Cum cineva s-a decis să îmi trezească peniţa virtuală din îndelungata-i vacanţă, m-am decis să îi onorez leapşa şi să vă încânt puţin cu rutina mea zilnică.
Day 1:
Take 1: faza cu trezitul (de la greu spre foarte greu atunci când ştiu că trebuie să ma duc la muncă, şi enervant de uşor în weekend când sufleţelul meu-şi nu numai- tânjeşte după un somn ţăpănos care să depăşească lejer ora 12)
Take 2: decidem ce aruncăm pe noi sub numele pompos de haine (eventual cu un mare căscat şi o lehamite pe măsură călcăm ţoala aleasă pentru împodobitul social)
Take 3: ne mişcăm preafragila făptură spre metrou şi petrecem urmatoarele 8 + infinit hours @work
Take 4: prestăm o ieşire în oraş with company (întotdeauna plăcută, avem grijă): film, teatru, expoziţii, festivaluri, concerte, papa, etc.
Take 5: Luăm somn (în ultima vreme la ore îngrijorător de înaintate, trebuie să ne revenim)
Day 2 + infinit: reluăm şi condimentăm cu puţin alergat prin Cişmigiu înainte de muncă (ca să prestăm orele de lucru mai cu spor, evident) sau ceva sală (mai nou, s-ar putea să mă încumet şi la bazin, poate mă transform în peşte sau sirenă, who knows), o salată de plătit facturi, shopping pe apucate, plănuit vacanţe şi altele înfiorător de plicticoase dar fără de care-nu-i aşa-nu putem trăi, citit SF-urile mele dragi, nişte campanii de Disciples şi Heroes, precum şi alte, multe alte preocupări de-ale mele şoriceşti, cu care nu vă mai plictisesc.
joi, 30 iulie 2009
vineri, 24 iulie 2009
Artmania 2009
Dacă anul trecut am ratat evenimentul-pe care dealtfel obişnuiam să îl vizionez cu religiozitate-anul ăsta m-am "răzbunat" cu vârf şi îndesat, în sensul că am fost în păr în ambele zile, atât la trupele care îmi plăceau cât şi la cele pe care le agream mai puţin.
O decizie înţeleaptă dealtfel, pentru că astfel am avut ocazia să văd una dintre cele mai bune trupe din tot festul din acest an - Opeth.
Prima zi de festival m-a pus faţă în faţă cu una dintre trupele mele de gothic favorite, Tristania.
Dezamăgire: trupa sună destul de prost live (cel puţin din punctul meu de vedere nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor), cu atât mai mult cu cât au venit fara 2 dintre membri. Noua vocalistă îşi face treaba onorabil, nimic de zis, dar deja e altă Tristania decât cea pe care o ştiam. O mică observaţie în favoarea lor ar fi că au cântat pe lumină, în contrast total cu stilul lor muzical.
My Dying Bride, a doua oara la Sibiu, au avut aceeaşi prestaţie impecabilă ca şi ultima oară. Cert e că pe oamenii ăştia ori îi iubeşti ori îi urăşti pentru că stilul lor e destul de intimist şi nu e gustat de toată lumea. Acelaşi Aaron histrionic şi aceeaşi atmosferă melancolică. Specifice My Dying Bride. A fost prima trupa de gen pe care am ascultat-o şi deşi acum au devenit un pic prea pesimişti pentru mine, au un loc aparte în inima mea. Good job guys and keep it up!
Opeth m-a surprins în mod plăcut pentru că m-au ţinut cu sufletul la gură nefiind totuşi pe lista mea de favorites. Un sound puternic şi piese pe măsură, atmosfera incendiară, comunicare bună cu publicul şi per total un show magnific. Băieţii şi-au câştigat un nou fan în mine cu această ocazie (chit că unul mai mic, aşa).
În ziua a doua aş fi plecat pentru că, în afară de Nighwish, nu ma dadeam în vânt dupa trupele cântăreţe, Subscribe şi Pain. Totuşi am mai zăbovit prin Sibiu şi cum tot îmi luasem abonament pe ambele zile, m-am prezentat în Piaţa Mare pe la finalul playlistului servit de ungurii de la Subscribe. Băieţi fâşneţi, se vedea că le place pe scenă şi că le place să cânte chit că în afară de energia lor debordanta nu prea m-a atins nicio piesa pe la vreo coardă, oricare ar fi aia.
Pain au cântat binişor, şi am ajuns să pot spune, în ciuda incompatibilității mele cu genul, că au fost cea mai bună trupa din a doua zi de festival. Asta şi pentru că la Nightwish am plecat pe la jumătatea prestaţiei să îmi torn pe gâtlej nişte calmante (aka bere) ca să îmi mai treacă oripilarea.
Momentul culminant (pentru mulţi) al festivalului: Nighwish în noua formulă. Am savurat pasajele în care cânta Marco şi am fost tentată să îmi pun mâinile la urechi pe cele ale noii soliste. Nu am nimic cu Annette, fata are ceva voce, dar nu pentru metal şi nu pentru Nighwish. În plus, prezenţă scenică zero. M-am retras cătrănită dupa vreo 5-6 piese, dintre care una noua si câteva vechi pe care nu le-am recunoscut în noua interpretare, am bagat o bere şi mi-am luat tălpăşiţa.
Probabil că fac parte din vechea garda, pentru care episodul Nightwish s-a încheiat cu plecarea Tarjei. Nu e nicio tragedie, au rămas încă destui cărora le place şi noua Nighwish. Mie nu. Peace!
O decizie înţeleaptă dealtfel, pentru că astfel am avut ocazia să văd una dintre cele mai bune trupe din tot festul din acest an - Opeth.
Prima zi de festival m-a pus faţă în faţă cu una dintre trupele mele de gothic favorite, Tristania.
Dezamăgire: trupa sună destul de prost live (cel puţin din punctul meu de vedere nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor), cu atât mai mult cu cât au venit fara 2 dintre membri. Noua vocalistă îşi face treaba onorabil, nimic de zis, dar deja e altă Tristania decât cea pe care o ştiam. O mică observaţie în favoarea lor ar fi că au cântat pe lumină, în contrast total cu stilul lor muzical.
My Dying Bride, a doua oara la Sibiu, au avut aceeaşi prestaţie impecabilă ca şi ultima oară. Cert e că pe oamenii ăştia ori îi iubeşti ori îi urăşti pentru că stilul lor e destul de intimist şi nu e gustat de toată lumea. Acelaşi Aaron histrionic şi aceeaşi atmosferă melancolică. Specifice My Dying Bride. A fost prima trupa de gen pe care am ascultat-o şi deşi acum au devenit un pic prea pesimişti pentru mine, au un loc aparte în inima mea. Good job guys and keep it up!
Opeth m-a surprins în mod plăcut pentru că m-au ţinut cu sufletul la gură nefiind totuşi pe lista mea de favorites. Un sound puternic şi piese pe măsură, atmosfera incendiară, comunicare bună cu publicul şi per total un show magnific. Băieţii şi-au câştigat un nou fan în mine cu această ocazie (chit că unul mai mic, aşa).
În ziua a doua aş fi plecat pentru că, în afară de Nighwish, nu ma dadeam în vânt dupa trupele cântăreţe, Subscribe şi Pain. Totuşi am mai zăbovit prin Sibiu şi cum tot îmi luasem abonament pe ambele zile, m-am prezentat în Piaţa Mare pe la finalul playlistului servit de ungurii de la Subscribe. Băieţi fâşneţi, se vedea că le place pe scenă şi că le place să cânte chit că în afară de energia lor debordanta nu prea m-a atins nicio piesa pe la vreo coardă, oricare ar fi aia.
Pain au cântat binişor, şi am ajuns să pot spune, în ciuda incompatibilității mele cu genul, că au fost cea mai bună trupa din a doua zi de festival. Asta şi pentru că la Nightwish am plecat pe la jumătatea prestaţiei să îmi torn pe gâtlej nişte calmante (aka bere) ca să îmi mai treacă oripilarea.
Momentul culminant (pentru mulţi) al festivalului: Nighwish în noua formulă. Am savurat pasajele în care cânta Marco şi am fost tentată să îmi pun mâinile la urechi pe cele ale noii soliste. Nu am nimic cu Annette, fata are ceva voce, dar nu pentru metal şi nu pentru Nighwish. În plus, prezenţă scenică zero. M-am retras cătrănită dupa vreo 5-6 piese, dintre care una noua si câteva vechi pe care nu le-am recunoscut în noua interpretare, am bagat o bere şi mi-am luat tălpăşiţa.
Probabil că fac parte din vechea garda, pentru care episodul Nightwish s-a încheiat cu plecarea Tarjei. Nu e nicio tragedie, au rămas încă destui cărora le place şi noua Nighwish. Mie nu. Peace!
duminică, 12 iulie 2009
Bucharest by night
Ca şi cu alte ocazii, m-am urcat obosită în taxi, dorindu-mi să ajung cât mai repede acasă. Ca niciodată însă oboseala mi-a dispărut ca prin minune când mi-am pironit privirile pe spectacolul lumii de dincolo de fereastră.
Bucureştiul are farmecul lui aparte pe care îl redescoperi în cele mai nebănuite momente. Clădirile lui vechi, năpădite de iederă, luminile colorate care străpung umbrele serii ca niste minarete fantastice, oameni, câini, pisici, vagabonzi, un bric-a-brac uneori de-a dreptul fascinant.
M-am cuibărit mai bine între pernele de pe locurile din spate şi m-am lăsat în voia Bucureştiului. L-am lăsat să mă convingă că poate fi cu totul altfel decât îl ştiam. Si perindându-se în umbra geamului meu, imaginile amestecate s-au succedat într-un ritm ameţitor. Umbre verzi, albe, roşii, galbene au lunecat în urma matahalei galbene care mă purta deja pe jumătate spre imperiul zeului cu pleoape de catifea. Şi aşa, cu mintea liberă de orice alt gând, l-am simţit al meu. Oraşul în care trăiesc.
Good night, Bucharest, whoever you are!
Bucureştiul are farmecul lui aparte pe care îl redescoperi în cele mai nebănuite momente. Clădirile lui vechi, năpădite de iederă, luminile colorate care străpung umbrele serii ca niste minarete fantastice, oameni, câini, pisici, vagabonzi, un bric-a-brac uneori de-a dreptul fascinant.
M-am cuibărit mai bine între pernele de pe locurile din spate şi m-am lăsat în voia Bucureştiului. L-am lăsat să mă convingă că poate fi cu totul altfel decât îl ştiam. Si perindându-se în umbra geamului meu, imaginile amestecate s-au succedat într-un ritm ameţitor. Umbre verzi, albe, roşii, galbene au lunecat în urma matahalei galbene care mă purta deja pe jumătate spre imperiul zeului cu pleoape de catifea. Şi aşa, cu mintea liberă de orice alt gând, l-am simţit al meu. Oraşul în care trăiesc.
Good night, Bucharest, whoever you are!
duminică, 28 iunie 2009
Looking back...to look ahead
Looking back on your life, you come across a few crucial moments that will stay with you forever. And it is those instants, which stand out from the rest of what u were, that help you get a grip on things when the future does not look so rosy.
Sometimes, you just need to pause and take a look back at all the things that you have achieved. In order to gather the strength to do even more of the things that are on your mind.
We are all achievers, on a smaller or larger scale. We all have something below our belts, no matter how infinitesimal. It's just that sometimes in life, you need some new props, something to push you further into...the rest of your life.
Some people say that in order to be able to live the moment and look confidently to the future, you need to stop turning back. To the past.
But I say that what we were and what we did is a good part of what we are and what we'll be. If you do not take your past in and choose to forget everything you used to be, you may be losing a good chance of becoming a rounded being. And a life with no past, made up of future time only, is a life of no tangible you. Because the man you become cannot get there without the person you were, without your prior experiences, knowledge, memories.
So, let's allow ourselves to delve into the past whenever we feel like it, because it is there that we may find a few of our certainties. And thus, a spring that will catapult us into our future. With new hope and faith in our dreams.
Sometimes, you just need to pause and take a look back at all the things that you have achieved. In order to gather the strength to do even more of the things that are on your mind.
We are all achievers, on a smaller or larger scale. We all have something below our belts, no matter how infinitesimal. It's just that sometimes in life, you need some new props, something to push you further into...the rest of your life.
Some people say that in order to be able to live the moment and look confidently to the future, you need to stop turning back. To the past.
But I say that what we were and what we did is a good part of what we are and what we'll be. If you do not take your past in and choose to forget everything you used to be, you may be losing a good chance of becoming a rounded being. And a life with no past, made up of future time only, is a life of no tangible you. Because the man you become cannot get there without the person you were, without your prior experiences, knowledge, memories.
So, let's allow ourselves to delve into the past whenever we feel like it, because it is there that we may find a few of our certainties. And thus, a spring that will catapult us into our future. With new hope and faith in our dreams.
miercuri, 24 iunie 2009
Pieton şi sofer
Dacă de obicei, pieton fiind, observam cu tristeţe cât de necivilizaţi sunt şoferii în maniera lor exasperantă de a te claxona dacă îndrăzneşti cumva să treci pe (culmea!) verde, în ultima vreme mi se pare incredibil în ce stil se poate traversa strada ca pieton.
Parcă a devenit o mândrie să treci pe roşu! Găsim moduri din ce în ce mai inventive de a fenta bieţii şoferi care trebuie să stea cu ochii in 12 să nu treacă peste imprudenţi. Şi ce priviri superioare ti se aruncă de către ceilalţi pietoni pentru că stai să se facă verde )exasperant de mult uneori, e drept!) pe când ei trec nonşalant pe roşu.
Din câte îmi aduc eu aminte, conform legislaţiei în vigoare, dacă intri sub roţile unui automobil pentru că ai făcut pe viteazul şi ai trecut pe roşu, şoferul nu e pasibil de nici o pedeapsa. Şi mi se pare normal. De ce ar fi? Dacă tu eşti atât de dobitoc să îţi rişti viaţa de ce să nu o faci pe barba ta?
Ştiu că există o campanie de avertizare a pietonilor asupra riscurilor pe care şi le asumă atunci când trec strada pe unde le e lor comod. Întrebaţi de ce trec starda neregulamentar, majoritatea dau din umeri ca şi cum li se pare o mare prostie întrebarea. "Pai mă grăbeam, ce voiaţi să fac, mai erau 500 de m până la trecere!"
Şi de partea cealalta a baricadei există "eroi" de care trebuie să te fereşti să nu te calce pe trecere, care îţi arată degetul binecunoscut şi mai rău chiar dacă vrei să treci tu pe verde, înaintea maşinii lui cu un trilion de cai putere şi tone de ifose.
Vinovaţi există de ambele părţi şi atâta vreme cât nu vom învăţa să ne respectăm reciproc (pentru că oricum a respecta legea e deja o utopie rizibila pentru mulţi) va deveni cvasi-imposibil să convieţuim paşnic.
În încheiere, dragă bunici grăbite, care vă trageţi de mânecă nepoţii să treacă pe roşu, gandiţi-vă înainte să faceţi asta, viaţa e preţioasă şi din pacate, ne dăm seama de asta de-abia după ce am pierdut-o. La fel, dragi confraţi de-ai vitezomanului Gică, învăţaţi că mai există şi pedala de frînă, alături de cea de acceleraţie, pe care o cunoaşteţi mult prea bine, presăraţi pe ea un pic de respect şi de atenţie, şi aduceţi-vă aminte că nu sunteţi singuri în trafic.
Parcă a devenit o mândrie să treci pe roşu! Găsim moduri din ce în ce mai inventive de a fenta bieţii şoferi care trebuie să stea cu ochii in 12 să nu treacă peste imprudenţi. Şi ce priviri superioare ti se aruncă de către ceilalţi pietoni pentru că stai să se facă verde )exasperant de mult uneori, e drept!) pe când ei trec nonşalant pe roşu.
Din câte îmi aduc eu aminte, conform legislaţiei în vigoare, dacă intri sub roţile unui automobil pentru că ai făcut pe viteazul şi ai trecut pe roşu, şoferul nu e pasibil de nici o pedeapsa. Şi mi se pare normal. De ce ar fi? Dacă tu eşti atât de dobitoc să îţi rişti viaţa de ce să nu o faci pe barba ta?
Ştiu că există o campanie de avertizare a pietonilor asupra riscurilor pe care şi le asumă atunci când trec strada pe unde le e lor comod. Întrebaţi de ce trec starda neregulamentar, majoritatea dau din umeri ca şi cum li se pare o mare prostie întrebarea. "Pai mă grăbeam, ce voiaţi să fac, mai erau 500 de m până la trecere!"
Şi de partea cealalta a baricadei există "eroi" de care trebuie să te fereşti să nu te calce pe trecere, care îţi arată degetul binecunoscut şi mai rău chiar dacă vrei să treci tu pe verde, înaintea maşinii lui cu un trilion de cai putere şi tone de ifose.
Vinovaţi există de ambele părţi şi atâta vreme cât nu vom învăţa să ne respectăm reciproc (pentru că oricum a respecta legea e deja o utopie rizibila pentru mulţi) va deveni cvasi-imposibil să convieţuim paşnic.
În încheiere, dragă bunici grăbite, care vă trageţi de mânecă nepoţii să treacă pe roşu, gandiţi-vă înainte să faceţi asta, viaţa e preţioasă şi din pacate, ne dăm seama de asta de-abia după ce am pierdut-o. La fel, dragi confraţi de-ai vitezomanului Gică, învăţaţi că mai există şi pedala de frînă, alături de cea de acceleraţie, pe care o cunoaşteţi mult prea bine, presăraţi pe ea un pic de respect şi de atenţie, şi aduceţi-vă aminte că nu sunteţi singuri în trafic.
duminică, 14 iunie 2009
Genul fantasy
În trecut îmi plăcea foarte mult Lovecraft, un scriitor de fantasy-horror remarcabil prin atmosferă. Însă acum, tablourile lui mohorâte, insidioase şi mirajul naraţiunii lui uşor grotescă nu mă mai atrag. Au devenit un pic prea terne, prea cenuşii. Citesc în ele o disperare şi un abis de-a dreptul nihilist care nu aduce culoarea pe care o doresc în lumea lecturilor mele.
Şi totuşi genul fantasy rămâne unul dintre preferatele mele. Poate pentru că e una dintre cele mai frumoase evadări din cotidian pe care mi le oferă cărţile. Acolo, pe tărâmuri traversate de râuri cristaline şi de un azuriu încă pur, de munţi cu vârfuri pierdute în ceaţă, de codri seculari veşnic verzi, de creaturi fantastice, înficoşătoare, prietenoase sau sfioase, de nave care plutesc ireal pe mările cunoaşterii la capăt de lume, unde binele învinge de fiecare dată, acolo mă simt acasă.
Acolo, unde lucrurile sunt însufleţite de o voinţă proprie şi fiecare creatură are o voce proprie, eşti motivat să mergi înainte explorând netemător tărâm după tărâm mânat de propria curiozitate sau de un ţel anume, doar de tine ştiut. Vrăjitoare, prinţi, prinţese, armăsari vorbitori, vieţuitoare cu darul vorbirii, copaci care prind viaţă ca prin farmec asemenea unui joc fantastic, fiinţe pe care nu ţi le puteai imagina, toate acestea sunt acolo pentru a te provoca la aventură, la o căutare continuă, la o călătorie minunată la capătul căreia te regăseşti plin de o nouă energie.
O lume plină de magie, de provocări, de măreţie şi paradoxal, de aceleaşi tare care există şi în lumea reală: lăcomie, dorinţă de mărire, invidie, ură, gelozie.
Un univers fantastic pe care îl datorăm unora ca J.R.R. Tolkien, J.K. Rowling, Terry Pratchett şi altor încă iluştri necunoscuţi pentru mulţi.
Şi totuşi genul fantasy rămâne unul dintre preferatele mele. Poate pentru că e una dintre cele mai frumoase evadări din cotidian pe care mi le oferă cărţile. Acolo, pe tărâmuri traversate de râuri cristaline şi de un azuriu încă pur, de munţi cu vârfuri pierdute în ceaţă, de codri seculari veşnic verzi, de creaturi fantastice, înficoşătoare, prietenoase sau sfioase, de nave care plutesc ireal pe mările cunoaşterii la capăt de lume, unde binele învinge de fiecare dată, acolo mă simt acasă.
Acolo, unde lucrurile sunt însufleţite de o voinţă proprie şi fiecare creatură are o voce proprie, eşti motivat să mergi înainte explorând netemător tărâm după tărâm mânat de propria curiozitate sau de un ţel anume, doar de tine ştiut. Vrăjitoare, prinţi, prinţese, armăsari vorbitori, vieţuitoare cu darul vorbirii, copaci care prind viaţă ca prin farmec asemenea unui joc fantastic, fiinţe pe care nu ţi le puteai imagina, toate acestea sunt acolo pentru a te provoca la aventură, la o căutare continuă, la o călătorie minunată la capătul căreia te regăseşti plin de o nouă energie.
O lume plină de magie, de provocări, de măreţie şi paradoxal, de aceleaşi tare care există şi în lumea reală: lăcomie, dorinţă de mărire, invidie, ură, gelozie.
Un univers fantastic pe care îl datorăm unora ca J.R.R. Tolkien, J.K. Rowling, Terry Pratchett şi altor încă iluştri necunoscuţi pentru mulţi.
sâmbătă, 13 iunie 2009
Have fun!
Still on my quest as to what makes one happy, I cannot help thinking one of the things to do in life most often is ultimately have fun doing what you do, whatever that is.
But then again, how can you always have fun no matter what you do? In practice this is harder than we may think coz we are mostly involved in "serious" stuff like going to work, driving, riding buses, paying bills...
And still, we CAN have fun WHILE doing all this routine business
Listening to your favorite song whilst caught in the daily traffic jams
Laughing with colleagues during lunch break
Making jokes with the stiff clerk taking care of your bills (and finding out that he/she's not that stiff and grouchy after all)
Looking at the blue sky, at the buildings, cats, dogs, streets, people that you leave behind as the bus hurries down past them on its well-trodden path
and well..actually a million ways to make your day be worthwhile :)
But then again, how can you always have fun no matter what you do? In practice this is harder than we may think coz we are mostly involved in "serious" stuff like going to work, driving, riding buses, paying bills...
And still, we CAN have fun WHILE doing all this routine business
Listening to your favorite song whilst caught in the daily traffic jams
Laughing with colleagues during lunch break
Making jokes with the stiff clerk taking care of your bills (and finding out that he/she's not that stiff and grouchy after all)
Looking at the blue sky, at the buildings, cats, dogs, streets, people that you leave behind as the bus hurries down past them on its well-trodden path
and well..actually a million ways to make your day be worthwhile :)
joi, 11 iunie 2009
Astept...
apocaliptic ziua în care o să sărim unul la gâtul celuilalt pentru simplul fapt că îndrăznim să respirăm acelaşi aer.
Şi zic asta pentru că de fiecare dată când optimismu-mi atinge cote maxime, vine această minunată fiinţă umană (generic vorbind) şi mă readuce cu picioarele pe pământ. Iremediabil.
Ce m-a deconcertat de această dată? O banală întâmplare din urbea noastră. Printre betoane în fierbere, grade multe cu plus, nervi zilnici şi alte asemenea bunătăţi, apare un nene dinspre gura de metrou de la Eroilor şi o ia zâmbăreţ către staţia de RATB. Cu gândul, ca tot românul nedotat cu maşină/biclă/trotinetă/role/ alte mijloace de deplasare cu patent propriu, să se caţere în primul autobuz din raza-i vizuală.
Nenea mergea, pare-se, cam prea domol şi liniştit pentru gustul unui oarecare mocofan (bine înţolit dealtfel) care îi aplică strategic un pantof în fluierul piciorului ca să se mişte dracului mai repede că el, mocofanul, se grăbeşte, şi vrea să se asigure că EL, da, EL, şi nimeni altul, nu se urcă primul în autobuz.
Spre nemulţumirea mocofanului, cu toata lovitura de picior şi graba care-l mână de la spate vijelios, ajunge in autobuz în acelaşi timp cu nenea. Moment în care se deschide cutia Pandorei şi, minune, nu ies înjurături, ci o întrebare simplă: De ce dai domnule cu piciorul în mine? Raspuns de mocofan: Pentru că eşti prost şi nu ştii să mergi pe stradă.
Tare rău am mai ajuns dacă nici pe stradă nu mai avem loc unii de ceilalţi. Suntem în stare să ne călcăm în picioare pentru orice mizilic. Şi ceea ce e mai grav e că nimănui nu-i pasă. În autobuzul ăla plin de oameni nu s-a găsit unul care să îi spună ceva mocofanului. Dimpotriva, impresia mea a fost că majoritatea îl priveau incriminator pe săracul om care îndrăznise să pună o întrebare legitimă. N-am văzut o singură privire compătimitoare măcar. Nimic. Doar multă indiferenţă. Păcat. Suntem oameni până la urmă, ca să citez un clişeu frecvent. Sau NU?
Şi zic asta pentru că de fiecare dată când optimismu-mi atinge cote maxime, vine această minunată fiinţă umană (generic vorbind) şi mă readuce cu picioarele pe pământ. Iremediabil.
Ce m-a deconcertat de această dată? O banală întâmplare din urbea noastră. Printre betoane în fierbere, grade multe cu plus, nervi zilnici şi alte asemenea bunătăţi, apare un nene dinspre gura de metrou de la Eroilor şi o ia zâmbăreţ către staţia de RATB. Cu gândul, ca tot românul nedotat cu maşină/biclă/trotinetă/role/ alte mijloace de deplasare cu patent propriu, să se caţere în primul autobuz din raza-i vizuală.
Nenea mergea, pare-se, cam prea domol şi liniştit pentru gustul unui oarecare mocofan (bine înţolit dealtfel) care îi aplică strategic un pantof în fluierul piciorului ca să se mişte dracului mai repede că el, mocofanul, se grăbeşte, şi vrea să se asigure că EL, da, EL, şi nimeni altul, nu se urcă primul în autobuz.
Spre nemulţumirea mocofanului, cu toata lovitura de picior şi graba care-l mână de la spate vijelios, ajunge in autobuz în acelaşi timp cu nenea. Moment în care se deschide cutia Pandorei şi, minune, nu ies înjurături, ci o întrebare simplă: De ce dai domnule cu piciorul în mine? Raspuns de mocofan: Pentru că eşti prost şi nu ştii să mergi pe stradă.
Tare rău am mai ajuns dacă nici pe stradă nu mai avem loc unii de ceilalţi. Suntem în stare să ne călcăm în picioare pentru orice mizilic. Şi ceea ce e mai grav e că nimănui nu-i pasă. În autobuzul ăla plin de oameni nu s-a găsit unul care să îi spună ceva mocofanului. Dimpotriva, impresia mea a fost că majoritatea îl priveau incriminator pe săracul om care îndrăznise să pună o întrebare legitimă. N-am văzut o singură privire compătimitoare măcar. Nimic. Doar multă indiferenţă. Păcat. Suntem oameni până la urmă, ca să citez un clişeu frecvent. Sau NU?
luni, 8 iunie 2009
Viaţa ca un vals
Mi-a plăcut întotdeauna fluiditatea şi eleganţa valsului vienez. Poate mai mult decât orice alt dans. Dincolo de pasiunea si intimitatea tangoului şi a dansurilor latino în general, valsul are acea magie care îţi capturează privirea şi o ţine prizonieră din faldurile bogate ale rochiilor princiare ale dansatoarelor.
Când eram mică îmi închipuiam în cele mai frumoase vise cu ochii deschişi că valsez într-o rochie roşie pe nişte lespezi de marmură într-o sală fără capăt, inundată de lumină. În timp, sala a câştigat in concreteţe şi s-a transformat în Gallerie des Glaces a frumosului Versailles, rochia s-a topit într-un roz pal, iar lumea din jur a devenit mai numeroasă. Uşor, uşor, valsul meu a căpătat ritmuri cotidiene. L-am integrat în lumea mea grăbită şi superficială.
În prezent, valsul e visul meu urban pe care mi-l creionez liniştit în minte, închizând ochii pentru câteva clipe atunci când simt că am nevoie de un respiro.
Valsul meu în galeria oglinzilor, aşa cum îl vad eu. Măcar în imaginaţie. Pentru că în realitate, picioarele mele se sfiesc să îi calce notele şi rămân înmărmurite în faţa acordurilor lui fluide.
Când eram mică îmi închipuiam în cele mai frumoase vise cu ochii deschişi că valsez într-o rochie roşie pe nişte lespezi de marmură într-o sală fără capăt, inundată de lumină. În timp, sala a câştigat in concreteţe şi s-a transformat în Gallerie des Glaces a frumosului Versailles, rochia s-a topit într-un roz pal, iar lumea din jur a devenit mai numeroasă. Uşor, uşor, valsul meu a căpătat ritmuri cotidiene. L-am integrat în lumea mea grăbită şi superficială.
În prezent, valsul e visul meu urban pe care mi-l creionez liniştit în minte, închizând ochii pentru câteva clipe atunci când simt că am nevoie de un respiro.
Valsul meu în galeria oglinzilor, aşa cum îl vad eu. Măcar în imaginaţie. Pentru că în realitate, picioarele mele se sfiesc să îi calce notele şi rămân înmărmurite în faţa acordurilor lui fluide.
vineri, 5 iunie 2009
Sinceritate
Uneori mă întreb dacă nu suntem de fapt nişte ipocriţi atunci când afirmăm că nu suportăm minciuna. Pentru ca, de fapt, ce nu suportăm este să ni se spună sau să spunem adevărul verde în faţă.
Avem atâtea moduri de a ocoli adevărul de a îl învălui în mii de hainuţe frumoase şi în straturi atât de groase încât ajungem să nu îl mai recunoaştem.
Cât de bine ştim să apreciem sinceritatea? Si când spun sinceritate nu mă refer la lipsă de politeţe sau delicateţe ci pur şi simplu la puterea de a spune lucrurilor pe lume. Câţi oameni i-am îndepărtat de la inima noastră pentru că ne-au spus adevăruri care ne-au durut?
Şi în ce măsură e bine, salutar, să fii sincer şi în ce măsură e bine să ştii să minţi privindu-l pe celalalt în ochi?
Până la urmă sinceritatea e încorsetată de etichetă, de politeţe, sau, altfel spus, de normă. Iar ceea ce e sinceritate pentru unii poate fi ofensator pentru alţii. Şi, ca de obicei, orice concept e relativ. Sinceritatea are atâtea feţe că până la urmă toţi putem pretinde că suntem sinceri.
Şi poate, cel mai important e să fii sincer măcar cu tine însuţi. Să păstrezi acolo, în sufletul tău un strop de adevăr pe care să-l admiţi în mod cotidian. Da, ăsta sunt. Pe mine, măcar pe mine, să nu mă mint. Măcar pe mine să ma respect. Să mă văd aşa cum sunt, să-mi fie sinceritatea faţă de mine o oglindă pentru toate minciunile mele motivate social. Să îmi spun, sincer, că mâncarea gazdei a fost oribilă, că mi-a plăcut rochia domnişoarei de onoare şi nu a miresei, că vinul a fost o poşircă şi că nu suport pisica vecinei de la 2, pe care o mângâi pretins afectuos de fiecare dată când iese bătrânica cu ea pe palier.
Avem atâtea moduri de a ocoli adevărul de a îl învălui în mii de hainuţe frumoase şi în straturi atât de groase încât ajungem să nu îl mai recunoaştem.
Cât de bine ştim să apreciem sinceritatea? Si când spun sinceritate nu mă refer la lipsă de politeţe sau delicateţe ci pur şi simplu la puterea de a spune lucrurilor pe lume. Câţi oameni i-am îndepărtat de la inima noastră pentru că ne-au spus adevăruri care ne-au durut?
Şi în ce măsură e bine, salutar, să fii sincer şi în ce măsură e bine să ştii să minţi privindu-l pe celalalt în ochi?
Până la urmă sinceritatea e încorsetată de etichetă, de politeţe, sau, altfel spus, de normă. Iar ceea ce e sinceritate pentru unii poate fi ofensator pentru alţii. Şi, ca de obicei, orice concept e relativ. Sinceritatea are atâtea feţe că până la urmă toţi putem pretinde că suntem sinceri.
Şi poate, cel mai important e să fii sincer măcar cu tine însuţi. Să păstrezi acolo, în sufletul tău un strop de adevăr pe care să-l admiţi în mod cotidian. Da, ăsta sunt. Pe mine, măcar pe mine, să nu mă mint. Măcar pe mine să ma respect. Să mă văd aşa cum sunt, să-mi fie sinceritatea faţă de mine o oglindă pentru toate minciunile mele motivate social. Să îmi spun, sincer, că mâncarea gazdei a fost oribilă, că mi-a plăcut rochia domnişoarei de onoare şi nu a miresei, că vinul a fost o poşircă şi că nu suport pisica vecinei de la 2, pe care o mângâi pretins afectuos de fiecare dată când iese bătrânica cu ea pe palier.
joi, 4 iunie 2009
First time everything....
Cum şedeam eu potolită în această minunată seară mă trezesc cu o ditamai leapşa cadou.
Să purcedem aşadar cu prima leapşă cu diacritice, că tot e vorba de treburi care încep cu "prima..."
Car - nu am carnet, de unde decurge că nici maşină nu posed; nici nu cred ca voi achiziţiona în viitorul apropiat; totuşi se poate spune că "am condus" la un moment dat când mi-a dat unul dintre verii mei primari volanul în mână şi m-am dat uşurel cu Dacia pe o pantă lină din apropierea portului din Galaţi;
Trip within borders - Tough one; cât eram mică am fost într-o grămadă de tabere, cred ca am văzut toata ţara (mai puţin MM si Delta Dunării); totuşi cred ca prima a fost cu ai mei pe la Predeal sau Sinaia;
Trip abroad - Franţa,Coasta de Azur, Marsilia, in clasa a 10-a la Campionatul European de Go;
Memory - la grădiniţă, avea Doamna o carte cu poveşti roşie cu o oglinjoară (magică ne zicea dumneaei) din care ne citea poveşti; am umblat la dulap cu prima ocazie ivită şi am privit în oglinjoara magică să văd unde sunt zânele;
Pet - Iepurii mei. Unul negru şi unul gri; N-aveau nume dar îmi erau tare dragi; I-am lăsat la cineva la curte când am plecat în vacanţă şi la întoarcere mi-au zis că au murit;
Crush - în liceu, un coleg de la A care avea prietenă la B (eu eram la E); înalt, deşirat, pletos, rockerash, filozof...N-a ştiut niciodată că îl plac (cel puţin aşa cred eu, cine ştie); Ulterior nu mi-am putut da seama de ce ajunsese pe piedestalul ăla coz he was no go(o)d...
Discovery - că puii de găină nu sunt periculoşi decât când e şi mămica lor cu ei (la mamaia la ţară);
Job - Agenţia Naţională de Presă ROMPRES...deci ROMPRES, da, nu ROMPREST!!! la o lună după terminarea facultăţii;
Idol - nu cred că am avut, poate Dave Gahan de la Depeche Mode, vechea mea obsesie, deşi nu l-aş pune pe post de idol; în schimb mama mea a fost o perioadă un fel de idol pentru mine;
Creation - hmmm, cred că nişte picturi pe la orele de desen din generală; aveam simţul culorii deşi la desen eram varză; făceam nişte mozaicuri şi vitralii foarte reuşite;
Leapşa merge la Ella (că tot eşti în concediu matale şi ai vreme de cheltuit), Luana şi RedAndBlue
Să purcedem aşadar cu prima leapşă cu diacritice, că tot e vorba de treburi care încep cu "prima..."
Car - nu am carnet, de unde decurge că nici maşină nu posed; nici nu cred ca voi achiziţiona în viitorul apropiat; totuşi se poate spune că "am condus" la un moment dat când mi-a dat unul dintre verii mei primari volanul în mână şi m-am dat uşurel cu Dacia pe o pantă lină din apropierea portului din Galaţi;
Trip within borders - Tough one; cât eram mică am fost într-o grămadă de tabere, cred ca am văzut toata ţara (mai puţin MM si Delta Dunării); totuşi cred ca prima a fost cu ai mei pe la Predeal sau Sinaia;
Trip abroad - Franţa,Coasta de Azur, Marsilia, in clasa a 10-a la Campionatul European de Go;
Memory - la grădiniţă, avea Doamna o carte cu poveşti roşie cu o oglinjoară (magică ne zicea dumneaei) din care ne citea poveşti; am umblat la dulap cu prima ocazie ivită şi am privit în oglinjoara magică să văd unde sunt zânele;
Pet - Iepurii mei. Unul negru şi unul gri; N-aveau nume dar îmi erau tare dragi; I-am lăsat la cineva la curte când am plecat în vacanţă şi la întoarcere mi-au zis că au murit;
Crush - în liceu, un coleg de la A care avea prietenă la B (eu eram la E); înalt, deşirat, pletos, rockerash, filozof...N-a ştiut niciodată că îl plac (cel puţin aşa cred eu, cine ştie); Ulterior nu mi-am putut da seama de ce ajunsese pe piedestalul ăla coz he was no go(o)d...
Discovery - că puii de găină nu sunt periculoşi decât când e şi mămica lor cu ei (la mamaia la ţară);
Job - Agenţia Naţională de Presă ROMPRES...deci ROMPRES, da, nu ROMPREST!!! la o lună după terminarea facultăţii;
Idol - nu cred că am avut, poate Dave Gahan de la Depeche Mode, vechea mea obsesie, deşi nu l-aş pune pe post de idol; în schimb mama mea a fost o perioadă un fel de idol pentru mine;
Creation - hmmm, cred că nişte picturi pe la orele de desen din generală; aveam simţul culorii deşi la desen eram varză; făceam nişte mozaicuri şi vitralii foarte reuşite;
Leapşa merge la Ella (că tot eşti în concediu matale şi ai vreme de cheltuit), Luana şi RedAndBlue
marți, 2 iunie 2009
Titanic Vals
O piesă nemuritoare. Cu atât mai actuală în contextul politic şi social curent, cu accente şi tipologii uşor recognoscibile. Politicianismul, demagogia, corupţia, pofta de mărire, ipocrizia, tot atâtea tare magistral îngheţate, atemporal, în personaje pline de savoare.
O soacră cicălitoare, o soţie cu valenţe de parvenitism, un copil urgisit din prima căsătorie şi trei progenituri din actuala, care de care mai răsfăţate.
Tatăl de familie. Bonomul. Omul simplu care se mulţumeşte cu liniştea căsuţei lui sărăcăcioase dintr-un orăşel de provincie. Care nu doreşte să se mânjească cu ranguri de bon ton şi măriri deşarte.
O farsă bine jucată şi un dénouement fericit.
În cinstea alegerilor de weekendul acesta, puţintică mireasmă de comédie prin mijlocirea genialului Birlic
O soacră cicălitoare, o soţie cu valenţe de parvenitism, un copil urgisit din prima căsătorie şi trei progenituri din actuala, care de care mai răsfăţate.
Tatăl de familie. Bonomul. Omul simplu care se mulţumeşte cu liniştea căsuţei lui sărăcăcioase dintr-un orăşel de provincie. Care nu doreşte să se mânjească cu ranguri de bon ton şi măriri deşarte.
O farsă bine jucată şi un dénouement fericit.
În cinstea alegerilor de weekendul acesta, puţintică mireasmă de comédie prin mijlocirea genialului Birlic
Adică să le spună adevărul
Să le ceară să nu fie votat
sâmbătă, 30 mai 2009
Ploaia
De obicei îmi induce o stare de amorţeală, somn, moleşeală, call it what you will. Cel mai bine dorm când îi trage o răpăială de aia pe cinste, cu tunete şi fulgere.
Azi în schimb am privit ploaia torenţială care mă mura cu fiecare secundă sub umbrelă cu bucurie. Am închis ochii pentru câteva clipe şi am simţit că mă poartă undeva...în vacanţă, departe de toţi şi de toate într-o lume nouă, nedescoperită, plină de verdeaţă, flori şi căderi de apă.
Se vede că cineva a jucat bine dansul paparudelor pentru că plouă fără oprire. Greşesc, acum tocmai s-a oprit. Pacat, acum fără picurii ei, vremea pare mohorâtă şi complet anosta. Şi-a pierdut farmecul lichid.
Azi în schimb am privit ploaia torenţială care mă mura cu fiecare secundă sub umbrelă cu bucurie. Am închis ochii pentru câteva clipe şi am simţit că mă poartă undeva...în vacanţă, departe de toţi şi de toate într-o lume nouă, nedescoperită, plină de verdeaţă, flori şi căderi de apă.
Se vede că cineva a jucat bine dansul paparudelor pentru că plouă fără oprire. Greşesc, acum tocmai s-a oprit. Pacat, acum fără picurii ei, vremea pare mohorâtă şi complet anosta. Şi-a pierdut farmecul lichid.
300 spartans
Am auzit multe opinii pro şi contra filmului 300. Majoritatea îl condamnă printre altele, pentru cei 300 de spartani perfecţi, cu torsouri parcă sculptate şi mantii roşii învolburându-se în vânt. Pentru grotescul persanilor, inclusiv al urieşescului Xerxes.
Ceea ce uită însă mulţi este că filmul urmăreşte destul de fidel modul în care povestea este creionată în benzile desenate care i-a servit ca sursă de inspiraţie. De aceea este normal ca în film să apară accente groteşti şi ca adevărul istoric (disputat şi incert , dealtfel) să fie îngenunchiat pentru a asuma un anumit punct de vedere cinematografic.
Luând în considerare sursa, filmul lui Zack Snyder este cât se poate de reuşit, iar intenţia regizorului este 100% justificată. Pentru cârcotaşi, iată aici câteva dovezi concludente în acest sens. Mie una mi se pare bun din toate punctele de vedere. Si asta o spune un om pasionat de marile bătălii ale istoriei, care se oripileză la toate anacronismele din aşa-zisele filme istorice. Dar 300 NU ESTE un film istoric. Şi pentru a îl putea înţelege la adevărata lui valoare şi a nu ne limita doar la "face value", 300 a lui Frank Miller, benzi desenate inspirate la rândul lor de filmul Cei 300 de spartani din 1962, sunt un bun punct de plecare.
Ceea ce uită însă mulţi este că filmul urmăreşte destul de fidel modul în care povestea este creionată în benzile desenate care i-a servit ca sursă de inspiraţie. De aceea este normal ca în film să apară accente groteşti şi ca adevărul istoric (disputat şi incert , dealtfel) să fie îngenunchiat pentru a asuma un anumit punct de vedere cinematografic.
Luând în considerare sursa, filmul lui Zack Snyder este cât se poate de reuşit, iar intenţia regizorului este 100% justificată. Pentru cârcotaşi, iată aici câteva dovezi concludente în acest sens. Mie una mi se pare bun din toate punctele de vedere. Si asta o spune un om pasionat de marile bătălii ale istoriei, care se oripileză la toate anacronismele din aşa-zisele filme istorice. Dar 300 NU ESTE un film istoric. Şi pentru a îl putea înţelege la adevărata lui valoare şi a nu ne limita doar la "face value", 300 a lui Frank Miller, benzi desenate inspirate la rândul lor de filmul Cei 300 de spartani din 1962, sunt un bun punct de plecare.
vineri, 29 mai 2009
Ipocrizie
Citeam de curând cum că Parlamentul European a votat interzicerea importurilor de produse din focă provenite din Canada, în semn de protest faţă de metodele de vânătoare folosite.
Toate bune şi frumoase până când îmi arunc ochii pe comentariile lăsate de compatrioţi pe hotnews.ro la articolul în care se făcea referire la asta (recomand clickaiala de rigoare doar dacă vă plictisiţi rău, nu e nimic frumos de văzut acolo) şi la un gest considerat reprobabil (io îl văd squarely idiot, but who cares?).
Se pornise neamule o ditamai bătălia verbală despre cât de nedrept e să omoare ăştia în Canada focile. De aici mi-a venit mie în tărtăcuţă o întrebare: în ce măsură poţi să acuzi pe alţii de barbarie că omoară nu ştiu ce animal când tu te lăfăi de Paşte şi Craciun (şi nu numai) cu ciozvârtele de miel şi fripturicile de purcel în farfurie. Aaaa, şi dacă îţi mai place şi cărniţa de puicel da' o ţii sus şi tare că "e inuman domle să omori focile etc.", I rest my case.
Nimic de zis, pentru unii poate e o barbarie, pentru alţii e un mod de viaţă de când se ştiu (vezi eschimoşii care nu prea au gustat la viaţa lor pui, vacă, miel şi alte asemenea "delicatese" pentru ca nu au de unde).
Alta e problema mea: cât de ipocrit poţi să fii să te declari împotriva omorârii focilor şi a altor animale sălbatice când matale bagi la maţ cîrnăciori, mici, cabanoase, chifteluţe, drob, fripturi de tot felul, păstrămioară şi alte bunătăţi....fără număr? De ce îs focile mai oropsite decât puii noştri autohtoni cărora le sucesc bunicile noastre gâturile de ni le trimit nouă la oraş, "să aibă şi ei maică acolo, că e pui de ţară, nu de ala din supermarket" sau decât Ghiţă al nostru de fiecare Crăciun când îl scurtăm de cap şi îl facem pacheţele mici-mici pe care le împărţim la familion.
Eu aş sugera măcar dacă e să militezi pentru o cauză de acest gen, să o faci pe bune. Că vorba aia cu " Să faci ce zice popa nu ce face popa" nu mi se pare valabilă aici. Aşadar, accept comentarii pertinente pentru protecţia animalelor de la vegetarieni pentru ca mi se pare mie că ei au oareşicare drept să meargă cu jalba în proţap în domeniul asta. Restul, să rămânem la mititei, gratare mixte şi alte bunătăţi care implică fără îndoială cărniţă de origine animală.
Ar putea spune unii că nu se compară, ca porcul e animal domestic şi vezi bine, dacă tu l-ai hrănit, tu l-ai crescut, ai tot dreptul să îl omori că e al tău. Păi nah, dacă o luăm aşa, e perfect normal şi moral şi să mergi la vănătoare de ce vrea muşchiul tău, că, zice-se, suntem la vârful lanţului trofic deeci, noi avem voie să omorâm ORICE, nu?
Oricum, problema e complexă şi nu vreau să latru aiurea, just trying to make a point somehow.
Toate bune şi frumoase până când îmi arunc ochii pe comentariile lăsate de compatrioţi pe hotnews.ro la articolul în care se făcea referire la asta (recomand clickaiala de rigoare doar dacă vă plictisiţi rău, nu e nimic frumos de văzut acolo) şi la un gest considerat reprobabil (io îl văd squarely idiot, but who cares?).
Se pornise neamule o ditamai bătălia verbală despre cât de nedrept e să omoare ăştia în Canada focile. De aici mi-a venit mie în tărtăcuţă o întrebare: în ce măsură poţi să acuzi pe alţii de barbarie că omoară nu ştiu ce animal când tu te lăfăi de Paşte şi Craciun (şi nu numai) cu ciozvârtele de miel şi fripturicile de purcel în farfurie. Aaaa, şi dacă îţi mai place şi cărniţa de puicel da' o ţii sus şi tare că "e inuman domle să omori focile etc.", I rest my case.
Nimic de zis, pentru unii poate e o barbarie, pentru alţii e un mod de viaţă de când se ştiu (vezi eschimoşii care nu prea au gustat la viaţa lor pui, vacă, miel şi alte asemenea "delicatese" pentru ca nu au de unde).
Alta e problema mea: cât de ipocrit poţi să fii să te declari împotriva omorârii focilor şi a altor animale sălbatice când matale bagi la maţ cîrnăciori, mici, cabanoase, chifteluţe, drob, fripturi de tot felul, păstrămioară şi alte bunătăţi....fără număr? De ce îs focile mai oropsite decât puii noştri autohtoni cărora le sucesc bunicile noastre gâturile de ni le trimit nouă la oraş, "să aibă şi ei maică acolo, că e pui de ţară, nu de ala din supermarket" sau decât Ghiţă al nostru de fiecare Crăciun când îl scurtăm de cap şi îl facem pacheţele mici-mici pe care le împărţim la familion.
Eu aş sugera măcar dacă e să militezi pentru o cauză de acest gen, să o faci pe bune. Că vorba aia cu " Să faci ce zice popa nu ce face popa" nu mi se pare valabilă aici. Aşadar, accept comentarii pertinente pentru protecţia animalelor de la vegetarieni pentru ca mi se pare mie că ei au oareşicare drept să meargă cu jalba în proţap în domeniul asta. Restul, să rămânem la mititei, gratare mixte şi alte bunătăţi care implică fără îndoială cărniţă de origine animală.
Ar putea spune unii că nu se compară, ca porcul e animal domestic şi vezi bine, dacă tu l-ai hrănit, tu l-ai crescut, ai tot dreptul să îl omori că e al tău. Păi nah, dacă o luăm aşa, e perfect normal şi moral şi să mergi la vănătoare de ce vrea muşchiul tău, că, zice-se, suntem la vârful lanţului trofic deeci, noi avem voie să omorâm ORICE, nu?
Oricum, problema e complexă şi nu vreau să latru aiurea, just trying to make a point somehow.
miercuri, 27 mai 2009
Jocurile copilăriei
"Mama lu' Gabi, îl lăsaţi pe Gabi să iasă afară?"Iată un dialog aparent banal care m-a purtat însă în trecut, în copilărie. Mi-am adus aminte de dialoguri similare şi de jocurile noastre:
"E pedepsit, nu are voie să iasă la joacă"
"Ţările"
"Şotron"
"Ţară, ţară, vrem ostaşi"
Încetul cu încetul se fabrică oţetul (eu asta ţin minte, habar n-am cum se chema de fapt)
Unde au dispărut toate? De-abia dacă mai vezi un joc de şotron trasat stângaci pe betoane. Rar. Din ce în ce mai rar.
Dar de "avioane"? Jocul acela pe care îl jucam pe furiş în timpul orelor la sfârşitul caietului de matematică...
Eu una îmi aduc aminte şi de somata jucată cu amicii mei-băieţi-şi de fotbalul care dădea dureri de cap mamei şi răni dechise genunchilor mei veşnic înfofoliţi în frunze de muşcată din ghivecele văduvite ale tatei.
Unde sunt jocurile de altă dată? Cu ce au fost înlocuite? Îndrăznesc să cred ca de cele pe calculator doar parţial şi că există nişte alternative în jocul copiilor de azi pe care eu încă nu le-am descoperit.
Se spune că fiecare vîrstă are farmecul ei. E drept, dar copilăria este vârsta care rămâne mereu cu tine. Care îţi smulge un zâmbet pe ascuns atunci când te simţi copleşit de grijile tale de "om mare".
A fi copil e tare frumos, dar a fi un om mare care îşi redescoperă din când în când latura ludică şi elibereză pentru câteva momente copilul din el e la fel de valoros. Iar copilul din noi trebuie preţuit şi hrănit. Ca să rămână în viaţă, să nu se piardă în abisurile hâde ale conformismului şi ale uitării.
Eu una o să joc şotron alături de copiii mei. Şi o să cânt şi o să râd şi o să lunec protector pe lângă ei cu role pe gleznele mele îngroşate şi cu un zâmbet luminos pe faţa mea ridată.
Atunci voiam să ajung om mare. Şi acum că sunt acolo unde mi-am dorit, copilul din mine se vede crescut şi se bucură. Pe termen nedefinit :)
luni, 25 mai 2009
Amintire plăcută #5
Ţin minte şi acum momentul în care am dat virtualiceşte mâna cu universul lui Gibson şi am descoperit cyberpunk-ul. În anul IV de facultate, tot în perioada de glorie Erasmus, mi-am luat un curs specializat de literatură franceză centrat pe SF.
Minunat, mi-am zis eu, îmi place SF-ul, o să fie o plăcere să merg la cursul ăsta (nu mai aveam nevoie de credite, voiam să îl urmez pentru simplul fapt că mi se părea interesant, exista şansa să aflu lucruri noi).
Big mistake! Una la mână, deşi bibliografia avea doar autori străini, cursul era în franceză. Oricât mi-ar plăcea limba lui Voltaire, îmi venea foarte greu să vorbesc în franceză despre nişte concepte eminamente anglo-saxone. Aşadar, interzis la limba engleză şi având în vedere că mă încăpăţânam să spun numele autorilor cu pronunţie englezească, precum şi titlurile cărţilor, am reuşit să îmi atrag antipatia colegilor care n-aveau nici în clin nici în mânecă cu engleza (adică mai toţi), plus profa.
Şi totuşi, deşi la vache mi-a dat notă mică la proiectul final, pentru mine, asta ramâne o amintire plăcută, pentru că atunci am descoperit un univers care mă fascinează şi acum, mi-am lărgit orizontul de cunoştinţe, precum şi că sunt o luptătoare, pentru că am reuşit să trec peste obstacole pentru a face un lucru care îmi place.
De aceea, lucrarea mea despre cyberpunk de atunci mi-e tare dragă şi, deşi nu o mai deţin în format fizic, ideile din ea sunt vii în mintea mea, iar experienţele de atunci nepreţuite.
Minunat, mi-am zis eu, îmi place SF-ul, o să fie o plăcere să merg la cursul ăsta (nu mai aveam nevoie de credite, voiam să îl urmez pentru simplul fapt că mi se părea interesant, exista şansa să aflu lucruri noi).
Big mistake! Una la mână, deşi bibliografia avea doar autori străini, cursul era în franceză. Oricât mi-ar plăcea limba lui Voltaire, îmi venea foarte greu să vorbesc în franceză despre nişte concepte eminamente anglo-saxone. Aşadar, interzis la limba engleză şi având în vedere că mă încăpăţânam să spun numele autorilor cu pronunţie englezească, precum şi titlurile cărţilor, am reuşit să îmi atrag antipatia colegilor care n-aveau nici în clin nici în mânecă cu engleza (adică mai toţi), plus profa.
Şi totuşi, deşi la vache mi-a dat notă mică la proiectul final, pentru mine, asta ramâne o amintire plăcută, pentru că atunci am descoperit un univers care mă fascinează şi acum, mi-am lărgit orizontul de cunoştinţe, precum şi că sunt o luptătoare, pentru că am reuşit să trec peste obstacole pentru a face un lucru care îmi place.
De aceea, lucrarea mea despre cyberpunk de atunci mi-e tare dragă şi, deşi nu o mai deţin în format fizic, ideile din ea sunt vii în mintea mea, iar experienţele de atunci nepreţuite.
duminică, 24 mai 2009
Ce te face fericit?
Vizionând acum vreo două săptămâni pe Vimeo un filmuleţ, am început să fac şi eu propria mea listă de fericire. Suntem oameni atât de diferiţi şi necesităţile noastre sunt adeseori surprinzătoare. Pentru unii fericirea stă în lucrurile simple şi în micile plăceri ale vieţii în timp ce alţii aspiră permanent spre altceva, spre noi orizonturi, iar atunci când le ating, departe de a sta să se bucure de ceea ce tocmai au câştigat, de a-şi contempla victoria şi a conştientiza ceea ce au, se năpustesc spre noi ţinte, mai mult sau mai puţin himerice.
Oricare dintre aceste două perspective ar fi calea pe care o alegem, eu cred ca n-ar trebui să o desconsiderăm pe cealaltă. Până la urmă, fiecare îşi trăieşte viaţa în funcţie de acele lucruri care au importanţă pentru el. Capacitatea de a vedea şi înţelege ambele puncte de vedere cred eu că ne face mai buni, pentru că de aici vine acea înţelegere şi toleranţă de care e atâta nevoie atunci când trăieşti printre ceilalţi.
Poate un fir unificator între aceste două perspective este faptul că majoritatea dintre noi avem momente de fericire atunci când facem lucrurile care ne plac: sportul nostru preferat, muzica care ne transportă în universul nostru paralel, prietenii care ne împărtăşesc pasiunile.
Sunt atâtea lucruri care ne pot face fericiţi măcar momentan. Şi în timp, pe parcursul vieţii noastre, pe măsură ce priorităţile noastre se schimbă, poţi găsi fericire în locuri şi lucruri pe care în alte etape ale vieţii le dispreţuiai sau nu le înţelegeai. Şi aleatoriul ăsta al vieţii, surprizele pe care ţi le rezervă, modul în care vine şi te ia la mişto şi îţi demonstrează ţie, cel cu priorităţi bine stabilite, că totul e relativ, inclusiv fericirea, e ceea ce ne facem să ne agăţăm cu furie şi dragoste de ea. Şi să mergem înainte spre marele necunoscut. Chiar dacă nu ştim încotro ne îndreptăm, în mod clar suntem pe drumul nostru...
Oricare dintre aceste două perspective ar fi calea pe care o alegem, eu cred ca n-ar trebui să o desconsiderăm pe cealaltă. Până la urmă, fiecare îşi trăieşte viaţa în funcţie de acele lucruri care au importanţă pentru el. Capacitatea de a vedea şi înţelege ambele puncte de vedere cred eu că ne face mai buni, pentru că de aici vine acea înţelegere şi toleranţă de care e atâta nevoie atunci când trăieşti printre ceilalţi.
Poate un fir unificator între aceste două perspective este faptul că majoritatea dintre noi avem momente de fericire atunci când facem lucrurile care ne plac: sportul nostru preferat, muzica care ne transportă în universul nostru paralel, prietenii care ne împărtăşesc pasiunile.
Sunt atâtea lucruri care ne pot face fericiţi măcar momentan. Şi în timp, pe parcursul vieţii noastre, pe măsură ce priorităţile noastre se schimbă, poţi găsi fericire în locuri şi lucruri pe care în alte etape ale vieţii le dispreţuiai sau nu le înţelegeai. Şi aleatoriul ăsta al vieţii, surprizele pe care ţi le rezervă, modul în care vine şi te ia la mişto şi îţi demonstrează ţie, cel cu priorităţi bine stabilite, că totul e relativ, inclusiv fericirea, e ceea ce ne facem să ne agăţăm cu furie şi dragoste de ea. Şi să mergem înainte spre marele necunoscut. Chiar dacă nu ştim încotro ne îndreptăm, în mod clar suntem pe drumul nostru...
vineri, 22 mai 2009
Inspiration
She put the phone down and she started to ponder. Why is it that simple things get so complicated when she talks to her. Why is it that what she says matters so much? Why is it that she cannot ignore her words, disregard her opinions and simply say 'yes, mum' and go about her own business as if nothing really happened.
She always had a mind of her own and never really cared about what others thought about her. Yet, that daily phone call was always the phone call. A mood setter, an impending judgment, and ultimately, the recognition she sought. If she disagreed, she was simply devastated. She had to give approval on all her courses of action. Always. She was 40 and still emotionally dependent on her mother. Any disagreement put her off doing anything for the entire day.
And still, it was in those moments when her poetry was at its best. It was then when frustration poured its bittersweet ink onto her dog-eared notebook and gave birth to pages and pages of intricate imagery. Surreal spirals of the void of consciousness embracing furious confession. Blackbirds of her innermost springs nesting in the most surprising strata of the intellect. Senseless and yet highly significant thoughts wrought within the fine pattern of what she called 'my way of standing up to her'. Her rage, her cowardice, and her pain, all brought together in the sketchy curves of her writing, embracing the nude pages of the notebook. No drafts, no finishing touches, just torrents of words, of collocations, of phrases, patiently clustering until the next call.
In the end, her dependence, her agony were the utter source of her art. 'Beauty in helplessness and turmoil' - the tagline of her unlikely career and the summary of her existence.
She always had a mind of her own and never really cared about what others thought about her. Yet, that daily phone call was always the phone call. A mood setter, an impending judgment, and ultimately, the recognition she sought. If she disagreed, she was simply devastated. She had to give approval on all her courses of action. Always. She was 40 and still emotionally dependent on her mother. Any disagreement put her off doing anything for the entire day.
And still, it was in those moments when her poetry was at its best. It was then when frustration poured its bittersweet ink onto her dog-eared notebook and gave birth to pages and pages of intricate imagery. Surreal spirals of the void of consciousness embracing furious confession. Blackbirds of her innermost springs nesting in the most surprising strata of the intellect. Senseless and yet highly significant thoughts wrought within the fine pattern of what she called 'my way of standing up to her'. Her rage, her cowardice, and her pain, all brought together in the sketchy curves of her writing, embracing the nude pages of the notebook. No drafts, no finishing touches, just torrents of words, of collocations, of phrases, patiently clustering until the next call.
In the end, her dependence, her agony were the utter source of her art. 'Beauty in helplessness and turmoil' - the tagline of her unlikely career and the summary of her existence.
marți, 19 mai 2009
Despre SF-uri
Da, recunosc, îmi plac SF-urile. Cele cu coperte cu precădere. Cu alte cuvinte, literatura ştiinţifico-fantastică. Ca şi unele filme şi seriale de gen. Carte, revistă, bandă desenată, serial, consum cu plăcere şi în cantităţi deloc de neglijat.
Îmi aduc aminte şi acum cum aşteptam cu sufletul la gură emisiunea lui Mironov de la televiziunea naţională şi ce greu găseai o carte de gen. În schimb revistele de SF erau mai la îndemână. Şi clubul de SF la care mergeam. Ehei, alte vremuri, altă lume, alţi actori.
Da, şi episoadele din Zona Crepusculară. Ce le mai înghiţeam aşa pe nerăsuflate. Şi ce passé mi se pare serialul acum. Deh, am evoluat, si sci-fi-ul cu noi. Acum avem Stargate SG1, Stargate Atlantis, Babylon 5 şi câte şi mai câte. Mă întreb însă, mă mai uit la ele cu aceeaşi plăcere? Acum că am de unde alege? Ce ţi-e cu omul ăsta, tare uşor se mai plictiseşte.
Şi totuşi dragostea mea pentru SF a rămas vie. Şi iese la suprafaţă de fiecare dată când mă pomenesc în faţa unui stand de cărţi al editurii Nemira. Oh, da, aş putea sta o zi întreagă să răsfoiesc titlurile alea, să mângâi copertele lucioase cu ilustraţii futuriste şi uneori inexplicabil neliniştitoare.
Nu sunt genul de om care îşi arată triumfător colecţia completă a cărţilor scrise de vreun mare autor de profil. Nu, nu am Fundaţia completă a lui Asimov şi nici Star Wars sau Dune. Îmi place să descopăr cărţile astea în ritmul meu, în timp, şi nu alerg după premii Nebula, World Fantasy sau alte asemenea bestsellers. Îmi place să îmi iau antologii, pentru că îmi permit să citesc câte o "bucăţică" dintr-un autor şi în cazul în care îmi place ce îmi văd ochii, să pornesc în căutarea altor cărţi de-ale omuleţului în cauză.
Mie una mi se pare că gusturile în materie de literatură SF sunt mult mai dispersate decât în alte arii de literatură. Poate pentru că aici creativitatea e mai debordantă ca oriunde şi poţi întâlni mai multe stiluri de scriitură decât ai putea gândi.
Deşi îmi plac nespus povestirile lui Asimov, nu sunt un fan declarat, pentru că asta ar însemna că iubesc cu pasiune absolut tot ce a scris şi nu este aşa. Rămân aşadar la "îmi place mult" :)
În schimb, rămân în continuare alături de William Gibson şi de Necromantul lui cyberpunk. Mă hrănesc în continuare cu seva lumii lui de neoane, cowboys de consolă dependenţi de amfetamine şi "îmbunătăţiţi" radical, megalopolisuri, implanturi de simulacru de personalitate (cam ciudat sună în română dar asta este), IA-uri perfect credibile şi spaţiu virtual care îţi pătrunde orice fibră, ca o reţea fină, invizibilă.
Ca să nu plictisesc prea mult, revin cu picioarele pe pământ deocamdată şi vă mai "încânt" cu un post pe această temă ceva mai încolo, povestindu-vă nişte chestii despre cyberpunk.
Îmi aduc aminte şi acum cum aşteptam cu sufletul la gură emisiunea lui Mironov de la televiziunea naţională şi ce greu găseai o carte de gen. În schimb revistele de SF erau mai la îndemână. Şi clubul de SF la care mergeam. Ehei, alte vremuri, altă lume, alţi actori.
Da, şi episoadele din Zona Crepusculară. Ce le mai înghiţeam aşa pe nerăsuflate. Şi ce passé mi se pare serialul acum. Deh, am evoluat, si sci-fi-ul cu noi. Acum avem Stargate SG1, Stargate Atlantis, Babylon 5 şi câte şi mai câte. Mă întreb însă, mă mai uit la ele cu aceeaşi plăcere? Acum că am de unde alege? Ce ţi-e cu omul ăsta, tare uşor se mai plictiseşte.
Şi totuşi dragostea mea pentru SF a rămas vie. Şi iese la suprafaţă de fiecare dată când mă pomenesc în faţa unui stand de cărţi al editurii Nemira. Oh, da, aş putea sta o zi întreagă să răsfoiesc titlurile alea, să mângâi copertele lucioase cu ilustraţii futuriste şi uneori inexplicabil neliniştitoare.
Nu sunt genul de om care îşi arată triumfător colecţia completă a cărţilor scrise de vreun mare autor de profil. Nu, nu am Fundaţia completă a lui Asimov şi nici Star Wars sau Dune. Îmi place să descopăr cărţile astea în ritmul meu, în timp, şi nu alerg după premii Nebula, World Fantasy sau alte asemenea bestsellers. Îmi place să îmi iau antologii, pentru că îmi permit să citesc câte o "bucăţică" dintr-un autor şi în cazul în care îmi place ce îmi văd ochii, să pornesc în căutarea altor cărţi de-ale omuleţului în cauză.
Mie una mi se pare că gusturile în materie de literatură SF sunt mult mai dispersate decât în alte arii de literatură. Poate pentru că aici creativitatea e mai debordantă ca oriunde şi poţi întâlni mai multe stiluri de scriitură decât ai putea gândi.
Deşi îmi plac nespus povestirile lui Asimov, nu sunt un fan declarat, pentru că asta ar însemna că iubesc cu pasiune absolut tot ce a scris şi nu este aşa. Rămân aşadar la "îmi place mult" :)
În schimb, rămân în continuare alături de William Gibson şi de Necromantul lui cyberpunk. Mă hrănesc în continuare cu seva lumii lui de neoane, cowboys de consolă dependenţi de amfetamine şi "îmbunătăţiţi" radical, megalopolisuri, implanturi de simulacru de personalitate (cam ciudat sună în română dar asta este), IA-uri perfect credibile şi spaţiu virtual care îţi pătrunde orice fibră, ca o reţea fină, invizibilă.
Ca să nu plictisesc prea mult, revin cu picioarele pe pământ deocamdată şi vă mai "încânt" cu un post pe această temă ceva mai încolo, povestindu-vă nişte chestii despre cyberpunk.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)