High expectations imply utter happiness and bitter disappointment. May we all have both in our lives!

luni, 16 martie 2009

Tristetea mioritica?

M-am uitat zilele astea mai mult decat de obicei la oameni. Pe strada. In metrou. In magazine. In cafenele. In RATB. Si am observat ca 3 din 4 oameni au colturile gurii trase iremediabil in jos. Si riduri...de tristete. Multi sad smileys.

Poate e criza. Poate sunt grijile coplesitoare ale existentei. Poate...nu stiu. Poate suntem doar tristi si atat? Oare suntem un popor doborat iremediabil de tristete? Eu cel putin simt din ce in ce mai mult tristetea asta cum ne patrunde ca o ceata malefica, rece, care iti ajunge pana la oase si te face sa tremuri fara voie.

M-am surprins si pe mine de cateva ori cazand sub imperiul ei. Fara motiv. Si m-am scuturat de ea, trezindu-ma parca dintr-un vis. M-am dus si am scotocit in desaga mentala dupa zambete. Dupa o portie zdravana de ras. Si am gasit. Am ras sanatos azi. Cum nu mai rasesem de mult.

Parca nici rasul nu mai e ras. Ma simt inconjurata de zambete formale, chinuite, afisate la parada pe fete obosite si plictisite, satule de toti si de toate. De fericire fabricata pentru parada. De o tristete molipsitoare.

Dar eu nu pot sa cred ca nu putem mai mult. Ca ne-am lasat subjugati de tristete.

Tristetea e ca o mlastina plina de miasme aducatoare de molime. Ne perverteste mintea, ne ucide sufletul si ne taie aripile. Ne schilodeste cum numai ea stie sa o faca. Ne ia stralucirea aceea magica din ochi, caldura din privire, zambetul despre care vorbeam aici.

Da, stiu ca viata e grea, ca avem credite, ca muncim ca disperatii in fiecare zi pana seara tarziu ca sa ni le platim, ca mancam multi dintre noi cand si ce apucam, ca sunt multi care nu mai au slujba si o familie de intretinut si care mai de care suntem napastuiti. Dar daca ne dam batuti, ce urmeaza? Daca lasam tristetea sa ne cuprinda si uitam sa radem, sa zambim chiar si pentru o prostioara anosta, sa facem haz de necaz, nu facem oare astfel primul pas spre colapsul total?

Uneori lucrurile merg parca toate pe dos si nu-ti iese nimic, da' nimic. Si-ti vine sa dai cu viata asta de pamant si sa te intrebi de ce. Da' de ce?

Si totusi, zambeste, si te rog crede ca maine va fi mai bine. Si chiar daca nu e maine, e poimaine, raspoimaine, saptamana viitoare, luna viitoare. La un moment dat va fi bine. Si te vei uita inapoi zambind la tristetea asta. Si vei fi fericit ca nu ai lasat-o sa te prinda in lat. Ca ai scuturat-o bine si ai calcat-o in picioare.

Eu cred ca suntem de fapt niste optimisti. Dar ne ascundem bine. Haideti sa cautam cu totii in desaga. Sigur aveti pe acolo niste zambete. Niste hohote de ras nebun. Scoateti-le de la naftalina. Si arborati-le pe fete cu incredere.

5 comentarii:

Anonim spunea...

Buna ziua,

Numele meu este Dragos Draghici si doresc sa inchei un parteneriat cu blog-ul dumneavoastra.

Parteneriatul consta in plasarea unui link in blogroll-ul blogului dvs., iar noi va plasam un baner de dimensuni 125x125 in pagina de afisare a trei jocuri din cadrul site-ului www.jokopo.ro

In cazul in care sunteti de acord cu acest parteneriat, asteptam un e-mail cu baner-ul dumneavoastra de 125x125.

Cele 3 jocuri sunt alese aleator de sistem si primiti linkul catre ele in momentul in care va dati acceptul pentru acest parteneriat.


Multumesc anticipat,
Dragos Draghici.

-----------------------------------------------------------
Dragos Draghici
Marketing at www.jokopo.ro
Telefon: 0746.931.331
0763.138.897
E-mail: dragos.draghici@jokopo.ro
Site: http://www.jokopo.ro

Catalin spunea...

Important e sa te bucuri de fiecare moment. Pentru ca tot timpul va exista un ghimpe in coasta de care "o sa scap in cateva luni". Si uite-asa trece viata. :D

Cati spunea...

True

Aurelian spunea...

Asta se intampla cand se ajunge la extreme. A fost aproape de extrem comunism si incepea din ce in ce lumea sa fie mai trista. Acu se apropie extrem capitalism si iar istoria se repeta.
In orice caz asta inseamna ca Bucurestiul incepe sa devina o capitala europeana cu 3 ore de drum dus-intors pana la servici si lume in miscare cu privirile in jos si fata la fel.
In orice caz pot zice ca asta e fata tipica Pariziana fie criza sau nu. Acu 9 ani m-a socat tranzitul de la Bucuresti la Paris tocmai prin aceasta fata tipica Pariziana. Insa cu timpul te obisnuiesti si incepi sa faci la fel, pastrand zambetele pentru cand pleci departe de poluare inclusiv fonica, electromagnetica si mai stiu eu ce gasesti intr-o mare aglomerare.

Cati spunea...

Multumesc pentru comment, Aurelian. Asadar, suntem pe calea cea buna....