New photography project

 It's been a while since I last entrusted my thoughts to the virtual page. Now that I'm getting closer by the day to turning a new page in my life, I feel like I should breathe new life to my blog as well. So, here's to me and you my virtual friend, as you've always been there for me, during the major upturns in my life :)

So, here it goes. I've started a new photography project to help me face the new challenges coming up and get my mind off Muggle day-to-day tedious. 

The story is this: Every day on on my way to my daughter's school I come across a host (!) of cats sitting prettily on the window sill of a ground floor apartment. They are the highlight of my morning as there is nearly always one of them poking its little nose at the window pane, gazing longingly at the birds outside or simply enjoying the inside warmth on rainy or cold days. There is about six of them, or at least this is as many as I got to see all at the same time. No matter how `bleak the day, they always manage to brighten things up for me and M so I though I'd devote them a photographic story. I plan to take a pic of them each day I see them in the window and keep this up for an entire year.

So far, this is what I've come up with.

Despre mine alături de tine

Deși mi-au plăcut dintotdeauna copiii, recunosc ca sa ii am pe ai mei nu a fost o idee care sa ma frământe și nu a reprezentat o prioritate. Mi-am spus mereu ca voi face acest pas când voi simți ca a sosit momentul.
Și uite ca acum am intrat în aceasta etapa  a vieții mele. Am devenit mama. Cum m-a schimbat asta? Oare m-a schimbat. În mod clar da, era inevitabil. Pentru ca este într-adevăr o mare schimbare în viata mea. Însă una pe care am primit-o cu inima și bratele deschise, pe care mi-am dorit-o cu pasiune. Fiica noastră a venit mai întâi ca o veste bună de Crăciun.  Pentru ca atunci am aflat ca familia noastră avea sa se mărească cu un nou membru. Și de atunci, fiecare clipă a devenit o experiență nouă, intensă. Am redescoperit lumea din noi unghiuri și perspective și am învățat o mulțime de lucruri. În primul rand despre mine. Despre omul care sunt și care pot fi. Despre cei din jur. Despre tot. Acum, după 9 luni de sarcina și aproape 5 luni de mămicie pot spune ca ma simt ca și cum as fi făcut din nou cunoștință cu mine. Ea mi-a făcut din nou cunoștință cu mine. Acum am devenit și omul care renunță la somn ca sa privească fericit un bebe molcut și rozaliu care se întinde în voie prin somn, își molfaie incantat mânuțele sau își trage paturica și caciulita pe ochi. Da, e adevărat, acum am puțin timp pentru mine, dar acele momente rare le trăiesc la maxim și le apreciez pe măsură.  Nu mai iau nimic ca pe un dat și mă bucur de absolut orice ca un copil. E atât de frumos sa redescopăr lumea prin ochii copilului meu! Și măcar preț de o clipa, pentru ca mi-o arata ea, din nou lumea îmi pare mai frumoasă. Este atâta bucurie în ochii ei atunci când descoperă o părticică din lume încât de multe ori mi se umplu ochii de lacrimi. Lacrimi de fericire. Pentru ca atunci când e fericită și eu sunt. Și rad de bucuria și rasul ei și încerc sa nu plâng când are vreo durere sau vreo nemulțumire, trec prin zeci de stări sufletești în fiecare zi și uneori ma uit la ea și nu îmi vine sa cred ca face parte din viața mea. Iti mulțumesc draga Mari ca ma faci sa îmi doresc sa fiu în fiecare zi un om mai bun decât am fost ieri, ca ma determini sa îmi infrang temerile și sa experimentez lucruri noi în fiecare zi.  Și cel mai mult, m-ai făcut sa trec complet peste teama de ridicol. Acum cânt și dansez nestingherita, îmi iubesc vocea și mișcările ca niciodată, pentru ca tu ești singurul public care contează pentru mine, iar pe tine glasul și mișcările mele imperfecte te bucura și te fac sa razi cu poftă 😍

Learning how to learn

A few weeks back, I started a course on the Coursera online platform (https://www.coursera.org/learn/learning-how-to-learn/home/welcome), and after completing it, I was requested to share my experience and tell people what learning techniques actually worked for me and how I had applied them in order to...actually learn something new.

Well, I did apply those techniques on a subject that proved rather challenging for me: learning basic Chinese (also a course I take on Coursera: https://www.coursera.org/learn/learn-chinese/home/welcome). Here's my 2 cents on that:

After taking the 'Learning how to learn' course, I realized that I was unconsciously using a few of the learning techniques presented. However, I also applied some of the techniques that were new to me to another course on Coursera, namely 'Chinese for beginners', and found that some of them were actually more effective and worked better for me  than those I was already using. As such, I decided to share with others the techniques that worked for me, both old and newly-acquired:

• spaced repetition: In learning the 4 tones of Chinese I tried repeating them a few times and then do it again after a few hours of pausing and doing things around the house
• testing myself by discussing/presenting the learned material to someone who had no idea about it: I used to talk to my husband about the new words/phrases I has learned in Chinese and even made him repeat some of them to see how they sound from someone who had no idea of the language and no actual training about it. 
• recalling what I had learned while taking a walk or doing jogging in the park: Surprisingly, I remembered much more while doing this than while sitting at home in front of the computer and repeating the same words/sounds all over again for 30 minutes or so.

How I changed my ideas about travel photos

I started traveling systematically abroad a few years back. One of the things that marked most of my traveling experiences was the tons (rather megabytes) of photos that I would take each time I visited something new. Hey, that's only natural, right? At least that's what I thought back then and I kept on believing up to this year, and more precisely my latest trip abroad, to Rome.

So what happened in Rome? Well, chance had it that my camera was away, traveling with owner no. 2 on a different continent and I had only a phone to rely on  for 'instant memory clicking'. Result: I clicked and clicked for half a day until I...stopped. When I got back home I realized I had taken less than 100 photos in 5 days, which was very uncharacteristic of me. So this got me thinking why that happened. Just a few years back I had managed to click 300 photos on a half-a-day trip to Vienna.

And then I realized I had actually grown up. As a traveler at least :P I had realized that irrespective of the destination, I had reached that stage when you kind of figure out what you want from travel, and that is not necessarily photographic memories, but rather experiences, moments that you can relive inside your head without having to look at any of the pics you took. I also realized that the more I travelled, the less pictures I started taking, that I started to prefer recording the places I roamed in different ways, such as the things I ate, the flowers I smelled, the essences I have distilled from the colors of those places in my head. I must have done it for a while, but I just realize it now.

I was reading just now about a local who told tourists they cannot take a picture of him. There was a lot of debate around this. Though I never really got pictures of people in my photographic memories collection, I can understand how annoying this can be for people living in highly touristic destinations. I can still remember the somewhat unnerving glances I got as a tourist in Venice on the vaporetto from local people going to work on that little boat teeming with 'hungry' tourists armed with cameras hanging around their mighty throats. And who could blame them? In so many places, tourism has turned into some sort of modern plague that strips pretty much everything of authenticity and intimacy. Bottom line is I can understand if someone won't let me take a photo of them, his kids, his home or whatever else and I don't find it strange, inconsiderate or anything else. This place I find so very interesting is first and foremost their home, their back yard, their patch of green, and I am only in passage.

So, wherever I might travel in the future, I know I will no longer go Japanese on pictures and I will try to make myself blend in more and be less of a tourist and more of of a traveler.

O prietenie

Povestea lui Freddie și a lui Tricks începe în urmă cu trei ani, când le-am vazut pozele postate pe Facebook pe pagina Asociației GIA, care salvează animale abandonate.

Freddie fusese cândva motan de apartament cu tot dichisul, ca orice persan care se respectă, dar din cine știe ce motive o sfârșise aruncat pe stradă și ajunsese în curtea unei instituții. 

Tricks era o vagaboandă get-beget care își făcea veacul pe lânga niște șine parasite de tren în zona de pe lânga șoseaua de centură. 

Tricks era înfloritoare pentru o tricolora de 8 luni si trăind de mică pe stradă învățase să se descurce, însa Fred era într-o stare jalnică, slab (avea pana în 2 kg,  ori un persan mascul de talia lui ar fi trebuit sa bată spre 4), cu blana cam jumulită, cu răni oribile  la urechi de la scărpinat, plin de râie. Din nefericire pentru el, nu avea temperamentul unui supraviețuitor, fiind atât de blând încât până și pisoii de câteva luni reușeau să îl dea la o parte când se împărțea mâncarea în curtea instituției unde iși făcea veacul. Era cam bătut și dat la o parte pentru că prefera să nu riposteze.

Recunosc că Fred m-a cucerit din prima. Deși am crescut cu pisici, parcă pe niciuna n-am iubit-o așa ca pe el. Poate și pentru că e cea mai blânda pisica pe care am întâlnit-o. Are acel calm specific persan și o demnitate aparte. Ah, v-am spus că Fred are o blăniță portocalie pufoasă și niște ochi azurii ca marea?

Pe Tricks am luat-o inițial în foster, până când și-ar fi găsit un stăpân, dar m-am îndrăgostit de ea, întrucât dacă Fred e vedeta, prin frumusețea și blândețea lui, Tricks e acrobata familiei și una dintre cele mai lipicioase feline pe care le cunosc. Este calico, având blănița în 3 culori (alb, negru și portocaliu), și are ochii verzi.

Lucrurile nu au mers prea grozav între ei din prima zi. În ciuda încercărilor lui Fred de a se împrieteni cu ea, Tricks l-a zgâriat, mușcat și scuipat în repetate rânduri până când bonomul Garfield s-a retras spășit într-un colț și a lăsat-o pe nebună în pace. În timp s-au obișnuit unul cu altul și Fred s-a resemnat sa ia bătaie de la ea, deși a avut mereu momentele lui când i-a mai aplicat câte o corecție, ocazie cu care ea, amazoana, a protestat vehement, jignita de afront.

Cum Tricks era mai mica și mai neastâmpărată, ca orice pisoi plin de energie, a mai spart una-alta, dar Fred s-a opus de fiecare dată când am încercat să o pedepsesc, așezându-se între mine și surioara lui si mieunând de mama focului dacă încercam să îi dau zăpăcitei vreo pălmiță. Asta în condițiile în care el miorlăie extrem de rar.

Și uite așa, mica fiara și uriașul cel blând au rămas împreună, la bine și la greu. Ca în orice relație, unul a dat mai mult, altul mai puțin, dar oricum a fost, au avut împreună 3 ani de viață de bucurii, de trai plin de răsfăț și multă dragoste de împărțit. Zic au avut pentru că anul acesta, Fred și-a părăsit prietena, la câteva luni de la un diagnostic dur, dar din păcate, cât se poate de corect.

Fred nu este un persan de rasă pură, și Tricks este de rasă comună, dar din momentul în care au apărut în viața mea, am știut că orice grija și orice problemă dispar ca prin minune atunci când îi iau în brațe și îi simt torcând. Să nu mai vorbim de masajul gratis!

Polonia sau cum am ajuns la Cracovia

Băi, recunosc că îmi doream de mult să ajung prin Polonia, dar cum o escapadă prin zonă te ajunge cam scump, căci minunatul LOT are monopol și nu există variante low-cost (cel puțin din câte știu eu, dacă știți ceva, careva, despre asta, dați aici cu subsemnatul), am amânat acest minunat moment... indefinitely.

Asta până într-o bună zi, când am aflat de o preaminunată conferință de comunicare tehnică (S-a lovit un mail de ochiul meu prin cutiuța cu mesaje de la muncă și am aflat cu stupoare că se ține o asemenea conferință în Europa-maaare, maaare chestie, dat fiind ca astea se țin preponderent pe la americani, mai rar prin Europa mamă) și m-am dus târâș-grăpiș la șeful cu un business case țeapăn, în speranța că ajunge și picioru' meu pe acolo. Ei bine, conferința se ținea la Cracovia și argumentul suprem: era GRATIS, aka fără taxă de participare și alte bălării conexe. Contrar spiritului meu cam neoptimist în această problemă, s-a făcut treaba și m-am văzut unic reprezentant al comunității techwriting din RO la Cracovia (nu că ar fi prea greu, oricum ulterior mi-am dat seamă că erau mai mult polonezi pe acolo, plus eu și vreo 2 ucrainence). Dar să nu plictisesc cu detalii tehnice și să îi dau drumul la povestea cracoviană.

Țin să menționez că m-am plimbat prin minunata Polonie pe un puiu de geru de crăpau pietrele în octombrie....Și cu toate acestea, mi-a plăcut grozav. Deși nu am fost niciodată în Praga, am văzut destule poze și am auzit destule povești cât să pot compara Cracovia cu ea și să pot spune că ar putea fi un fel de Praga poloneză. Același stil, cu străduțe înguste, castel și cetate medievală frumos conservate și excelent puse în valoare. Ceea ce cel puțin pentru mine, a făcut ca acest oraș să aibă puncte în plus a fost zona ghetoului evreiesc și poveștile emanate din această bucată de istorie trăită.
În Cracovia, pe locul fostului ghetou evreiesc se află acum o piață frustrant de goală, presărată ici-colo cu scaune. Așa este marcat acest spațiu plin de povești incomode și triste. Într-unul din colțurile pieței se află încă clădirea unei foste farmacii. Alăturându-mă unui tur gratuit al Cracoviei, am aflat că în acea clădire și-a dus veacul singurul non-evreu căruia i-a fost permis să rămână în ghetoul din Cracovia după invazia nazistă. Ei bine, acest om, un farmacist polonez (Tadeusz Pankiewicz), a scris o carte despre viața de zi cu zi din ghetou. Din păcate singura traducere în engleză se mai găsește doar prin America, fiind publicată de Muzeul Memorialului Holocaustului din Washington D.C. Se pare că omulețul zice niște adevăruri dureroase acolo și dă puțin lucrurile peste cap față de ceea ce ne-am aștepta să citim.

Dincolo de istoria dureroasă a holocaustului din zonă (zic din zonă pentru că vorbim și despre Auschwitz și încă alte două lagăre mai puțin cunoscute, precum și de faimoasa de-acum fabrică a lui Schindler, cu adevărurile și minciunile care se întrețes în povestea reală a locului, mult cosmetizată în film, desigur), Cracovia este un oraș frumos, îngrijit, cu monumente bine valorificate, unde m-am simțit cumva ca acasă. Are și o vână romantică cu emblemele ei dragonistice și poveștile cu prinți și prințese, meșteșugurile tradiționale care mi-au amintit de Sibiu, Brașov, Sighișoara, Mediaș și comunitatea săsească din Ardeal în general, locuitorii ei de un blond nordic în mare parte și doar în mică parte bruneți și eventual bărbații cu mustața ca a lui Poirot, așa cum mi-i închipuiam eu după portretele cnejilor de pe la istorie.

N-am de gând să enumăr monumentele istorice și locurile de neratat din Cracovia. Mă voi limita la a spune că dacă îți place să mănânci bine și nu așa scump, ai picioare bune și îți place să colinzi străduțe în neștire, fără să îți pese prea mult de hartă, îți plac arhitectura, istoria și oamenii, parcurile pline de vedeață veritabilă, unde simți cu adevărat că respiri, sportul, bicicleta și alergatul mai ales, aici ai ce face. Iar pentru carnivori înrăiți, vă spune un cvasi-vegetarian că Polonia e o țară de pus pe listă. O să vă lingeți pe bot săptămâni bune la întoarcere numai gândindu-vă la ce ați gustat pe acolo!

Portugalia sau țara care mi-a scos Italia din cap (temporar)

Am cam rămas în urmă cu poveștile de călătorie, alegând să mă vaiet blogoristic şi să îmi vărs ofurile pe pagina virtuală. Ei bine, de azi mă întorc la subiecte mai plăcute și vă narez voioasă despre Lisabona și vreo două stațiuni de pe lângă.

E de menționat că am conceput vacanța la Lisabona ca pe un city-break de patru zile. În ciuda obiceiului meu care nu se prea pupa cu conceptul de vacanță (aka relaxare, time off, las-o mai moale et caetera), am reușit să văd și cam tot ce era de văzut prin urbea portocalioasă, bașca juma' de zi la mare pe lângă ea, prin Cascais și cam toata ziulica prin Sintra, și totuși să nu mă epuizez în marșuri 9AM to 9PM (în mare parte prin meritul jumătății mele, care m-a readus la realitate când am mai sărit calul).

Frate, în primul rând pot spune că m-am simțit ca acasă și când spun asta mă refer la

•  mâncat o ciorbă foaaarte interesantă în buricul târgului în Marques de Pombal pe la doișpce la un fel de cantină tare simpatică, alături de niște corporatiști înfometați care înfulecau cu grație din meniul zilei, adică un fel de fripturica care plutea într-un sos incert cu cafea (!!!! - urâtă combinație - jumătatea a recunoscut că e cam singura amintire urâtă cu care s-a întors din Portugalia). Omuleții la costum, disciplinat, ceva lucrători pe la bănci, probabil, că erau puzderie prin zonă.
• plimbat regulamentar pe jos cât cuprinde cum fac și acasă
• făcut cumpărături pentru cină la Pingo Doce in fiecare zi (deja ne obișnuisem, știam care era mersu și îi ziceam Obrigada/o lejer casierei sau că nu vrem pungă-știu, pare ceva banal, dar având în vedere că toată viața n-am putut scoate două vorbe în portugheză nu pentru că nu-mi plăcea sau nu reușeam să o învăț, ci pentru simplul fapt că muream de râs înainte să scot ceva pe gură, atât mă distra pronunția/accentul)
• păpat în mod compulsiv pasteis de nata

și multe alte lucruri pe care nu le pot descrie în cuvinte, pentru că sunt niște sentimente foarte difuze și greu de explicat.

Cine zice ca e scump în Lisabona probabil că nu s-a plimbat destul prin oraș. Noi am bătut și zone mai puțin turistice, mai ales prin Alfama, unde am găsit de exemplu o tavernă cu maxim 4 mese în interior, dar plină ochi de localnici, din interiorul căreia răzbăteau niște miresme așa minunate că mi-au trebuit vreo 10 minute de aruncat cu privirea peste mesele alea pline-ochi, până m-am convins că n-am vedenii și nu, nu se ridică nimeni ca să guste și gura mea din bucatele alea promițătoare.

Cred că e prima vacanță pentru care nu am făcut vreun mare plan, în sensul că nu m-am documentat temeinic. Am citit eu ceva înainte, aveam niște idei de trasee de vizitat, în mare, dar m-am rezumat la a coborî la o stație principală de metrou și a o lua unde vedeam cu ochii. Ei bine, pot spune cu mâna pe inimă că a funcționat perfect și am văzut cam tot ce mi-a poftit inimioara, bine asezonat și cu păpică bună și cu un somn bun pe ici-colo. O excepție notabilă e Torre de Belem unde chiar nu am mai reușit să ajungem. Nu-i nimic, un motiv în plus să ne întoarcem, pentru că locșoarele astea și-au găsit o casetuță specială în inimile noastre.
 
Ca niciodată, fără vizitat de muzee. N-am simțit nevoia. Inima mea flămândă de cultură și frumos s-a simțit mulțumită și cu exterioarele. Spre marea mea fericire, iar am umplut aparatul de poze cu clădiri, care de care mai simpatice, de oameni veseli și culori turbate. Împărțite frățește cu jumătatea, la fel de impresionată de ce-i vedeau ochișorii și la fel de dornică să imortalizeze momentu'.

În plus, am prins într-una din zile o etapă (a șaptea) din Volta a Portugal. Am stat, fără să știm inițial, lângă ceva fani ai unei echipe portugheze și am intrat și noi în spiritul locului și-am făcut galerie  acolo pentru ei.Se pare ca la echipe, cursa afost în cele din urmă câștigată de o echipă portugheză, Quinta da Lixa, în timp ce la individual titlul și l-a adjudecat tot un membru al acestei echipe.

De Sintra nu pot spune decât că mi-aș fi dorit să am mai mult timp la dispoziție ca să văd mai multe. Data fiind situația, am reușit să vedem doar castelul Dos Mouros (da, da, al maurilor, bineînțeles, cocoțat vajnic la ceva înălțime și descoperit de subsemnații după un istovitor hiking de ..șpe kilometri în urcare continuă). Desigur dacă ne-am fi prins că există autobuze care te duc până acolo, am fi luat unul, deși nu regret cu nimic urcatul victorios până acolo, cu toate amenințările alternante ale mele și jumătății de tip Dacă după cotul ăsta nu e castelul, eu mă întorc. Am vazut si castelul Pena de la distanță, mai era aproximativ un kilometru și piciorușele de prestator la birou nu ne-au mai ținut și până acolo, mai ales că am coborât de la cucurigu tot per pedes. De vizitat neapărat dacă ajungeți pe acolo, am înțeles că la interior e și mai impresionant, întrucât are camere păstrate cu tot cu mobilier și o adevărată colecție de opere de artă. Cel puțin așa umblă vorba.

Așaaaaa....și înainte să purcedem la urcuș, sleiți de foame un pic așa, după intense căutări de locuri de papa bun, dăm cu ochii de o firmă mare-mare care grăia cam așa: Restaurant chinezesc. Ne mai codim noi puțin, că deh, venirăm în Portocalia, nu se face să mâncăm chinezește, până la urmă foamea învinge și intrăm în local. Ne așezăm frumos la masă, băgăm nasul în meniu, mirosim prețurile, care apropos, erau bune, bune, adică ieftior (trei feluri per capita, cam 13 euro... parcă, deh trebșoara asta a fost în august, acum e octombrie...and I am not getting any younger). După ce ridicăm capul din meniuri, șoc! eram singurii non-asiatici din restaurant. Buun, asta înseamnă că se mănâncă bine...chinezește aici, mă gândesc eu. Ceea ce s-a și confirmat, excelentă mâncarea! Recomand cu căldură, se cheamă China Palace și e chiar lângă gară.

Ei și acum, să vă povestesc cum am ajuns să vedem Cascais fără să plănuim asta. În ziua cu pricina (cred că era chiar ultima în Portugalia), am zis să mergem la Torre de Belem, că era singura chestie mai importantă la care nu ajunsesem. Luăm noi frumos trenul, care avea, ca sa vezi, cap de linie la Cascais, ne suim și ne vedem fiecare de treaba (io cu cititul, jumătatea butona ceva la telefon). Știind că mai sunt muuuuuulte stații până la Belem nu ne impacientăm și muncim temeinic la joace și la carte respectiv. La un moment dat, jumătatea zice...auzi cred că am trecut de Belem. Hait! zic, ce facem acum? Păi, zice, hai la Cascais sau Estoril (în jur rămăsese numa' lume echipată de plajă, noi fără slip, prosop, alea-alea). Hai!

Am ajuns în Cascais, ne-am plimbat un pic să ne orientăm, am dat peste o gheretă de unde puteai să îți iei gratis biclă să te plimbi toata ziulica prin stațiune.
 Ne-am luat biclele, fericiți, după care subsemnata a început să se umple de nervi. Bicluța mea era prea înaltă pentru mine și n-ajungeam cu picioarele la sol. Ori fricoasă cum sunt, nu prea îmi venea să mă dau așa pe acolo, mai ales la vale, căci erau câteva pante foarte drăguțe, unde mamă-mamă ce-ar fi mers un vâj-vâj. Jumătatea o ia voinicește înainte super încântat că are două roți sub el și un orășel foarte prietenos de bătut cu ea și eu rămân un pic în urmă, căznindu-mă cu bicla mea prea înaltă și ofticându-mă groaznic că nu mă pot da și io ca el :))
Nu după multă vreme, omul se prinde că e ceva în neregulă, pentru că nu prea eram prin spatele lui, călare pe măgăoaie cu fustele în vânt ca o amazoană, se întoarce și află care e buba. Asta e, le ducem înapoi și o luăm pe jos, nu-i bai. Nuuuuuu, nuuu, nu și nu, mă chinui așa, poate-poate oi reuși. Ei și mai pe biclă, mai pe lângă, mai cu opriri dese, vedem o bucățică din oraș. Frumușel, curățel, și f. f. fain de văzut de pe bicluță (nu vă închipuiți însă că au piste dedicate sau de-astea, dar se poate merge ok). În cele din urmă cedez nervos și mă opresc la o înghețată pe o băncuță, mergem lăsăm biclele și o luăm cătinel spre plajă. Plajă mai mult cu numele, pentru că e o fâșie îngustă de nisip (nisip foarte fin totuși) pe care se îngrămădesc o sumă de omuleți de diverse nații și coloraturi. Pitoresc, îmi aduce aminte de Eforie Sud, nu e foarte amenajată, e destul de sălbăticuță și basic, dar plăcută ochiului. Nu mă omor eu după mare și plajă, dar recunosc că acolo aș merge s-o fac pe crocodilul pe nisip.

În concluzie, o vacanță scurtă dar intensă, care mi-a lăsat numai amintiri plăcute. M-aș întoarce oricând în Portugalia și îmi doresc să văd mai multe zone de pe acolo. Poate Porto, Algarve, Alentejo.

Un minus, minusel, micuț, resimțit mai ales de jumătate, ar fi Wireless-ul nu prea fiabil de pe la portocalioși. Ah, și bronzul de tractorist. Priceless!

Cand filmul e noul teatru

Desi dintotdeauna mi-a placut mai mult sa merg la o piesa de teatru decat la un film, in ultima vreme observ ca frecventez din ce in ce mai putin teatrele si dau navala pe la cinema.

Admiram si admir inca capacitatea unui actor de a fi natural si de a juca bine si la cativa metri de spectator. Mai ales in cazul pieselor experimentale, moderniste, contactul si comunicarea cu publicul este maxima, iar apropierea, sentimentul ca esti parte din actul artistic este o experienta inestimabila. Atunci unde e buba, de ce nu mai merg la teatru?

Principalul motiv ar fi publicul. Amantii artei dramatice s-au cam rarefiat si in locul lor au aparut consumatorii de teatru, pentru care e de bonton sa vezi piesa x say sau sa te lauzi ca tu mergi la teatru, drept pentru care, tu fiinta superioara trebuie sa tronezi deasupra tuturor iar ceilalti sa ti se inchine ca unui zeu. Exagerez desigur, dar acest specimen de umblator pe la teatru m-a facut sa imi cam piara pofta de arta teatrala. Sigur, ce iti pasa tie de ei, veti spune? Pai imi cam pasa pentru ca acest public nou, asta care iti baga sub nas imediat motivatia "eu am dat bani pe bilet, ar trebui sa mi-i dea inapoi, a fost o porcarie de piesa" e cel care nu are bunul simt sa inchida sau macar sa dea pe silentios telefonul mobil atunci cand merge la spectacol, care mai mult, se simte obligat sa raspunda eventual la el in momente-cheie si sa ii spuna interlocutorului "nu pot vorbi acum, sunt la teatru". Amice, ma bucur ca vrei sa te culturalizezi, da te rog, n-o face pe nervii altora si nu da, pana la urma, dovada de o lipsa de respect crasa fata de oamenii aia care joaca pe scena. Ca iti place sau nu piesa, in spatele productiei respective stau zile intregi de repetitii si oamenii aia au dreptul ca orice om care munceste sa ii fie respectata munca. Daca nu ii respecti ca artisti, de ce mai vii sa ii vezi? Doar ca sa bifezi inca un titlu din portofoliul de culturalizare autoimpusa? Ok, atunci mergi pana la capat si respecta actul artistic.

Tin minte si acum ca mi s-a rupt filmul pt. ultima oara la Unchiul Vanea, cand sala reactiona haotic si radea nebuneste la niste scene de drama atroce. Am inteles atunci ca lumea vine la teatru in cel mai bun caz ca la film, in speranta unor hohote de ras facile. Lumea e probabil prea inacrita de griji ca sa mai poata digera asa cum trebuie o tragedie sau o drama autentica. Nu zic, Cehov e mai greu de digerat, nu toata lumea il gusta, dar aici ating un alt punct care m-a deranjat la acest nou public. Eu una consider ca ar trebui sa te informezi putin despre piesa de teatru la care mergi. Cand mergi al film vezi trailerul de ceel mai multe ori, nu? Atunci de ce sa nu aplici si aici aceeasi logica. Citeste putin inainte ca sa stii ce te asteapta si daca consideri ca nu ai dispozitia necesara pentru o piesa "grea" alege altceva. E simplu. Din pacate insa am auzit de atatea ori ca raspuns la intrebarea "La ce piesa mergi?" un "Aaaa, nu stiu exact, a trecut X pe la casa de bilete si ne-a luat si noua, vad deseara despre ce e vorba, sper sa fie ceva bun."
Nu sunt exclusivista, ma duc cu placere la toate genurile de teatru, n-am prea multe greturi, sunt dispusa sa experimentez si piese mai avangardiste si clasice si nu sar repede cu judecata. La mine e simplu. Imi place sau nu. Dar nu voi cere niciodata banii inapoi pentru ca nu mi-a placut piesa. Asa ceva este ridicol si nu o sa inteleg niciodata fenomenul. My bad, maybe I'm stupid.

Un alt motiv care m-a cam indepartat de lumea teatrului este avalansa de piese proaste, comerciale, jucate la mana a doua, fara prea mult feeling si simt artistic. Le-am cernut atat de bine ca in ultima instanta n-am ramas cu niciuna pe wishlist :(

Ca ultim motiv, as mentiona dificultatea in a gasi bilete la spectacolele bune, care sunt mereu vandute din primele zile cam un sfert pe la diverse personalitati si oameni cu greutate, care de multe ori nici nu se sinchisesc sa apara la susnumitul eveniment. [Am intrebat odata la Opera de ce loja x si y nu sunt niciodata disponibile la vanzare. Mi s-a raspuns ca sunt inchiriate cu anul de xulescu mare si tare, probabil in virtutea aceluiasi "da bine"; inutil sa mai spun ca la 80% din spectacole loja e goala]. Si sincer m-am saturat sa "vanez" efectiv bilete la teatru, sa stau la cozi, etc. Da, stiu comoditatea, se plateste :) (cu film, dupa cum se va vedea mai incolo).
Cat despre cinematografe, in mod surprinzator, mi-am dat seama ca reuneste un public ceva mai ok. Si nu vorbesc aici doar de cinematografele de arta, de NCRR, Elvira Popescu, Studio, Cinemateca, Union, etc.
Uite ca mi s-a intamplat sa merg si la banalul mall (iarasi ma fac vinovata de comoditate) si sa vad un film la finalul caruia lumea aplauda, la care nu auzi zgomot de rontaiala si fasait de pungi si (culmea) in timpul caruia nu suna nici un telefon. Nu e o regula generala, desigur, dar desi duc inca dorul pieselor de teatru, am ales sa calc mai mult pe la cinema.

In alta ordine de idei, in noiembrie e iar Festivalul International de Teatru, ocazie cu care sper sa ma mobilizez si sa dau navala pe la casele de bilete cu listuta. Cine stie, poate chiar prind vreun loc!

Over and out.

N-am somn

Probabil ca sunt prea obosita sau ceva de genul, pentru ca dupa ce am dormitat pe drumul spre casa si am atipit pret de maxim o ora dupa aceea, de pe la 12 juma fixez tavanul si mi se invalmasesc o gramada de ganduri prin cap.

Trec printr-o perioada mai neagra in care optimismul meu e muribund si ma enerveaza vechile probleme, care evident, intre timp, s-au acutizat. Iarasi ma scoate din sarite cam orice, de la faptul ca nu vad decat aceeasi mitocanie si acelasi jeg (cu valente multiple, aplicabil atat literal cat si la nivel uman) pana la mersul pe bicla, care nu imi mai aduce vechile satisfactii.


sursa

Stiu, e ciudat, biciclista din mine se revolta in fata acestei ultime fraze. Da, draga mea, m-am saturat de aceleasi  "piste" prost si inoportun trasate pe trotuar, unde te lupti la fiecare pas cu oameni ca tine pentru spatiu (vital pana la urma), cu masinile parcate parca in ciuda ta peste tot [ca paranteza, deunazi, mergand spre Eroilor pe strada, pe langa Spitalul Universitar, am avut placerea sa vad masini parcate la doua randuri care ocupau o banda si jumatate, basca niste gipane pe avarii si niste dube la fel, de mai ramanea maxim o banda intreaga care putea fi folosita de masini-si evident nefericitii care au avut nefasta idee de a trece pe acolo pe doua roti, motorizate sau nu], de omuletii binevoitori care se dau la o parte opariti desi din bun simt nu ii claxonez ca nah, unde sa se dea omul, ca trotuarul e fix cat pista, dar care ma irita nonetheless cu atitudinea oparita, de faptul ca nimeni nu e atent cand merge pe strada dar se oftica tendentios daca indraznesti sa ii faci observatie. Bottomline, da, ajung din ce in ce mai des la munca mai degraba plina de nervi decat relaxata dupa peregrinarile mele prin oras pe doua roti.

Maybe it's just me, desi i-am mai auzit si pe altii care resimt aceeasi lehamite in crestere. Parca acum cativa ani cand mergeam mai des la munca pe bicicleta, resimteam o alta atmosfera si aveam senzatia ca "lucrurile se misca". Ei bine, acum ori s-au cam oprit ori m-am acrit eu. Se poate sa stau eu prost cu adaptarea. Dupa cum spune un confrate biciclist,

 m-am adaptat (ghidonul meu masoara acum 38.5cm, ideal in trafic), am fost atent care sunt regulile 'haosului' din trafic si acum stiu cum sa merg. 

Imi este clar ca eu una nu m-am adaptat. Am acelasi MTB de cativa ani desi parca incep sa ma satur de spatele curbat care vine la pachet cu genul asta de bicicleta. Le invidiez pe fetele care merg mandre in sa calare pe o bicicleta sic de oras. Dar asta este, oricum nu as avea unde sa tin doua biciclete. Am una si buna si pana si asta e suficient de grea cat sa imi taie pofta de carat pana la etajul coispe sau suit cu ea in metrou. Solutia: sa astept vremuri mai bune, vant de schimbare sau vreo minune cereasca, sau sa inghit in sec si sa ii dau la pedale inainte ca si pana acum. 

Rusinica...

Deși am avut parte de un vis împlinit anul ăsta la concertul Depeche Mode, am așteptat cu sufletul la gură și Rock the City 2013, sau mai bine zis, prestația live a celor de la Rammstein, căci a fost singura trupă care însemna ceva pentru mine din întregul line-up.

Buun, să începem cu începutul, zic.

1. Mi s-a părut mare măgărie să vinzi exclusiv abonamente pentru ambele zile de festival, fără a da posibilitatea omului să ALEAGĂ. Nu au existat bilete pe zile. Practic, vrei Rammstein, ia și trupa x, y, și z la pachet. Bonus de la noi. Frumos, asta dacă m-ar fi interesat vreuna. Dar nu a fost cazul!

2. Mă bucur că nu am avut strălucita idee de a veni cu 4-5 ore la devreme în căldura aia sufocanta, pentru că ORICUM nu mi-ar fi servit la NIMIC! Știu că au fost mulți care au făcut asta și îmi pare rău pentru ei. Din fericire, am avut marele noroc să îi văd pe Rammstein în condiții mult mai decente acum 3 ani, altfel sigur aș fi rămas cu un gust amar, în ciuda prestației lor excelente și de această dată.

3. Ca să trecem la miezul problemei: n-am văzut nimic. Ok, am zis, nu-i bai, îi știu pe băieți de data trecută, cam știu care e mersul, așa că mă mulțumesc să îi aud. Aiurea! Ce să auzi, frate, dacă ești la kilometri buni de scenă. Cât ar fi sunetul de bun, apăi nu răzbate și la prostime peste mări și țări, nu? N-am comentat, nu m-am gândit prea mult DE CE nu văd chiar nimic, că deh, oricum am un metru jumate și de obicei nu văd prea multe la concerte. Cu toate astea, mi-am dat seama că ceva e în neregulă după concert, când am auzit ditamai matahalele de oameni de la 1,85 în sus, care, ca plătitori de bilet la Normal Circle ce se aflau, ziceau cam tot același lucru: că nu văzuseră mai nimic. Buun, apoi, citind și je pe net, aflai care fu buba: 'mnealor, organizatorii lu' pește prăjit, s-au gândit să mai facă un bănuț, și au mărit zona de la Golden Circle. De unde, evident, rezultă, că Silver Circle ori s-a micșorat, ori s-a dat mai în spate și Normal Circle a ajuns la mama lu' Scaraoțchi în praznic.
4. E primul concert la care aproape am făcut atac de panică la coadă la CEVA (că n-am avut pretenții la băut ceva anume, era atât de cald încât eram dispusă să ma alimentez cu ce mai aveau omuleții de vândut). Să leșin nu alta, făcută conservă între voinici de 2-3 ori mai înalți ca mine, mai-mai să nu mai văd nici cerul pe alocuri.
5. Bude n-am prestat, că nu m-a tras deloc ața dupa 2 cozi la care am participat din plin, dar am auzit că era aceeași poveste fantastică coborâtă din legendele urbane concertistice.

Concluzie: După spusele unei donșoare de pe la organizatori

Delimitarea cercurilor s-a facut in mod diferit in cele doua zile datorita volumului diferit de spectatori. Prima zi a fost exceptia iar golden-ul si silver-ul au incaput amandoua in zona de golden. Nu ai ce sa faci cand vin atatia oameni. Unii vor sta mai in spate. La Wachen vede toata lumea tot? Nu. Vad cei care stau in fata. Daca delimitarile nu ar exista, 10.000 de oameni s-ar ingramadi in fata scenei si in caz de incendiu s-ar termina urat de tot. La un concert cu atatea instalatii pirotehnice, pericolul de incendiu creste considerabil.
Imi pare rau daca pentru unii spectatori a fost neplacut. Desi este adevarat ca au fost lipsuri, tot consider ca este necesar sa privim o problema din mai multe puncte de vedere inainte sa il luam in brate pe Badea si sa urlam: “Pai da, ca in Romania asa se intampla, ca ne batem joc ca asa si pe dincolo”

 Păi nu urlăm degeaba, dragă. Omul a dat bani pe bilet și vrea un concert civilizat! Ce ați făcut voi cu delimitarea e jenant și degradant. Suntem oameni, nu animale! Vinzi atâtea bilete cât să fie ok pentru toată lumea, nu ca să îți umfli buzunarele, după care te doare la bască. Băi mă lași cu incendiul? Fată dragă, dacă era un incendiu, muream naibii cu toții până ieșeam din zonă. Ție cât ți-a luat să ieși de la concert? 5 minute, probabil, că deh, ești organizator, nu jumătate de oră cât le-a luat restului muritorilor.
Am lucrat și eu ca voluntar la concerte și am fost și de cealaltă parte a baricadei și crede-mă, îmi dau seama când organizarea lasă de dorit, așa că lasă-mă să te contrazic, a voastră nu a fost proastă, a fost SUB ORICE CRITICĂ. Să ajungi în față să îți iei ceva de băut după o oră si jumătate de stat la coadă și să te ia ăl de vinde berea sufletului la mișto (nici măcar nu mi s-a întâmplat mie, dar am văzut cazuri nenumărate de acest gen) când deja ești plin de nervi și la limita răbdării, să stai la coadă la jetoane doar ca să treci la alte cozi similare dacă vrei să torni ceva pe gât, că ți s-a uscat și stomacu de arșiță sau dacă vrei să scapi de presiunea de pe vezică, eh, ce pot să spun, e CEVA, mai greu de găsit prin alte părți, BRAVO, sunteți cei mai tari!

Aaaanyway, acestea fiind spuse, vă recomand cu căldură ORICE concert Rammstein CARE NU SE ȚINE ÎN ROMÂNIA! S-auzim de bine și nenea cu organizarea, îți doresc mai multă compasiune și mai puțină foame de bani, cum ar zice hip-hoperu.

Când mori de grija altuia....

Frate, n-o să pricep în veci de ce dacă apare pe Facebook un anunț cu un animal (de orice fel ar fi el) părăsit sau abuzat se primesc musai comentarii super avizate. Not. Mi s-a întâmplat și mie. Păi sigur, că un om nu ai ajuta, etc. Băi nene, da' mă cunoști așa de bine, știi ce fac eu în timpul meu liber, pe cine ajut sau nu? Și până la urmă ce te freacă grija, că eu nu vin la tine să îți dau sfaturi gratuite sau să îți comentez preocupările, alegerile, viața, etc. Sau alte comentarii cu nu mai puneți poze cu copii mutilați, câini bătuți și alte lucruri de gen, pentru că lumea intră pe FB să socializeze și să se distreze. Așa este, dar să vă zic o veste proaspătă: pe mirobolantul Feisbuc există și magazine online și reclame și muuulte alte chestii, da? Și nu în ultimul rând, a devenit o mini-platformă de activism. Da, evident că dacă dai share la o poză cu smogul din nush ce țară nu diminuezi poluarea. Însă cu ajutorul FB eu una am aflat de o grămadă de lucruri de care habar n-aveam, lucruri care ne afectează sau ne vor afecta pe viitor, am citit opinii foarte pertinente, am ajutat cum am putut în diverse situații și da, făcând lucrurile astea simt că am crescut, că am mai învățat ceva.
Da, înțeleg, îți este greu să vezi un animal mutilat sau oameni bătuți pe la demonstrații.  E plină lumea de blestemății. Eu însă nu am pus niciodată poze atât de oribile. Un om normal suportă zic eu să vadă un animal mușcat de altul, fără un picior, o ureche. Nu pun pozele pe care le vad zilnic pe paginile asociațiilor care salvează animale prin toată lumea asta și credeți-mă că am văzut lucruri care m-au făcut să mă întreb de ce ne mai rabdă Pământul ăsta la cât suntem de nemernici. Da, normal că băgăm capul în nisip ca struțul la vederea unor astfel de apeluri, pentru că așa cum mi s-a spus în nenumărate rânduri, e doar un animal. Și pentru că e doar un animal, asta îți permite ție, ca ființă superioară, să faci ce vrei cu el. Coz u got the power, right? But have you got a right mind as well?
Ne oripilăm în mod ipocrit la oribilități și condamnăm pe cei care salvează alte vieți decât cele umane sau îi considerăm niște idioți care au prea mult timp liber.
Băi nene, da te-ai gândit vreodată că ăia care mutilează o amărâtă de mâță de plăcere o să îți dea mâine-poimâine ție una în cap pe stradă, că o să îți răpească copilul când iese de la școală și cine știe ce o să îi facă? Nu vorbesc aici de unu care trage mâța de coadă sau smulge picioarele la muște, că nu despre asta e vorba aici, ci de unu care se plimbă cu pușca la el și mai bagă câte o alice în ce animal găsește (cu stăpân, fără, nu contează). Cruzimea nejustificată nu e ok și din punctul meu de vedere, trebuie pedepsită, și aspru încă. Pentru că dacă nu pedepsești asta, probabil că mai încolo, va trebui să pedepsești niște fapte cu mult mai grave.
Citeam mai demult că Mafia italiană își alege membrii încă din copilărie, din rândul celor care chinuie animalele. Asta pentru că așa știu sigur că cei pe care îi pun la treabă nu vor avea nicio problemă să comită toate blestemățiile de care este nevoie, atunci când va fi nevoie.
Nu sunt activist, pentru că nu am nici timpul, nici curajul necesar. There, I said it, I'm a freakin' coward! Cu toate acestea, ajut când și cum pot în diverse cazuri de animale abuzate sau fără stăpân. Nu le bag nimănui pe gât, le pun la mine pe pagină, pe spațiul meu personal de pe o platformă socială. Și da, sunt deschisă la dialog și la argumente logice și de bun simț. Când însă vii și acuzi, jignești sau pur și simplu comentezi ca să te afli în treabă, pentru că n-ai altceva mai bun de făcut, comentariile tale nu au valoare pentru mine și aleg să le șterg.
Desigur, Feisbuc este și o oglindă imensă pentru maneliștii și pițipoancele de pe tot mapamondul ăsta. De aceea, depinde de tine cum folosești această platformă socială. Și încă ceva. Înainte să sari cu comentariul, uită-te puțin la tine și pune-ți capul la contribuție, că e gratis, nu te costă nimic, pune rotițele alea în mișcare, că au ruginit de când nu le-ai mai folosit, lasă prejudecățile și gândește cu capul tău. Întreabă-te dacă tu ai făcut vreun gest pentru altcineva în ultima vreme și cât de des faci asta. Și dacă consideri că eu sau alții suntem nebuni pentru că vrem să găsim casă unui câine amărât, e ok, e dreptul tău la opinie. Numai nu veni și arunca cu venin gratuit. Nu faci niciun bine nimănui. Nici măcar ție.

The Great Gatsby

Mi-a plăcut dintotdeauna cartea și am urât-o cu pasiune pe fetița asta slabă, răsfățată și enervantă care e Daisy. Țin minte că atunci când am terminat cartea am plâns sincer pentru Gatsby și am continuat să o urăsc pe Daisy până acum, când am văzut filmul. Nu știu de ce, dar acum m-am liniștit, am făcut pace cu ea și am acceptat inevitabilul. Am iertat-o văzând-o întruchipată de Mulligan, am încercat să o înțeleg. Deși  știam ce se întâmplă, tot am rămas cu ochii pe generic la final, părându-mi iarăși rău pentru săracul Gatsby. Parcă așteptam ceva, poate un final diferit față de cel al lui Fitzgerald, nu știu. Poate doream să nu se termine filmul. Cert e că m-a ținut cu ochii pe ecran și m-a prins și emoțional, exact cum a făcut-o și cartea.

Excelent joc actoricesc din partea majorității actorilor. Trebuie să recunosc că în ciuda faptului că în tinerețea lui nu l-am putut suporta pe DiCaprio, pe măsură ce a crescut, a trebuit să îi dau Cezarului ce-i al Cezarului și să îi recunosc meritele. E un actor fantastic, joacă excelent roluri destul de variate și a atins acea frumusețe matură care nu poate face decât să îl ajute în carieră. Carey Mulligan confirmă cel puțin pentru mine cărarea asta pe care a început să și-o croiască cu  An Education, iar Tobey Maguire m-a impresionat în mod plăcut.

Ascultasem dinainte coloana sonoră și știam la ce să mă aștept, e o îmbinare foarte reușită și cel putin 3 dintre piesele prezente pe OST au devenit plăcerea mea vinovată.  Ce mai tura-vura, un film bun all over. Go see it, people!

În altă ordine de idei, filmul mi-a făcut o poftă nebună să citesc ce a mai scris Fitzgerald și să pătrund în epoca generației pierdute în care a creat, a iubit și a murit.

Un vis hipnotic

Aveam atât de multe de spus despre subiectul ăsta și totuși acum, că mă găsesc în fața foii virtuale, parcă nu îmi găsesc cuvintele. Sunt încă hipnotizată.
Mă simt de parcă m-a călcat trenul, mă doare capul de mor, plus, gâtul, șalele și picioarele. Cred că îmbătrânesc. That must be it.

Aseară însă mi-am văzut visul cu ochii. Aseară m-am întâlnit cu muzica pe care o ascult de la 8 ani. Nu știam cum va fi, în mod ciudat nu aveam așteptări, știam că se întâmplă asta după 25 ani, dar recunosc că aveam emoții. Așa de multe încât inițial nu prea mi-am intrat în ritm. Parcă încă nu-mi venea să cred că ei sunt, că ei sunt acolo pe scenă.

Poate am stat eu departe de scenă (gazon B, deh! și oricum văd prost de tot la distanță), dar mie mi s-au părut neschimbați. După atâția ani de urmărit concerte ale lor pe youtube și prin alte surse, parcă eram prieteni vechi. Nu știu pentru alții cum a fost (am tot auzit comentarii negative gen...sonorizarea proastă, Dave a cântat nasol, nu mai are voce, e penibil, etc.), dar pentru mine a fost exact ce mi-am dorit. Chiar și după 25 de ani au rămas tot trupa mea favorită și nu m-au dezamăgit defel. A fost un spectacol în toată puterea cuvântului și asta e cam tot ce pot spune. Pentru prima oară de când mă știu nu pot să exprim ce am simțit aseară. Nu am cuvintele la mine. Ce știu însă acum este că inima mea a crescut, că e mare ca o pâine caldă și că am o stare de bine care va rămâne mult, mult timp cu mine. Parcă nimic nu mă poate atinge, nimic nu mă poate întrista acum. I feel, oh, so good! Thanks guys for that!

Tu de ce scrii?

Mă uitam recent pe lista mea de bloguri și observam că mai toți omuleții de acolo s-au cam oprit din scris de ceva vreme. Ca și mine, scriu ocazional, rar, sau deloc. Cea mai recentă postare a cuiva este veche de o săptămână, dar nici Sabina nu mai dă prin tărâmul ei virtual prea des. Nici Andy nu mai scrie așa des, și nici A blog on evolution și nici Irina nu mai zic nimic. E liniște pe frontul meu blogoristic.
Cam pe toți oamenii ăștia îi cunoșteam acum ceva vreme. Acum însă, deși știu încă, în mare cam ce face fiecare, nu prea mai comunicăm. Fiecare are viața lui și pare-mi-se că toți ne-am schimbat puțin în răstimpul ăsta. Am crescut, asta e cert, cel puțin formal, au mai trecut câțiva ani peste noi și peste scriiturile noastre. S-au schimbat lucruri mai mici sau mai mari în viețile noastre.

Nu știu de ce, dar constatând că și alte bloguri care musteau de opinii, viață, haz, dulce sarcasm, șarm, creativitate-- într-un cuvânt, viață--zac acoperite de colb pixelat, uitate într-un colț de Internet (sau de blogosferă), mă cuprinde o mică-mare jale. Parcă am pierdut ceva și nu vorbesc despre dorința compulsivă de a scrie, de a te confesa paginii virtuale, pentru că aceea sunt convinsă că e doar ațipită în sufletele amicilor mei bloggeri. E un fel de nostalgie după vremurile alea când de-abia așteptam să ajung acasă să mă aștern pe scris, după ce simțisem o zi întreagă cum dospește în mine un gând mic, mic de tot și se face un ditamai cheful de tastat cuvințele repede-repede, pe nerăsuflate, deșertând sacul gata să dea pe-afară, când mă trezeam în miez de noapte pentru că simțeam nevoia să "spun".

Fie că viața ne-a purtat pe alte meleaguri, în alte etape ale vieții, că am început să ne cultivăm alte pasiuni și am abandonat în cele din urmă (cel puțin temporar) scrisul, toți avem ceva în comun. La un moment dat am scris. Mult, torențial, hazliu, sentimental, creativ, seducător, pe bandă rulantă, noaptea târziu, sau în miez de zi, la cafeaua de dimineață. Vă mai amintiți senzația? Plăcerea supremă pe care o simțeam așternând rânduri după rânduri? Modul în care curgeau parcă frazele sau dimpotrivă, ne chinuiam uneori la fiecare frază, simțind că n-avem cuvintele la noi în momentele acelea?

Oare de ce scriem? Sau mai bine zis, de ce am scris? De ce am fost atât de prolifici într-o anumită perioadă din viața noastră doar pentru a ne lăsa gândurile nescrise apoi dintr-odată și abandonând penița închipuită pentru alte preocupări mai interesante sau mai potrivite pentru noi în acel moment?

Dragii mei prieteni din blogroll, vă provoc să scrieți, când și cum doriți, pe tărâmurile voastre virtuale lăsate în paragină, ce v-a impulsionat să vă faceți blog și să vă dați frâu liber gândurilor. Voi de ce scrieți?

Cu drag,

Cati

May

I think this is going to be a great month, I can feel it. One trip to the country of my heart, two concerts on the way, spring-to-summer weather, a tranquil state of mind, my recipe for a great month.

Plus some inspirational stories of ordinary people who toughen it up and just enjoy whatever comes their way:

Emmanuel on The X Factor Australia show

Joseph Whelan on The X Factor UK show

I promise from now on I will never ever complain, whatever happens to me is just rubbish I should not worry about and work myself up, chin up and go on!

Have a great summer everybody!

Happiness

Uneori stau și mă gândesc că sunt o mare nerecunoscătoare, că în loc să mă bucur de ceea ce am, visez mereu la altele și mă amărăsc singură pentru tot felul de prostii.

Și totuși...nu vreau sa renunț la visele mele, la ce mă face fericită, cântându-mi veșnic fraza asta cu trebuie să mă mulțumesc cu ce am. Nu cred că e în firea mea și oricât de mult mi-aș flutura vorbulițele astea prin față, nu fac decât să mă mint. Deși mi-aș dori pe undeva să mă mulțumesc cu ce am tot timpul și să nu îmi doresc mai mult, nu cred că voi reuși vreodată să fac asta.

Și până la urmă dacă ești mereu mulțumit cu ce ai și nimic mai mult, ești fericit? Da, sunt mulți oameni care sunt fericiți astfel. La mine însă se pare că acționează alte resorturi, unele care mă împing mereu înainte, să descopăr alte lucruri, locuri, oameni, perspective. E adevărat, poate, că asta nu îmi aduce o fericire egală, constantă, călduță și îndestulătoare, dar mă face să trec prin clipe de fericire supremă, când, plutesc pe norișorul meu, neînțeleasă poate de alții, dar cu adevărat în elementul meu. 

Și da, am și clipe de nefericire abisală, dar cine nu le are? Îmi asum faptul că îmi place să trăiesc intens orice lucru care mi se întâmplă, pentru că fiecare e o pietricică la temelia propriului meu zgârie-nori. Și în fiecare zi urc mai sus spre nori, căzând mai apoi câteva etaje bune, într-acest du-te vino inexorabil de clipe fericite și triste. Ce pot să zic, așa cum e ea, life is good :)

I want to break free...

Nu știu exact cum s-a întâmplat (ba știu exact, dar nu vreau să recunosc!), dar parca în ultima vreme m-am cufundat nepermis de mult în cotidian și rutină. Prețioasele mele aripi de libertate se odihnesc în comoditatea și oboseala existenței de zi cu zi și parcă cu fiecare clipă devin din ce în ce mai fragile și mai șterse.

De ceva vreme simt nevoia unei noutăți, a unei eliberări, a unei mici nebunii. Și asta poate fi orice. Chiar și ceva banal pentru alții, cum ar fi o escapada pe undeva, neștiut, nebănuit. Simt nevoia sa ma pierd pentru câteva zile într-un loc necunoscut, nu neapărat departe de oameni, sau mai bine zis doar departe de oamenii pe care îi cunosc. Vreau să fug undeva unde nu mă știe nimeni, să mă ascund  pentru câteva zile acolo, și apoi să mă întorc luminoasă acasă, cu forțe proaspete, pentru un calup nou de realitate.
I want a break. From me, the social me, the responsible me, the nice me, the eager-to-please-me, the reliable me, I want to shake off conventionality, rules, bills, explanations, cat hair, plans, and do exactly what I want to do, when I want to do it. For a few days only. And mind you, I will do it! Dunno when or how, but I will.

See you when I come back :)

Fireflies in the garden sau cum sa îți faci ziua mai frumoasă

Nu știu voi, dar eu, de când cu iarna-primăvara asta incertă mai cad din când în când în butoiașul cu melancolie și ma chinui grozav să mă iau de brăcinari și să mă extrag de acolo.

În ultima vreme, când mai am momente de astea,  parcă am văzut dintr-odată toate filmele și am ascultat toată muzica care mă aducea pe linia de plutire și am mângâiat degeaba mâțele. Și totuși, bine a zis cine a zis că viața ți-o faci singur frumoasă. Fiecare are triggerele lui, lucrurile care îl fac fericit și îl fac să simtă acea bucurie tainică numai de el știută, pe care nu simți nevoia să o împarți decât cu tine.

Căutam deunăzi niscaiva muzica de suflet și tot umblând încolo și încoace pe tărâmurile virtuale, am dat peste un cântecel tare simpatic.

Mergând din link în link, am găsit și un film din a cărui coloană sonoră făcea parte, apoi pac! o poezică scurtă de Robert Frost pe care v-o scriu aici.

Fireflies in the Garden

Here come real stars to fill the upper skies,
And here on earth come emulating flies,
That though they never equal stars in size,
(And they were never really stars at heart)
Achieve at times a very star-like start.
Only, of course, they can't sustain the part. 

Și uite așa, muzichia, poezia și promisiunea unui film interesant m-au scos din butoi și mi-au luminat ziua. Me happy!

Pe voi ce vă face fericiți?

Maroc, Africa (3)

Iar m-a lovit dragostea de blog după nșpe mii de zile, dar iată-mă, îs gata pentru concluzii, aka impresiile din Marakkech și Essaouira.

Vă spun din start că dacă ar fi să mai merg în Maroc din nou, nu aș mai alege să aterizez în Marakkech. E mult prea haotic și cam europenizat și m-a debusolat complet. Dacă vii însă în Maroc pentru prima oară însă, l-aș recomanda. Trebuie văzut măcar vreo zi-două. Mixtura asta unică de oameni, arome, sunete și clădiri trebuie neapărat gustată, indiferent de impresia care v-o va lăsa ulterior.

Aș zice că e un lucru bun că am stat într-un ryadh din orașul vechi și nu într-un hotel fancy din orașul nou, modern.
Marrakech e frumos în primul rând prin străduțele lui înguste mustind de oameni și autovehicule de tot felul, respirând arome exotice, transpirație, voie bună și câte și mai câte. Odată prins în acest furnicar imens te lași dus de val și timpul trece peste tine nesimțit, te fură, te fură grozav și nici nu știi cand trec orele și zilele și te pomenești că trebuie să te sui în avion și să o iei din loc înapoi la existența ta mai mult sau mai puțin liniștită.

Marakkech e un tăvălug care pe mine una m-a rostogolit bine de tot până m-am obișnuit cu cultura asta ciudată unde toți strigă, invită, adulmecă, îmbie, unde totul e o marfă bine pusă în valoare și intens târguită, unde trebuie efectiv să ieși din zona de confort și să îți descoperi sau inventezi valențe noi și reacții surprinzătoare.

Marakkech m-a învățat mai multe despre mine decât 2 ani de plimbări prin Italia și deși pe alocuri a fost o experiență cam necomfortabilă, ba chiar enervantă uneori, m-aș simți atât de săracă în lipsa ei!

Nu pot să povestesc Marrakech-ul, fiecare trebuie să îl trăiască prin prisma proprie și să îl filtreze prin filmul fin al propriilor gusturi și concepții despre viață. Un lucru pot spune însă: mergeți să îl vedeți, veți învăța multe despre voi și despre lume!

Essaouira a fost parcă o gură de aer proaspăt după haosul din Marakkech. E un oraș-port la Atlantic care m-a fermecat din prima clipă. Nu e vreo sofisticărie, mi s-a părut frumos și franc, și foarte relaxant.

Spiritul negustoresc caracteristic arabilor e mai puțin agresiv aici, m-am plimbat în voie prin prăvălii și buticuri fără să sară cineva la gâtul meu cu propuneri de achiziții la fiecare pas. Pentru prima oară poate de când ajunsesem în Maroc, m-am relaxat cu adevărat, lăsând deoparte agitația și tulburarea vălmășagului uman care era Marakkech.

Am mâncat înghețată și m-am bucurat de un adevărat festin cu pește și creveți proaspeți pentru care am plătit mai puțin de 10 euro.

Essaouira rămâne în sufletul meu un loc în care mi-ar plăcea să mai revin ca să îmi clătesc ochii, să îmi eliberez mintea și să îmi odihnesc trupul.

Pentru cine mă cunoaște, poate părea ciudat că am ajuns să îmi petrec ceva vreme urmărind un meci de fotbal pe plajă. Eram singura femeie care se uita la meci, dar mi s-a părut atât de relaxant și plăcut, cu atât mai mult cu cât, trecând pe acolo ceva mai târziu am văzut că întregul teren de fotbal dispăruse între timp sub apele oceanului.

Am făcut plajă îmbrăcată, cu fusta și baticul de pe cap bătute de vânt. Nu era nici un localnic la plajă, doar străini. Un nisip foarte fin și o apă frumoasă rău, dar un vânt nemilos care te cam îngheța în cazul în care te aventurai în ea înot.

Cu titlu de anecdotă, îmi amintesc de un african care se ținea după tine pe plajă, îmbiindu-te cu un platou de prăjiturele pe care le plimbase toată ziua prin soare, complet impasibil în fața refuzului, întrebându-te răbdător când vrei să se întoarcă ca să cumperi (peste două ore, mâine, peste două zile...)

În concluzie, mi-a părut puțin rău când s-a făcut ora de plecare. Nu voiam înapoi în Marakkech, găsisem în sfârșit locșorul potrivit pentru mine și nu prea voiam să îi dau drumul.

Și cu asta, povestea mea africană a ajuns la final. În curând, sper să mă pornesc prin nori spre alte meleaguri, mai europene de această dată.

S-auzim de bine!

Maroc, Africa (2)

Da, știu, nu m-am ținut de promisiune și revin după șpe mii de ani (în fine, maxim 2 săptămâni am socotit eu) cu partea a doua a epopeii africane a lui Cătișor.

Așadar, fast-forward până la cămile. După o zi de stat iar cu dosu (aplatizat săracu de-acum) în trocarici, ajungem într-un locșor prăfos rău unde ni se zice că tre sa ne dezbărăm de diverse treburi de prin rucsaci/genți/etc. și să ne luăm mai așa, strictu necesar, că deh, cât poate să care și săracu animal în afară de prea-augustele noastre persoane. Așa că (femeile mai ales, vă dați seama) ne așternem pe scos diverse de prin traiste și îndesat prin diverse cotloane din trocarici ca să ușurăm cât mai serios bagaju pentru deșert.

Zis și făcut, după care pornim (cam temători unii-adică eu) spre mastodonții ăia care stăteau și ne așteptau cuminți să ne ia în cârcă. Se suie primu omuleț, după care îl văd pe nenea conducătoru de cămile că îi face semn subsemnatei că a venit rându ei. Buun, lăsând la o parte tremuriciu inerent care s-a insinuat atunci în frageda-mi făptură, îmi dau un ghiont virtual și mă îndrept cu o față de dus la tăiere spre cămila desemnată. Mă sui io acolo și așa fără să îmi zică nimeni nimic, se scoală namila în picioare. Hait! zic, până aici mi-a fost! când văd cum începe să crească brusc distanța dintre mine și pământ. Mă apuc voinicește cu ambele mâini de mâner (ah, da, fiecare cămilă-dromader de fapt-avea un fel de șa proptită fix pe cocoașă făcută din niște pături și un fel de schelet de metal cu un mâner în față de care se ținea călăritoru).

Pornim. Nu mai știu exact cât am făcut, inițial ne ziceau ceva de o oră juma, cert e că nu am stat să mă uit la ceas ci m-am chinuit să fac puțintică echilibristică pe animal acolo încercând să fac poze cu o mână și sucindu-mă în toate felurile și pozițiile, poate-poate oi sta mai comod. Cert e că nu există. Comod pe cămilă. E un nonsens. Nu se poate. Unii zic că îi durea nobilu șezut după aia, io nu comentez, mă dureau diverse. Mă bucuram totuși că nu-s bărbat....

Long story short...undeva pe la înserat ajungem la bivuac, adicătelea nește corturi ca de armată așa, dispuse într-un fel de dreptunghi sau pătrat, nu mai știu, cu niște covoare așternute în mijloc și niște măsuțe pe ele. În corturi, tot niște covoare, și 2 pături pt fiecare om (una pe post de pernă).

Io una m-am lungit urgent pe un covor de ăla (lângă o masă, desigur, să fiu aproape de sursa de hrană când avea să vină haleala), mi-am tras mâinile sub cap și dă-i și holbează-te la cer. Nu știu ce să zic, nu pot exprima ce fel a fost, pot spune doar că noaptea aceea, parțial petrecută sub cerul liber, cu dune roșiatice de nisip în jur și zarvă de tot felul și totuși o liniște inexplicabilă pentru mine, o să rămână undeva în suflețelul meu de rac pentru totdeauna. E cumva diferit de serile petrecute în Vamă în sac de dormit sau pe munte și totuși e similar. E ceva ce mă bucur că am putut simți, o experiență pentru suflet și minte.

Așa și cum e cu frigul, m-au întrebat mulți? Păi ca să vă faceți o idee, colegii mei care au dormit afară din cort au mărturisit că au cam dârdâit, cu pături cu tot.

Eu una m-am băgat la cort pe la 1 noaptea, cred, și era acceptabil de cald. O țâră mai încolo am simțit așa că mi-e cam răcoare și am tras un polar mai grosuț pe mine. Nu peste mult timp însă a început să piște cam rău frigul și am tras pătura peste cap. De-aici încolo nu vă mai pot spune nimic, pentru că am dormit ca un prunc (trebuie așadar că nu mi-a fost frig!)

Pe la 5 însă a trebuit să ne trezim și să o luăm din loc, ca să evităm căldura de foc. Io una mi-am ținut minte cămila și m-am dus întins tot la aia cu care venisem, am mângâiat-o pe căpșor și i-am mulțumit că a fost blândă cu mica europeană, că n-a zguduit-o prea rău la coborâtul și urcatul dunelor, și-am rugat-o să fie la fel de simpatică și la întoarcere.

În concluzie, cămilele și noaptea în deșertul Merzouga, nota zece, aș mai repeta experiența oricând.

Revin cât mai curând cu impresiile despre ce am văzut in Marakkech și în Essaouira (oraș-port la Atlantic, ca și Agadir).

Să ne citim sănătoși!