Sa criticăm aşadar!

Poate mi se pare mie, dar în ultima vreme am constatat un cvasi-curent criticastru la adresa urbei şi a ţării în care ne târâim existenţa în fiece zi.

Nu zic, şi eu critic, pentru că, din păcate, sunt atât de multe lucruri care nu merg şi există o mie de trebşoare care te calcă pe nervi. Şi totuşi, vorbeam deunăzi cu un coleg de muncă care îmi povestea că "parcă au început să se mai mişte lucrurile". S-au mai reparat ceva străzi, parcă nu mai calc la fiecare 2 metri în amintiri canine, mai îngrijite parcurile, mai multe concerte prin oraşele ţării, etc.

Într-adevăr, paşii sunt infimi şi poate de aceea atât de greu observabili pentru unii. Dar de ce să dăm cu noroi continuu şi să ocărâm în cor "ţara asta de rahat" în loc să mai scăpăm şi un comentariu de bine? Oare de ce este atât de greu să vedem şi lucrurile bune, pentru că orice s-ar spune, mai există şi lucruri bune în ţara asta şi în oraşul în care trăim.

Luasem acum cateva zile la întrebări câţiva amici bucureşteni, chestionându-i prin ce muzee din Bucureşti au fost. Rezultatul: mulţi dintre ei fuseseră în 3 muzee în 24 de ani de viaţă. Buun, păi atunci mi se pare normal că nu ştii ce să araţi unui străinez prin pârdalnicul ăsta de oraş dacă nici tu, până la urmă, nu îl cunoşti. În schimb, ne plângem cât e ziua de lungă ca ne sufocăm în trafic, pe stradă, la muncă, în parcuri şi mai ştiu eu pe unde. Până la urmă în toate capitalele lumii e aglomerat şi se stă în trafic.

E drept, ce e trist e că la noi s-ar putea face o mulţime de lucruri, dar ne lipseşte energia, hotărârea, voinţa. Şi în mare parte din vreme ne cuprinde o mare lehamite.

Din păcate, constat că suntem foarte buni la a despica firul în patru şi la a susţine sus şi tare ce NU E bine. OK, atunci, ce E bine? O critică constructivă ceva? O idee? O sugestie? Mai rar. În loc, multe critici, mult negativism, mulţi nervi, înjurături, stres şi răutate. De ce nu putem fi la fel de buni şi la a sări cu ideea şi la a sugera ce AR FI bine, cum am vedea noi lucrurile, cum am face NOI lucrurile mai bine.

Clar secolul ăsta e unul dominat de un deconstructivism feroce. Dărâmăm fără milă, fără a aduce ceva în loc. Desigur, suntem liberi să o facem, dar o facem pe pielea noastră pentru că atâta vreme cât aşteptăm să pice pară mălăiaţă în gurile noastre veşnic flămânde după pomeni, nu văd să se mişte ceva prin multhulita noastră Babuinie...

Tare mi-aş dori şi eu să aud pe cineva începând o frază la pozitiv. Mă cufund într-o mare de NU-uri, în care optimismul meu se sufocă pe zi ce trece. De ce ne oprim la a îl lua pe marele NU criticastru in braţe? Cum o să se schimbe vreodată ceva dacă noi, cei care criticăm, nu venim şi cu soluţii pentru ceea ce nu ne place? De ce aşteptăm permanent la ALŢII să ne salveze? Şi de ce naiba avem atitudinea asta minunată de a fugi de orice răspundere şi de a o descărca pe umerii altuia?

Mea culpa: tocmai am scris un articol în care CRITIC. Constructiv, sper eu.