mi s-a intamplat :)
Pe final oarecum de an, the bad: mi-am busit un genunchi de la efort excesiv cica (hahaha, auzi, prea mult spoooort, Jesus!), dar am incredere ca pana in martie ma repar si atunci..."pre multi am sa popesc eu " :))
In 2011 imi doresc sa revin la forma fizica necesara pentru sporturile care imi plac (I miss biking like hell:( ), sa imi iau toate certificarile de care am nevoie la engleza si franceza, sa merg inainte cu italiana, si sa ma bucur si mai mult decat am facut-o anul asta de tot ceea ce mi se intampla.
Anul asta am invatat in sfarsit o mare lectie, ceea ce e poate una dintre marile mele realizari pe 2010, alaturi de traveling, iar dragul de Billy o formuleaza cel mai bine: "Don't go changing to try and please me."
In rest, sa speram la un an nou mai senin, in care sa fim fericiti si impliniti!
La Multi Ani tuturor si have the wildest parties ever! Ne citim in 2011 de-acu!
luni, 20 decembrie 2010
Am zis!
Anul ăsta, de sarbători, o să îmi duc sufletul la păscut. O să mi-l scald în poveşti, o să-l adap cu multă zăpadă şi cu soare cu dinţi, apoi o să îl dezgheţ la căldură lângă blăniţa ei pufoasă. Şi o să îi dau să guste dulceţuri meşteşugite înainte să-mi ceară. Şi-o să mă prindă ca pe vremuri mama cu degetul în borcan :)
Ca niciodată, de anul ăsta vreau acasă la ai mei. Şi o să alerg cu drag într-acolo de îndată ce îmi lepăd îndatoririle de om mare şi îmbrac din nou hainuţele mele de copil cu capul în nori.
O iarnă cu multe poveşti vă doresc tuturor! Sa fim senini şi veseli şi să zburăm unde ne poartă visele noastre!
Ca niciodată, de anul ăsta vreau acasă la ai mei. Şi o să alerg cu drag într-acolo de îndată ce îmi lepăd îndatoririle de om mare şi îmbrac din nou hainuţele mele de copil cu capul în nori.
O iarnă cu multe poveşti vă doresc tuturor! Sa fim senini şi veseli şi să zburăm unde ne poartă visele noastre!
luni, 29 noiembrie 2010
Mondays
OK, so I know this is no news for anybody, but I just have to say it. Today more than ever, for no particular reason, I do. I hate Monday.
I find it less and less appealing to wake up to go to work on Monday. Can't we just skip to Tuesday directly?At least then I'd know there's less days to wake up to go to work :))
Of late, no matter how awesome or quiet my weekend was, I find that on Monday mornings there is an extra load of sleep weighing on me and somehow I can manage to get rid of it no later than 10 AM, which results in a late arrival to work.
I am trying, really, doing my very best, but somehow, I find myself defeated by the almighty power of sleep and dire idleness every damn Monday!
With days getting shorter and light getting dimmer, sun turning a blind eye on us, I do find MONdays increasingly more annoying. It is then than I say, thank God for Garfield to spice up my slothfulness and give me a thumbs up on any guilt-free instance of it.
I find it less and less appealing to wake up to go to work on Monday. Can't we just skip to Tuesday directly?At least then I'd know there's less days to wake up to go to work :))
Of late, no matter how awesome or quiet my weekend was, I find that on Monday mornings there is an extra load of sleep weighing on me and somehow I can manage to get rid of it no later than 10 AM, which results in a late arrival to work.
I am trying, really, doing my very best, but somehow, I find myself defeated by the almighty power of sleep and dire idleness every damn Monday!
With days getting shorter and light getting dimmer, sun turning a blind eye on us, I do find MONdays increasingly more annoying. It is then than I say, thank God for Garfield to spice up my slothfulness and give me a thumbs up on any guilt-free instance of it.
marți, 19 octombrie 2010
Jascha Heifetz
Incredible degetele tipului! Atat de subtiri si lungi, cat de firesc curge melodia din ele, parca e prelungirea lor naturala. Amazing!
marți, 14 septembrie 2010
Cu căştile pe urechi
Acum câțiva ani nu puteam concepe un început de zi de muncă în Bucureşti fără nişte muzică în urechi. Ajunsesem oarecum dependentă de asta şi în zilele în care nu ascultam muzică pe metrou mă simţeam cel puţin ciudat.
Ulterior, nu ştiu exact din ce motive, am abandonat acest obicei. Treptat, până când mi-am dat seama după un mic auto-examen, că pur şi simplu muzica mea dispăruse. Fusese înlocuită de ceva. De plăcerea aia moromeţiană de a urmări spectacolul lumii. Tocmai acel spectacol şi acel zgomot de fond pe care încercam să îl acopăr, de care doream să mă detaşez.
Şi atunci am înţeles. Ceva se schimbase. Eu mă schimbasem. Mă acomodasem. Eram, în sfârşit, acasă, aici, în Bucureşti. Pentru că acum nu mai căutam motive să trec prin calvarul unei zile într-o metropolă aglomerată unde simţeam că duc o viaţă temporară, de împrumut, în drum spre un viitor nebulos cu zări albastre.
Viaţa mea era aici. Şi de curând, mergând acasă la ai mei, am obţinut the final proof: acasă nu mai e la Brăila ci aici, în colţişorul meu de Bucureşti din Militari. Şi de oriunde mă întorc, acum pot spune cu mâna pe inimă că mă întorc acasă.
În seara asta am pus căştile pe urechi după multă vreme. Nu prea tare, ca să aud maşinile care trec pe lângă bicicleta mea şi eventuale claxoane. Şi m-am plimbat. Poate cu adevărat pentru prima oară de când sunt aici. În oraşul pe care ne place să îl urâm. Am ignorat praful, şoferii nervoşi, pietonii exasperaţi, câinii comunitari şi m-am bucurat de călătorie. Da, căştile mele nu mai sunt colacul de salvare de odinioară. Acum sunt doar parte din peisaj.
Ulterior, nu ştiu exact din ce motive, am abandonat acest obicei. Treptat, până când mi-am dat seama după un mic auto-examen, că pur şi simplu muzica mea dispăruse. Fusese înlocuită de ceva. De plăcerea aia moromeţiană de a urmări spectacolul lumii. Tocmai acel spectacol şi acel zgomot de fond pe care încercam să îl acopăr, de care doream să mă detaşez.
Şi atunci am înţeles. Ceva se schimbase. Eu mă schimbasem. Mă acomodasem. Eram, în sfârşit, acasă, aici, în Bucureşti. Pentru că acum nu mai căutam motive să trec prin calvarul unei zile într-o metropolă aglomerată unde simţeam că duc o viaţă temporară, de împrumut, în drum spre un viitor nebulos cu zări albastre.
Viaţa mea era aici. Şi de curând, mergând acasă la ai mei, am obţinut the final proof: acasă nu mai e la Brăila ci aici, în colţişorul meu de Bucureşti din Militari. Şi de oriunde mă întorc, acum pot spune cu mâna pe inimă că mă întorc acasă.
În seara asta am pus căştile pe urechi după multă vreme. Nu prea tare, ca să aud maşinile care trec pe lângă bicicleta mea şi eventuale claxoane. Şi m-am plimbat. Poate cu adevărat pentru prima oară de când sunt aici. În oraşul pe care ne place să îl urâm. Am ignorat praful, şoferii nervoşi, pietonii exasperaţi, câinii comunitari şi m-am bucurat de călătorie. Da, căştile mele nu mai sunt colacul de salvare de odinioară. Acum sunt doar parte din peisaj.
duminică, 29 august 2010
Scrisoare
O poezică foarte cunoscută a lui Marquez, de care mi-am amintit zilele astea şi acum că am prins momentul, o consemnez, fragmentar, aici, să o răsfoiesc când mi se face dor de ea:
Si por un instante Dios se olvidara
de que soy una marioneta de trapo
y me regalara un trozo de vida,
posiblemente no diría todo lo que pienso,
pero en definitiva pensaría todo lo que digo.
Daría valor a las cosas, no por lo que valen,
sino por lo que significan.
Dormiría poco, soñaría más,
entiendo que por cada minuto que cerramos los ojos,
perdemos sesenta segundos de luz.
Andaría cuando los demás se detienen,
Despertaría cuando los demás duermen.
Escucharía cuando los demás hablan,
y cómo disfrutaría de un buen helado de chocolate.
Si Dios me obsequiara un trozo de vida,
Vestiría sencillo, me tiraría de bruces al sol,
dejando descubierto, no solamente mi cuerpo sino mi alma.
Dios mío, si yo tuviera un corazón,
escribiría mi odio sobre hielo,
y esperaría a que saliera el sol.
Pintaría con un sueño de Van Gogh
sobre las estrellas un poema de Benedetti,
y una canción de Serrat sería la serenata
que les ofrecería a la luna.
Regaría con lágrimas las rosas,
para sentir el dolor de sus espinas,
y el encarnado beso de sus pétalo...
Dios mío, si yo tuviera un trozo de vida...
No dejaría pasar un solo día
sin decirle a la gente que quiero, que la quiero.
Convencería a cada mujer u hombre de que son mis favoritos
y viviría enamorado del amor.
A los hombres les probaría cuán equivocados están,
al pensar que dejan de enamorarse cuando envejecen,
sin saber que envejecen cuando dejan de enamorarse.
A un niño le daría alas,
pero le dejaría que él solo aprendiese a volar.
A los viejos les enseñaría que la muerte
no llega con la vejez sino con el olvido.
Tantas cosas he aprendido de ustedes, los hombres
He aprendido que todo el mundo quiere vivir
en la cima de la montaña,
Sin saber que la verdadera felicidad está
en la forma de subir la escarpada.
He aprendido que cuando un recién nacido
aprieta con su pequeño puño,
por vez primera, el dedo de su padre,
lo tiene atrapado por siempre.
He aprendido que un hombre
sólo tiene derecho a mirar a otro hacia abajo,
cuando ha de ayudarle a levantarse.
Son tantas cosas las que he podido aprender de ustedes,
pero realmente de mucho no habrán de servir,
porque cuando me guarden dentro de esa maleta,
infelizmente me estaré muriendo.
LA MARIONETA
Si por un instante Dios se olvidara
de que soy una marioneta de trapo
y me regalara un trozo de vida,
posiblemente no diría todo lo que pienso,
pero en definitiva pensaría todo lo que digo.
Daría valor a las cosas, no por lo que valen,
sino por lo que significan.
Dormiría poco, soñaría más,
entiendo que por cada minuto que cerramos los ojos,
perdemos sesenta segundos de luz.
Andaría cuando los demás se detienen,
Despertaría cuando los demás duermen.
Escucharía cuando los demás hablan,
y cómo disfrutaría de un buen helado de chocolate.
Si Dios me obsequiara un trozo de vida,
Vestiría sencillo, me tiraría de bruces al sol,
dejando descubierto, no solamente mi cuerpo sino mi alma.
Dios mío, si yo tuviera un corazón,
escribiría mi odio sobre hielo,
y esperaría a que saliera el sol.
Pintaría con un sueño de Van Gogh
sobre las estrellas un poema de Benedetti,
y una canción de Serrat sería la serenata
que les ofrecería a la luna.
Regaría con lágrimas las rosas,
para sentir el dolor de sus espinas,
y el encarnado beso de sus pétalo...
Dios mío, si yo tuviera un trozo de vida...
No dejaría pasar un solo día
sin decirle a la gente que quiero, que la quiero.
Convencería a cada mujer u hombre de que son mis favoritos
y viviría enamorado del amor.
A los hombres les probaría cuán equivocados están,
al pensar que dejan de enamorarse cuando envejecen,
sin saber que envejecen cuando dejan de enamorarse.
A un niño le daría alas,
pero le dejaría que él solo aprendiese a volar.
A los viejos les enseñaría que la muerte
no llega con la vejez sino con el olvido.
Tantas cosas he aprendido de ustedes, los hombres
He aprendido que todo el mundo quiere vivir
en la cima de la montaña,
Sin saber que la verdadera felicidad está
en la forma de subir la escarpada.
He aprendido que cuando un recién nacido
aprieta con su pequeño puño,
por vez primera, el dedo de su padre,
lo tiene atrapado por siempre.
He aprendido que un hombre
sólo tiene derecho a mirar a otro hacia abajo,
cuando ha de ayudarle a levantarse.
Son tantas cosas las que he podido aprender de ustedes,
pero realmente de mucho no habrán de servir,
porque cuando me guarden dentro de esa maleta,
infelizmente me estaré muriendo.
joi, 5 august 2010
Lightning crashes
Când eram mai mică tot ascultam o piesă. Ascultam bucata aia atât de des încât până la urma s-a uzat banda casetei (dap, era acum ceva vreme) şi spre marea mea dezamăgire am rămas fără mica mea obsesie.
Dar piesa aia n-a murit pentru mine, am pus-o bine la păstrare într-un sertăraş al sufletului şi, spre marea mea surpriză şi bucurie, am regăsit-o acum câţiva ani pe calea undelor radio. Şi de data asta am aflat şi cum îi zice şi cine o cântă: Lightning crashes - Live.
Trupa e un mare succes de la mijlocul anilor 90 şi piesa asta s-a cocoţat în vârful Billboard Hot Mainstream Rock Tracks, dar eu habar n-aveam de asta pe vremea aia...
Aşadar, ascult piesa asta din 1994 fără să ştiu cine o cântă. Mai ţineţi minte compilaţiile alea pe care le luai cu împrumut de la alţii? Fără titlul pieselor sau cine le cântă. Doar muzică. Pe care o "trăgeai"şi tu dacă îţi plăcea.
Mamă-mamă cu ce grijă şi cu câtă mândrie aranjam casetele şi le prezentam amicilor. Şi când mă gândesc că acum e atât de simplu să găsesc muzica care îmi place.
Îmi aduc aminte cum mi-am convins un vecin să îmi facă rost de un album de la Depeche pe care îl râvneam grozav (singurul care îmi lipsea). Ca să aflu ulterior că omu şutise mişeleşte caseta de la sora-sa!
Dar să nu deviem de la subiect. Cred că acum îmi place şi mai mult piesa. Pentru că e un fel de regăsire. Şi pentru că am aflat că are o poveste.
Se pare că trupa a dedicat piesa unei amice de-a lor din liceu, Barbara Lewis, care a pierit într-un accident rutier (maşina ei a fost lovită de cea a unui infractor care tocmai comisese un jaf armat şi fugea de la locul faptei).
Barbara şi-a donat majoritatea organelor şi versurile evocă modul în care viaţa curmată a Barbarei a creat vieţi noi pentru alţii.
Dar piesa aia n-a murit pentru mine, am pus-o bine la păstrare într-un sertăraş al sufletului şi, spre marea mea surpriză şi bucurie, am regăsit-o acum câţiva ani pe calea undelor radio. Şi de data asta am aflat şi cum îi zice şi cine o cântă: Lightning crashes - Live.
Trupa e un mare succes de la mijlocul anilor 90 şi piesa asta s-a cocoţat în vârful Billboard Hot Mainstream Rock Tracks, dar eu habar n-aveam de asta pe vremea aia...
Aşadar, ascult piesa asta din 1994 fără să ştiu cine o cântă. Mai ţineţi minte compilaţiile alea pe care le luai cu împrumut de la alţii? Fără titlul pieselor sau cine le cântă. Doar muzică. Pe care o "trăgeai"şi tu dacă îţi plăcea.
Mamă-mamă cu ce grijă şi cu câtă mândrie aranjam casetele şi le prezentam amicilor. Şi când mă gândesc că acum e atât de simplu să găsesc muzica care îmi place.
Îmi aduc aminte cum mi-am convins un vecin să îmi facă rost de un album de la Depeche pe care îl râvneam grozav (singurul care îmi lipsea). Ca să aflu ulterior că omu şutise mişeleşte caseta de la sora-sa!
Dar să nu deviem de la subiect. Cred că acum îmi place şi mai mult piesa. Pentru că e un fel de regăsire. Şi pentru că am aflat că are o poveste.
Se pare că trupa a dedicat piesa unei amice de-a lor din liceu, Barbara Lewis, care a pierit într-un accident rutier (maşina ei a fost lovită de cea a unui infractor care tocmai comisese un jaf armat şi fugea de la locul faptei).
Barbara şi-a donat majoritatea organelor şi versurile evocă modul în care viaţa curmată a Barbarei a creat vieţi noi pentru alţii.
lightning crashes, a new mother cries
her placenta falls to the floor
the angel opens her eyes
the confusion sets in
before the doctor can even close the door
lightning crashes, an old mother dies
her intentions fall to the floor
the angel closes her eyes
the confusion that was hers
belongs now, to the baby down the hall
oh now feel it comin' back again
like a rollin' thunder chasing the wind
forces pullin' from the center of the earth again
I can feel it.
lightning crashes, a new mother cries
this moment she's been waiting for
the angel opens her eyes
pale blue colored iris,
presents the circle
and puts the glory out to hide, hide
vineri, 30 iulie 2010
Bicicleta lui Montand!
Pentru toţi pasionaţii de biciclit şi de biciclete ca şi pentru nostalgicii după muzică franţuzească, un video care aduce ambele categorii armonios împreună. Enjoy!
A bicyclette
A bicyclette
joi, 29 iulie 2010
Bunica
E o bucăţică de om. Dar aşa mică cum e, e vioaie ca o zvărlugă. Aşa a fost toată viaţa. Femeia asta nu a stat o clipă locului. Uneori îmi închipui că n-a dormit niciodată în pat şi doar a aţipit din când în când pe scaun.
N-a avut o viaţă uşoară. A muncit de dimineaţă până seara, şi-a slujit bărbatul suportându-i toanele fără să crâcnească, şi-a născut copiii singură, acasă, după care s-a întors la treburile din gospodărie ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Are o minte vie şi o energie debordantă.
Şi acum, când se apropie de o vârstă considerabilă, e la fel.
Pentru mine e un munte de răbdare şi dedicare. Pentru că, pare-mi-se, întreaga ei viaţă şi-a închinat-o altora. S-a dat pe ea laoparte de fiecare dată şi a vegheat să le fie celorlalţi bine.
Nu ştie ce e prefăcătoria şi nu e diplomată. E un om dintr-o bucată care îţi spune verde în faţă ce crede, fără menajamente. Şi în lumea astea plină de asertivitate şi corectitudine politică, modul în care pune ea problema, tranşant şi dureros de adevărat, e pentru mulţi simplist. Da, bunica mea e un om simplu. Dar autentic. Fără măşti, fără minciuni şi poate, fără regrete.
Şi fără a părea depăşită de vremurile actuale, are o judecată atât de sănătoasă şi nişte idei atât de fresh încât uneori mă face să îmi dau seama cât de închistaţi suntem în paradigmele noastre moderne, cât de captivi suntem în aşa-zisa noastră libertate.
Ea e oaza mea de aer sănătos. Populată de simplitate şi de frumuseţe. De doi ochi albaştri care vor fi alături de mine mereu. Chiar şi când atunci când va dispărea, luând şi o bucăţică din inima mea. Pentru totdeauna.
N-a avut o viaţă uşoară. A muncit de dimineaţă până seara, şi-a slujit bărbatul suportându-i toanele fără să crâcnească, şi-a născut copiii singură, acasă, după care s-a întors la treburile din gospodărie ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Are o minte vie şi o energie debordantă.
Şi acum, când se apropie de o vârstă considerabilă, e la fel.
Pentru mine e un munte de răbdare şi dedicare. Pentru că, pare-mi-se, întreaga ei viaţă şi-a închinat-o altora. S-a dat pe ea laoparte de fiecare dată şi a vegheat să le fie celorlalţi bine.
Nu ştie ce e prefăcătoria şi nu e diplomată. E un om dintr-o bucată care îţi spune verde în faţă ce crede, fără menajamente. Şi în lumea astea plină de asertivitate şi corectitudine politică, modul în care pune ea problema, tranşant şi dureros de adevărat, e pentru mulţi simplist. Da, bunica mea e un om simplu. Dar autentic. Fără măşti, fără minciuni şi poate, fără regrete.
Şi fără a părea depăşită de vremurile actuale, are o judecată atât de sănătoasă şi nişte idei atât de fresh încât uneori mă face să îmi dau seama cât de închistaţi suntem în paradigmele noastre moderne, cât de captivi suntem în aşa-zisa noastră libertate.
Ea e oaza mea de aer sănătos. Populată de simplitate şi de frumuseţe. De doi ochi albaştri care vor fi alături de mine mereu. Chiar şi când atunci când va dispărea, luând şi o bucăţică din inima mea. Pentru totdeauna.
luni, 26 iulie 2010
De ce trecem pe roşu?
Stau uneori şi mă delectez dimineaţa cu spectacolul lumii grăbite.
De multe ori mă amuză, dar azi am zis să pun pe tapet o chestiune care mă lasă perplexă de fiecare dată...
La trecerea de la gura de metrou dinspre piaţă de la Veteranilor semafoarele sunt (duh!) sincronizate, adică, vorba ceea, se face roşu sau verde la ambele în acelaşi timp. De aceea nu pot înţelege şi pace ce crede lumea asta grăbită (nu că eu n-aş fi) că obţine dacă trece pe roşu. Nu are logică, pentru că vor aştepta în continuare şi pe a doua bucată de drum. Ce câştigă? Mda, de fapt, şi acolo vor trece tot pe roşu, corect?
Ce mi-a provocat această mică revoltă? O situaţie de fapt şi o discuţie între o bunică şi nepotul ei deunăzi:
Bunica [după ce 80% din cei care aşteptau la semafor trecuseră pe roşu şi nepotul o trăsese voiniceşte de mână să treacă şi ei] 'Nu se poate, puişor, este roşu, nu putem trece!'
Copilul: Da' ei de ce-au trecut dacă e roşu?
Bunica:....
Aşadar voi ce răspuns i-aţi da copilului vostru? De ce trecem pe roşu? De ce ne bulucim disperaţi în calea maşinilor, trăgând după noi sacoşe, căini şi copii? Drept e, nici şoferii nu sunt uşă de biserică şi sunt mulţi care trec pe verde de te uiţi bine de tot înainte să pui piciorul pe zebră să nu te zboare nebunu.
Şi totuşi, nu pot înţelege cum un om bătrân, care de-abia se târâie, se hazardează să treacă pe roşu, estimând el probabil că maşina aia e încă departe? Cum le riscă viaţa copiilor şi nepoţilor lor unii, trecând (culmea, uneori, cu tupeu, agale!) cu mare satisfacţie pe roşu?
Aici nu e nicio competiţie, nu avem NIMIC de câştigat, ci doar de pierdut, şi din păcate, nu realizăm asta. Sunt atâtea moduri în care poţi muri, dar să mori de mâna ta mi se pare cea mai proastă afacere :(
De multe ori mă amuză, dar azi am zis să pun pe tapet o chestiune care mă lasă perplexă de fiecare dată...
La trecerea de la gura de metrou dinspre piaţă de la Veteranilor semafoarele sunt (duh!) sincronizate, adică, vorba ceea, se face roşu sau verde la ambele în acelaşi timp. De aceea nu pot înţelege şi pace ce crede lumea asta grăbită (nu că eu n-aş fi) că obţine dacă trece pe roşu. Nu are logică, pentru că vor aştepta în continuare şi pe a doua bucată de drum. Ce câştigă? Mda, de fapt, şi acolo vor trece tot pe roşu, corect?
Ce mi-a provocat această mică revoltă? O situaţie de fapt şi o discuţie între o bunică şi nepotul ei deunăzi:
Bunica [după ce 80% din cei care aşteptau la semafor trecuseră pe roşu şi nepotul o trăsese voiniceşte de mână să treacă şi ei] 'Nu se poate, puişor, este roşu, nu putem trece!'
Copilul: Da' ei de ce-au trecut dacă e roşu?
Bunica:....
Aşadar voi ce răspuns i-aţi da copilului vostru? De ce trecem pe roşu? De ce ne bulucim disperaţi în calea maşinilor, trăgând după noi sacoşe, căini şi copii? Drept e, nici şoferii nu sunt uşă de biserică şi sunt mulţi care trec pe verde de te uiţi bine de tot înainte să pui piciorul pe zebră să nu te zboare nebunu.
Şi totuşi, nu pot înţelege cum un om bătrân, care de-abia se târâie, se hazardează să treacă pe roşu, estimând el probabil că maşina aia e încă departe? Cum le riscă viaţa copiilor şi nepoţilor lor unii, trecând (culmea, uneori, cu tupeu, agale!) cu mare satisfacţie pe roşu?
Aici nu e nicio competiţie, nu avem NIMIC de câştigat, ci doar de pierdut, şi din păcate, nu realizăm asta. Sunt atâtea moduri în care poţi muri, dar să mori de mâna ta mi se pare cea mai proastă afacere :(
miercuri, 21 iulie 2010
Foamea, bat-o vina!
Din fire sunt o fiinţă cam mofturoasă la mâncare. Deşi în ultimii ani am mai crescut şi eu la faza asta (adică mănânc mai multe chestii pe care nu le sufeream în trecut), sunt în continuare fiţoasă la multe chestii de păpică.
Ei binee, azi şi mâine până la o oră apreciabilă tre' să ţin oareşicare post negru, nu contează din ce motive. Ehei şi de-abia acum ajung să îi dau dreptate mamei mele care, îmi zicea, săraca, cum că nu prea ştiu eu ce înseamnă să fii cu adevărat flămând de fac atâtea mofturi.
Domle, cam aşa e. Când îţi e foame, ai muşca şi din birou şi ţi s-ar părea taare gustos. Mă simt oarecum precum Garfield când îi e foame şi vede totul în jurul lui sub formă de mâncare. Cărţile mele arată dintr-o dată foarte yummy, şi biblioteca mea s-a transformat subit într-o sală de mese meşteşugit garnisită.
Uite colo Oxfordu meu din facultate. Miam, oare dacă aş ciupi un colţişor... Sau albumul ăla cu Dali, glossy aşa, cred că merge şi mai bine. Tot îmi place mie cum miros tipăriturile, aş putea să şi gust. Poate îs bune...
Citeam când eram mai mică cum sărmanii se culcau cu burta goală şi când îi pişca gheara foamei de se trezeau, se culcau la loc. Păi de unde frate? Că întâi tre să adormi. Dacă îţi iese cu burta goală....Mie nu prea îmi iese.
Din toată trebşoara asta, ce concluzie tragem? Că, dragă Cătişor, dacă te-oi mai prinde că faci mofturi la mâncare, îţi rup picioarele. Sau nu. Mai bine. Te pun la regim forţat o zi întreagă să îţi aduci aminte cum e să îţi doreşti să mănânci şi să nu poţi. OK???
Şi acum gata, te-ai plâns destul. Sooomn!
Ei binee, azi şi mâine până la o oră apreciabilă tre' să ţin oareşicare post negru, nu contează din ce motive. Ehei şi de-abia acum ajung să îi dau dreptate mamei mele care, îmi zicea, săraca, cum că nu prea ştiu eu ce înseamnă să fii cu adevărat flămând de fac atâtea mofturi.
Domle, cam aşa e. Când îţi e foame, ai muşca şi din birou şi ţi s-ar părea taare gustos. Mă simt oarecum precum Garfield când îi e foame şi vede totul în jurul lui sub formă de mâncare. Cărţile mele arată dintr-o dată foarte yummy, şi biblioteca mea s-a transformat subit într-o sală de mese meşteşugit garnisită.
Uite colo Oxfordu meu din facultate. Miam, oare dacă aş ciupi un colţişor... Sau albumul ăla cu Dali, glossy aşa, cred că merge şi mai bine. Tot îmi place mie cum miros tipăriturile, aş putea să şi gust. Poate îs bune...
Citeam când eram mai mică cum sărmanii se culcau cu burta goală şi când îi pişca gheara foamei de se trezeau, se culcau la loc. Păi de unde frate? Că întâi tre să adormi. Dacă îţi iese cu burta goală....Mie nu prea îmi iese.
Din toată trebşoara asta, ce concluzie tragem? Că, dragă Cătişor, dacă te-oi mai prinde că faci mofturi la mâncare, îţi rup picioarele. Sau nu. Mai bine. Te pun la regim forţat o zi întreagă să îţi aduci aminte cum e să îţi doreşti să mănânci şi să nu poţi. OK???
Şi acum gata, te-ai plâns destul. Sooomn!
luni, 5 iulie 2010
De prin vechi
Weekendul ăsta am fost pe la mare şi am aterizat iremediabil şi în Vamă. Vama veche şi nouă, zgomotoasă şi tristă, veselă şi melancolică creşte şi ea şi se schimbă odată cu vremurile. Se contorsioneză, expandează, subţiază după voia călătorului, dar nu moare niciodată.
Vama Veche e o supravieţuitoare în ciuda vremurilor care trec peste ea. Lumea se schimbă, oamenii care îi bat uliţele (pentru că pentru mine pe acolo nu va fi niciodată o stradă) vin şi pleacă, noi sau vechi, dar ea le ţine piept tuturor.
Ştiu. Vama s-a schimbat. A devenit un fel de slogan: nu mai e ce era odată. Din multe puncte de vedere da. Din altele nu. Depinde cum o vede fiecare. Vama a fost şi va fi o anumita stare de spirit. Pe care fiecare o simte altfel. Şi asta o poţi lua cu tine pe orice plajă pustie unde stai înmărmurit şi priveşti drumul lunii pe apele negre ale nopţii, unde îţi adînceşti cu voluptate degetele în nisip şi te simţi măcar pentru câteva ore departe de timp.
Trupa veche. Am fost la un concert de-al lor şi pentru prima oară parcă mi-am dat seama că totul e încă acolo. Piesele alea care pentru fiecare marchează nişte amintiri plăcute cu nisip, mireasmă sărată de mare şi prieteni buni.
Those were the days... Aşa e. Dar până la urmă toate-s vechi şi nouă toate. Îţi poţi face un viitor nou din vechi, reinterpretând aceleaşi ritmuri sau găsindu-le tonuri noi. E frumos şi acum, ca şi atunci. Pentru că eşti în prezent. Şi these are the days. Care pot fi cel puţin la fel de frumoase ca cele vechi :)
Vama Veche e o supravieţuitoare în ciuda vremurilor care trec peste ea. Lumea se schimbă, oamenii care îi bat uliţele (pentru că pentru mine pe acolo nu va fi niciodată o stradă) vin şi pleacă, noi sau vechi, dar ea le ţine piept tuturor.
Ştiu. Vama s-a schimbat. A devenit un fel de slogan: nu mai e ce era odată. Din multe puncte de vedere da. Din altele nu. Depinde cum o vede fiecare. Vama a fost şi va fi o anumita stare de spirit. Pe care fiecare o simte altfel. Şi asta o poţi lua cu tine pe orice plajă pustie unde stai înmărmurit şi priveşti drumul lunii pe apele negre ale nopţii, unde îţi adînceşti cu voluptate degetele în nisip şi te simţi măcar pentru câteva ore departe de timp.
Trupa veche. Am fost la un concert de-al lor şi pentru prima oară parcă mi-am dat seama că totul e încă acolo. Piesele alea care pentru fiecare marchează nişte amintiri plăcute cu nisip, mireasmă sărată de mare şi prieteni buni.
Those were the days... Aşa e. Dar până la urmă toate-s vechi şi nouă toate. Îţi poţi face un viitor nou din vechi, reinterpretând aceleaşi ritmuri sau găsindu-le tonuri noi. E frumos şi acum, ca şi atunci. Pentru că eşti în prezent. Şi these are the days. Care pot fi cel puţin la fel de frumoase ca cele vechi :)
joi, 1 iulie 2010
Sonisphere văzut de (pe) jos
Bifat si Sonisphere.
Buun! Cu ce am rămas din toată chestia asta? Cu o poftă nebună de încă un concert Rammstein. Un motiv bun (poate singurul, dacă stau sa mă gândesc) pentru o vizită pe viitor în Germania (nuş' de ce, da' altfel nu prea mă atrage ţara asta)
Ca la multe alte concerte unde am învăţat dezavantajele staturii mele de semi-midget, şi la Sonisphere am reuşit să fiu un fel de reper pentru oamenii în tranzit (din orice parte în orice parte).
Şi având în vedere că am crescut şi nu mă mai iau la harţă ca pe vremuri cu oricine se şterge în mod permanent de mine, am aplicat o metodă pacifistă de învăluire şi evitare a tranzitului (am şi eu oful meu, nah, daca eşti micuţ de statură, se vor găsi veşnic matahale şi nu numai care să considere că pot trece eventual şi PRIN tine): m-am întins oareşicât pe jos (cât mai lălăit, să ocupăm ceva loc), fapt dovedit extrem de util şi în descurajarea tranzitărilor (deh, mai greu sa sari peste 4 perechi de picioare lungite cu mare chin spre bunăstarea proprietarilor) şi în ocuparea unui loc strategic, dar şi în odihnirea ciolanelor obosite ale consumatorului de Sonisphere.
Zis şi făcut! Daaar, acum vine şi reversul medaliei: nu de puţine ori era lumea să calce pe mine (că deh, doar te uiţi după un loc în faţă, cine să se mai uite şi pe jos, la amarâţii tolăniţi, cine i-a pus sa se aşeze in the first place). Drept îi, nu m-am pomenit nici cu bere nici cu scrum pe mine, ceea ce e un plus, mă aşteptam la mai rău.
E frumos la Sonisphere pe jos. Vezi care are papucii murdari, ce şireturi şmechere se mai poartă, compari grosimea gleznelor celorlalţi, faci pronosticuri cu care observă că e unu pe jos şi pe ACOLO chiar nu are pe unde trece, estimezi cam câţi te vor călca, vezi câtă bere mai are vecinu, mâna lu' unu pe fundul prietenei lu' altu, chestii de-astea.
Băi da şi când te ridici şi vezi cât amar de loc ai....uuuuuaaaaai, să mori de bucurie nu alta! După care vin vreo 5 şi te îngrămădesc în ăla din faţă, care, întâmplător, are vreo 2 metri şi dintr-o dată Metallica e doar cu sunet. Şi multă transpiraţie.
Slavă cerului că a mai existat şi ziua 3, aka Rammstein, când a reuşit să vadă şi je 2 ecrane şi juma de scena. Uraaaaaaa!
Buun! Cu ce am rămas din toată chestia asta? Cu o poftă nebună de încă un concert Rammstein. Un motiv bun (poate singurul, dacă stau sa mă gândesc) pentru o vizită pe viitor în Germania (nuş' de ce, da' altfel nu prea mă atrage ţara asta)
Ca la multe alte concerte unde am învăţat dezavantajele staturii mele de semi-midget, şi la Sonisphere am reuşit să fiu un fel de reper pentru oamenii în tranzit (din orice parte în orice parte).
Şi având în vedere că am crescut şi nu mă mai iau la harţă ca pe vremuri cu oricine se şterge în mod permanent de mine, am aplicat o metodă pacifistă de învăluire şi evitare a tranzitului (am şi eu oful meu, nah, daca eşti micuţ de statură, se vor găsi veşnic matahale şi nu numai care să considere că pot trece eventual şi PRIN tine): m-am întins oareşicât pe jos (cât mai lălăit, să ocupăm ceva loc), fapt dovedit extrem de util şi în descurajarea tranzitărilor (deh, mai greu sa sari peste 4 perechi de picioare lungite cu mare chin spre bunăstarea proprietarilor) şi în ocuparea unui loc strategic, dar şi în odihnirea ciolanelor obosite ale consumatorului de Sonisphere.
Zis şi făcut! Daaar, acum vine şi reversul medaliei: nu de puţine ori era lumea să calce pe mine (că deh, doar te uiţi după un loc în faţă, cine să se mai uite şi pe jos, la amarâţii tolăniţi, cine i-a pus sa se aşeze in the first place). Drept îi, nu m-am pomenit nici cu bere nici cu scrum pe mine, ceea ce e un plus, mă aşteptam la mai rău.
E frumos la Sonisphere pe jos. Vezi care are papucii murdari, ce şireturi şmechere se mai poartă, compari grosimea gleznelor celorlalţi, faci pronosticuri cu care observă că e unu pe jos şi pe ACOLO chiar nu are pe unde trece, estimezi cam câţi te vor călca, vezi câtă bere mai are vecinu, mâna lu' unu pe fundul prietenei lu' altu, chestii de-astea.
Băi da şi când te ridici şi vezi cât amar de loc ai....uuuuuaaaaai, să mori de bucurie nu alta! După care vin vreo 5 şi te îngrămădesc în ăla din faţă, care, întâmplător, are vreo 2 metri şi dintr-o dată Metallica e doar cu sunet. Şi multă transpiraţie.
Slavă cerului că a mai existat şi ziua 3, aka Rammstein, când a reuşit să vadă şi je 2 ecrane şi juma de scena. Uraaaaaaa!
vineri, 18 iunie 2010
Biciclist prin Bucureşti
Deşi nu merg de multă vreme cu bicicleta prin oraş, am ajuns să strâng o desagă de povestioare biciclistice, care însumează atât bucurii cât şi frustrări ale mersului pe 2 roţi în marea aglomeraţie urbană numită Bucureşti.
După câteva încercări, mi-am stabilit un traseu până la muncă pe care îl urmez conştiincios de 3-4 ori pe saptamănă. Am ajuns să ştiu fiecare gropiţă şi mai ales fiecare bordură, aşa că pe undeva, s-ar putea spune că drumul nu îmi rezervă foarte multe surprize...
Nimic mai greşit! Fiecare zi pe bicicletă e o nouă aventură: uneori e o zi senină, în care nu găsesc maşini parcate pe pistă si oamenii, drăguţi, se dau din calea mea fără să fie nevoie de claxon sau avertizări verbale; atunci zic încântată mulţumesc şi merg voioasă spre ţintă, bucurându-mă de tot ce văd frumos pe drum; alteori, mă lupt pentru bucăţica mea de trotuar cu zeci de obstacole şi mă văd nevoită să mă dau jos pentru că efectiv nu am pe unde să merg (în ciuda fricii mele, am încercat şi pe stradă, dar recunosc că am renunţat la primul claxon, care, culmea, nici măcar nu-mi era adresat).
Şi cu bune şi cu rele, cert e că viaţa e frumoasă din şa, şi asta se vede şi în modul în care îmi văd de treabă la birou. Sunt mai veselă, mai metodică, şi iau lucrurile muuult mai uşor.
Viaţa sună bine. Şi realitatea la fel, oricât de neagră pare în unele zile.
E drept, nu cobor vijelios dealul, nu fac slalom printre maşini, nu încerc să fac teste de rezistenţă a răbdării şoferilor, nu sunt o mare curajoasă, dar poate şi de aceea îmi place atât de mult să merg pe biclă. Aşa cum ştiu şi pot eu, în ritmul meu. Chiar şi aşa, the adrenaline rush is still there!
După câteva încercări, mi-am stabilit un traseu până la muncă pe care îl urmez conştiincios de 3-4 ori pe saptamănă. Am ajuns să ştiu fiecare gropiţă şi mai ales fiecare bordură, aşa că pe undeva, s-ar putea spune că drumul nu îmi rezervă foarte multe surprize...
Nimic mai greşit! Fiecare zi pe bicicletă e o nouă aventură: uneori e o zi senină, în care nu găsesc maşini parcate pe pistă si oamenii, drăguţi, se dau din calea mea fără să fie nevoie de claxon sau avertizări verbale; atunci zic încântată mulţumesc şi merg voioasă spre ţintă, bucurându-mă de tot ce văd frumos pe drum; alteori, mă lupt pentru bucăţica mea de trotuar cu zeci de obstacole şi mă văd nevoită să mă dau jos pentru că efectiv nu am pe unde să merg (în ciuda fricii mele, am încercat şi pe stradă, dar recunosc că am renunţat la primul claxon, care, culmea, nici măcar nu-mi era adresat).
Şi cu bune şi cu rele, cert e că viaţa e frumoasă din şa, şi asta se vede şi în modul în care îmi văd de treabă la birou. Sunt mai veselă, mai metodică, şi iau lucrurile muuult mai uşor.
Viaţa sună bine. Şi realitatea la fel, oricât de neagră pare în unele zile.
E drept, nu cobor vijelios dealul, nu fac slalom printre maşini, nu încerc să fac teste de rezistenţă a răbdării şoferilor, nu sunt o mare curajoasă, dar poate şi de aceea îmi place atât de mult să merg pe biclă. Aşa cum ştiu şi pot eu, în ritmul meu. Chiar şi aşa, the adrenaline rush is still there!
miercuri, 2 iunie 2010
Toţi fiii mei
În sfârşit, mă declar mulţumită. Mi-am văzut visul cu ochii: un Miller jucat extrem de pertinent, recognoscibil, total...EL. La Naţional. În Toţi fiii mei (All My Sons).
Ramasesem cu un gust amar după piesa mea favorită, Moartea unui comis-voiajor, de la Bulandra. Fad, plat, fara feeling, parcă cu o oboseală cronică care planează asupra întregii reprezentaţii.
Cert e că drama americană nu prinde la orice tip de public. Aşa cum dramatismul lui Cehov plictiseşte de moarte pe unii, iar punerile în scenă contemporane ale lui Afrim oripilează pe alţii.
Trebuie să recunosc că nu mai fusesem de mult la teatru, întrucât cele mai recente încercări mi s-au părut oarecum populiste şi uşor mediocre. De aceea, poate, m-am şi bucurat să văd o piesă pe sufleţelul meu. Chiar şi cu o sală nu foarte plină.
Rebengiuc încă se ţine bine, tot respectul pentru el, o regie făcută de Caramitru, destul de inspirată, şi o atmosferă care redă foarte bine feelingul piesei lui Miller (lighting design foarte sugestiv si decor interesant).
O Sanda Toma excelenta şi o actriţă pe care n-o ştiam, Costina Ciuciulica, care m-a impresionat plăcut.
Ramasesem cu un gust amar după piesa mea favorită, Moartea unui comis-voiajor, de la Bulandra. Fad, plat, fara feeling, parcă cu o oboseală cronică care planează asupra întregii reprezentaţii.
Cert e că drama americană nu prinde la orice tip de public. Aşa cum dramatismul lui Cehov plictiseşte de moarte pe unii, iar punerile în scenă contemporane ale lui Afrim oripilează pe alţii.
Trebuie să recunosc că nu mai fusesem de mult la teatru, întrucât cele mai recente încercări mi s-au părut oarecum populiste şi uşor mediocre. De aceea, poate, m-am şi bucurat să văd o piesă pe sufleţelul meu. Chiar şi cu o sală nu foarte plină.
Rebengiuc încă se ţine bine, tot respectul pentru el, o regie făcută de Caramitru, destul de inspirată, şi o atmosferă care redă foarte bine feelingul piesei lui Miller (lighting design foarte sugestiv si decor interesant).
O Sanda Toma excelenta şi o actriţă pe care n-o ştiam, Costina Ciuciulica, care m-a impresionat plăcut.
joi, 27 mai 2010
For we are truly made for companionship, not solitude
No matter how much we may crave for solitude, for being alone with ourselves only, without human companionship, we all creep out of our lonely cave at some point and reach for another human being.
We simply are not made for continual loneliness and that poetically-dreamt desert of solitude. We long for companionship and we strive to get it in order to feel complete. No one feels complete solely on his own. The others round you off in many ways and there is joy in this that is very hard to obtain in loneliness.
Surely we all have our moments of solitude when we need to get in touch with our thoughts and ponder on our inner questions but in the end, we go out in the open looking for the comfort of the social.
We simply are not made for continual loneliness and that poetically-dreamt desert of solitude. We long for companionship and we strive to get it in order to feel complete. No one feels complete solely on his own. The others round you off in many ways and there is joy in this that is very hard to obtain in loneliness.
Surely we all have our moments of solitude when we need to get in touch with our thoughts and ponder on our inner questions but in the end, we go out in the open looking for the comfort of the social.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)