Evoluam. Asta e clar. Si evoluand ne indepartam. De ceilalti si de noi insine. Ne transformam, adaptandu-ne timpurilor. Alegem sa uitam ce am fost si sa ne adaptam. Pentru ca in ultima instanta trebuie sa supravietuim, nu-i asa?
Trebuie sa gasim un mod de a supravietui rutinei paradoxale a vietii noastre "moderne". Chiar daca reusim sa facem asta cu pretul propriei alienari. Ne instrainam controlat. Ne inchidem in propria noastra colivie si ne retragem cu fiecare zi si fiecare an in pestera noastra hi-tech unde vrem sa fim singuri. DOAR NOI. Noi cu gandurile noastre, cu muzica noastra, cu peretii nostri antifonati care ne separa de enervanta pluralitate de afara.
Si pana la urma de ce ma mir atat? E deja un fapt normal, perfect corelat cu cultura egoismului si maximizarii sinelui care ne caracterizeaza timpul.
Paradoxal, intr-o societate consumerista cu jargoane sforaitoare care imbiba carti, emisiuni radio, TV, reclame, educatie, de team work si dezvoltarea abilitatilor de comunicare, fiecare isi doreste cu disperare sa fie lasat in pace, in individualitatea lui egoista.
Sa nu fie intrebat cat e ceasul, pentru ca daca are asa ceva la mana, i se pare mai important sa isi citeasca ziarul. Daca are doar ceasul de la mobil, cu atat mai putine sanse sa scotoceasca plictisit in buzunar/diplomat/poseta dupa el ca sa iti spuna tie cate minute ai intarziat la munca. E treaba ta pana la urma, nu e obligat nimeni sa te ajute. Fiecare se descurca singur aici, in sec. 21, da?
Asadar, sa ne infundam mai bine castile in urechi, sa dam muzica mai tare, si sa asteptam cuminti sa supravietuim unei alte zile mohorate de trambaleala pe metrou. Sau sa bagam un Iron Maiden la MP3 playeru' din dotarea masinii noastre focoase si sa ne punem pe asteptat. O sa treaca si stopul asta, si coada asta, si ziua asta. Si viata asta.
Nu, nu ma intereseaza ce ai de comentat, nu vreau sa iti spun la ce statie trebuie sa cobori ca sa ajungi nu stiu unde, nici daca "masina" asta o ia inainte sau face stanga. In plus, ce naiba is eu, biroul de informatii? Punct de informare turistica? Daca nu esti in stare sa te ajuti singur, nu inteleg cum te poti astepta sa te ajute altii?
Nu, eu nu am timp. Nici rabdare. Si nu ma intereseaza decat ce imi place mie. Si ce vise am eu. Si ce imi doresc eu. Pentru ca eu contez. EU, da? Si nu sunt obligat sa vorbesc cu tine.
Eu stau cuminte in MY CUBICLE, imi fac treaba, imi beau cafeaua singur, rece si mandru de compania pentru care am onoarea sa lucrez, imi fac shoppingul de seara cu castile in urechi ca sa trec si de chinul asta, ma uit la serialul meu preferat pe plasma MEA care ocupa jumatate din perete si ma culc extenuat in patul MEU rece. Ca sa o iau de la capat maine.
Nu vorbesc cu vecinii, nu ma duc la nimeni sa cer niste cafea dimineata sau o paine seara tarziu cand nu e deschis niciun magazin. Nu ii cunosc si nici nu vreau sa am de a face cu ei.
Trecem unii pe langa altii ca niste fantome, fara sa vedem sau sa auzim de cele mai multe ori. Suntem niste robotei bine antrenati prinsi intr-un cerc vicios din care, din pacate, nu prea dorim sa iesim.
Pentru ca noi, oamenii secolului vitezei, vrem sa traim fiecare pe insulita noastra de liniste. SINGURI.
marți, 31 martie 2009
luni, 30 martie 2009
In Flames
Din categoria "de-ale mele", savurez in seara asta un concert de metal. First dupa muulta vreme. Ups, mint. A mai fost si cel al Interitus Dei. My bad, guys, nu dati cu pietre, rosii, sau ce va mai trece prin maini! (erata: Accept CD-uri, totusi!)
E si vremea destul de placuta... Deh, e normal, doar am facut request special aici.
So, deocamdata doar un intro, cu cateva detalii despre In Flames.
Acesti metalisti suedezi s-au adunat pe la 1990, deci au ceva history in spate. Io am auzit de ei ceva mai tarzior, recunosc, dar de atunci ii ascult cu placere, in ciuda accentelor usor heavy care nu flateaza urechile mele pisicesti prea des.
Sunt oaresicat niste trail blazers la capitolul death, in sensul ca au imprimat o oarecare linie melodica in domeniu si si-au onorat promisiunile cu succes.
Nu am fost niciodata un mare fan death, dar ei sunt printre trupele de death care m-au cucerit si m-au facut sa imi mai largesc orizontul metalist.
Chiar daca in timp, trupa a evoluat ca stil (mai putin screaming pe alocuri, mai mult clean voice), in mod clar au si vor avea un cuvant de spus in domeniu. Iar albume ca The Jester Race, Whoracle, Colony, Clayman, vor ramane cu noi forever.
In plus, alaturi de At The Gates si Dark Tranquility, au fost creatorii genului de death melodic, mai usor de digerat si pentru alte categorii de public in afara fanilor death clasici.
In Flames au un stil vocal care imbina growl cu scream si parti de voce clean, ceea ce imprima o nota caracteristica si usor recognoscibila muzicii lor.
Vocalistul trupei, Anders Fridén, e un frontman carismatic, cunoscut si prin podoaba sa capilara rasucita in codite rasta, un stil mai putin abordat pe scena metal. Canta cu In Flames din 1995, an in care au lansat multlaudatul The Jester Race.
Ca fapt divers, capul de bufon/joker a devenit un fel de logo al trupei, aparand pe majoritatea articolelor lor promotionale, albume, etc.
Revin cu un later update deseara sau maine, dupa ze concert.
S-auzim de bine!
Later edit: Concertu' antrenant, cu sunet nu de cea mai bun calitate, intr-un cort trantit neinspirat in mijlocul Arenelor Romane. Dar pentru o prima impresie live, In Flames merita, chiar si in lipsa unor membri din trupa....Good job guys, u rock, even for a blacker like me!
E si vremea destul de placuta... Deh, e normal, doar am facut request special aici.
So, deocamdata doar un intro, cu cateva detalii despre In Flames.
Acesti metalisti suedezi s-au adunat pe la 1990, deci au ceva history in spate. Io am auzit de ei ceva mai tarzior, recunosc, dar de atunci ii ascult cu placere, in ciuda accentelor usor heavy care nu flateaza urechile mele pisicesti prea des.
Sunt oaresicat niste trail blazers la capitolul death, in sensul ca au imprimat o oarecare linie melodica in domeniu si si-au onorat promisiunile cu succes.
Nu am fost niciodata un mare fan death, dar ei sunt printre trupele de death care m-au cucerit si m-au facut sa imi mai largesc orizontul metalist.
Chiar daca in timp, trupa a evoluat ca stil (mai putin screaming pe alocuri, mai mult clean voice), in mod clar au si vor avea un cuvant de spus in domeniu. Iar albume ca The Jester Race, Whoracle, Colony, Clayman, vor ramane cu noi forever.
In plus, alaturi de At The Gates si Dark Tranquility, au fost creatorii genului de death melodic, mai usor de digerat si pentru alte categorii de public in afara fanilor death clasici.
In Flames au un stil vocal care imbina growl cu scream si parti de voce clean, ceea ce imprima o nota caracteristica si usor recognoscibila muzicii lor.
Vocalistul trupei, Anders Fridén, e un frontman carismatic, cunoscut si prin podoaba sa capilara rasucita in codite rasta, un stil mai putin abordat pe scena metal. Canta cu In Flames din 1995, an in care au lansat multlaudatul The Jester Race.
Ca fapt divers, capul de bufon/joker a devenit un fel de logo al trupei, aparand pe majoritatea articolelor lor promotionale, albume, etc.
Revin cu un later update deseara sau maine, dupa ze concert.
S-auzim de bine!
Later edit: Concertu' antrenant, cu sunet nu de cea mai bun calitate, intr-un cort trantit neinspirat in mijlocul Arenelor Romane. Dar pentru o prima impresie live, In Flames merita, chiar si in lipsa unor membri din trupa....Good job guys, u rock, even for a blacker like me!
duminică, 29 martie 2009
Voluptatea somnului
Oh, da, mi-ai lipsit atat de mult, dragul meu! Am sperat ca intr-o zi vei reveni la mine. De fapt sper asta de luni bune. Intr-o zi m-am hotarat sa fac un club ca sa te proslavesc in absentia. Dar acum ca esti din nou al meu, pot spune ca mi-e bine.
Desigur, indelungata ta absenta a lasat urme adanci asupra mea si va mai curge ceva nisip in clepsidra pana cand se vor vindeca complet. Totusi, sper ca pana la vara sa-mi recunosc din nou privirea luminoasa si ochii limpezi cu care ma obisnuisesi. Sa arunc la cos nesuferitele pungulite vinetii si sa ma cufund cu voluptate in placerea pe care mi-o ofera atingerea ta.
De-acum inainte o sa te serbez cum se cuvine in fiecare zi, dragul meu SOMN.
Gata cu insomniile, suntem din nou cei mai buni prieteni. O sa te rasfat cu asternuturi noi in fiecare saptamana si o sa iti daruiesc cele mai moi perne. O sa regasim, impreuna, voluptatea picotelii care ti se strecoara in vene ca un drog si te poarta pe nesimtite in lumea viselor.
Acum ca ne-am reunit, ai grija sa nu ma mai parasesti! Ce m-as face iarasi fara picurii tai sublimi pe gene, fara toropeala ta charismatica, fara placerea infinita de a aluneca sub patura cu televizorul deschis?
Acum cand geana mea somnoroasa s-a incumetat sa se deschida spre o noua zi, iti spun pe curand, dragul meu, pana deseara! Haladuieste pe unde te poarta calea-ti si adu-mi voluptatea ta inapoi in fiecare seara de acum incolo! N-o sa ne plictisim impreuna, promit!
Desigur, indelungata ta absenta a lasat urme adanci asupra mea si va mai curge ceva nisip in clepsidra pana cand se vor vindeca complet. Totusi, sper ca pana la vara sa-mi recunosc din nou privirea luminoasa si ochii limpezi cu care ma obisnuisesi. Sa arunc la cos nesuferitele pungulite vinetii si sa ma cufund cu voluptate in placerea pe care mi-o ofera atingerea ta.
De-acum inainte o sa te serbez cum se cuvine in fiecare zi, dragul meu SOMN.
Gata cu insomniile, suntem din nou cei mai buni prieteni. O sa te rasfat cu asternuturi noi in fiecare saptamana si o sa iti daruiesc cele mai moi perne. O sa regasim, impreuna, voluptatea picotelii care ti se strecoara in vene ca un drog si te poarta pe nesimtite in lumea viselor.
Acum ca ne-am reunit, ai grija sa nu ma mai parasesti! Ce m-as face iarasi fara picurii tai sublimi pe gene, fara toropeala ta charismatica, fara placerea infinita de a aluneca sub patura cu televizorul deschis?
Acum cand geana mea somnoroasa s-a incumetat sa se deschida spre o noua zi, iti spun pe curand, dragul meu, pana deseara! Haladuieste pe unde te poarta calea-ti si adu-mi voluptatea ta inapoi in fiecare seara de acum incolo! N-o sa ne plictisim impreuna, promit!
joi, 26 martie 2009
Lumini si umbre
Cu fiecare spectacol, ma conving din ce in ce mai mult ca exista show-uri create special pentru anumiti artisti, partituri, scenarii, coregrafii care li se potrivesc ca o manusa si pe care doar ei le pot pune cu adevarat in valoare.
In timpul spectacolului din seara asta nu m-am putut opri sa pun in cuvinte, in minte, ceea ce vedeam pe scena. Desi cuvintele sunt atat de sarace si parca lipsite total de expresivitate in acest caz.
Cum poate reda mana ceea ce ochii au vazut si ce a simtit inima? Cat de fidel poti transpune in cuvinte o emotie?
Din punctul meu de vedere, acolo, pe scena, e un om care contorsioneaza in dansul lui, in gesturile, mimica, costumele, trairile sale, viata, asa cum e ea.
Partial, e si
Chin. Nastere. Lumina. Alb. Negru. Gri. Valuri. Zgomot.
Lupta. Cu demonii. De aici. De afara.
Mocirla. Cadere. Disperare. Lupta. Cu negura. Cu mlastina.
Chin. Lupta. Cu tine. Sange. Tobe africane. Trompete incongruente.
Drum. Infinit. Mars. Fara timp. Privire inainte.
Ridicare. Lumina. Speranta. Artificii. Culori. Extaz.
Dragoste. Alb. Negru. Rosu. Zgomot. Prea mult zgomot. Drumuri. Paralele. Timp. Determinat.
Amintire. Speranta. Disperare. Neputinta. Extaz innegurat.
Negru. Mocirla. Umbre. Umbre. Moarte. Necunoscut.
Sursa imagine: Liternet.ro
miercuri, 25 martie 2009
Oldies but goldies
Deunazi am reascultat o mai veche feblete, pe care vesnica nostalgica care salasluieste in mine o asociaza cu perioada facultatii si lipsa totala de obligatii, responsabilitati si alte asemenea dureri de cap (zau ca nici capu nu ma durea pe atunci; deh, varsta probabil).
Ocazie cu care m-am gandit sa imi reiterez fata de amicu' Lermontov adanca si netarmurita admiratie si apreciere. Si fata de nemuritorii de la Pasarea Colibri care mi-au incantat inima si urechile (and forever will) in contumacie cu tipu' mentionat anterior. Si fac asta scrijelind aici (din nou, pentru mine, dar toata lumea e binevenita, hraniti-va, serviti-va, gustati cu incredere):
Inca putina nostalgie impartasita cu pagina mea virtuala. Deh, se mai intampla. "Toti suntem putin luati" :)
Ocazie cu care m-am gandit sa imi reiterez fata de amicu' Lermontov adanca si netarmurita admiratie si apreciere. Si fata de nemuritorii de la Pasarea Colibri care mi-au incantat inima si urechile (and forever will) in contumacie cu tipu' mentionat anterior. Si fac asta scrijelind aici (din nou, pentru mine, dar toata lumea e binevenita, hraniti-va, serviti-va, gustati cu incredere):
Intelegere
Las lumea sa dispretuiasca
Ascunsa taina dintre noi,
Prejudecata omeneasca
Arunce-n cale-ti cu noroi.
In fata idolilor lumii
Nu plec genunchii,nu cersesc
La fel cu tine gandul nu mi-i
Nici sa iubesc,nici sa urasc.
M-afund fara sa caut rostul
In chefuri nici voios nici trist
Vorbesc cu prostul, cu neprostul,
Doar pentru sufletu-mi exist.
In larma lumii ne-intalniram
O zi ca orice alta zi,
Fara de bucurii, iubire,
Fara tristeti ne-om desparti.
Si pretuim in viata toata
Doar oamenii atata tot,
Nu ne-om minti noi niciodata
Nici altii a ne minti nu pot.
Inca putina nostalgie impartasita cu pagina mea virtuala. Deh, se mai intampla. "Toti suntem putin luati" :)
Of, primavara asta!
E deja sfarsit de martie si vad ca primavara asta nu prea da semne c-ar vrea macar sa-si iteasca capsorul prin timpul asta al nostru....
Parca si copacii inmuguresc mai greu primavara asta.
Vreau sa simt mirosul ala de flori, de veselie, de verdeata in jur. M-am saturat de frig, de ploaie, de pantaloni si cizme, de oameni posaci, posomorati si de babele astea eterne de martie...
Nu v-ati scuturat destul cojoacele, dragele mele? Dati-le jos si imbracati ii de flori, inmiresmati-va cu arome noi. Sau daca nu, mergeti de hibernati pana la iarna urmatoare si eliberati-ne de frig si vreme rea.
Vreau sa imi port fustele si dresurile colorate fara sa dardai de frig, sa dau jos hainele de iarna fara sa ma trezesc a doua zi ca nu mai am voce, sa merg sa alerg cu placere, nu urmarita de nori si picuri desi si urati de ploaie. Nu mai vreau balti si caciuli, nu mai vreau sa ma feresc de masinile indiferente care te decoreaza anost cu apa murdara. Nu mai vreau sa vad caini uzi pana la piele, aciuati pe la colturi, care isi disputa teritorial capacele de canalizare cu motani urdurosi si tafnosi.
Nu, vreau sa respir aer nou, sa vad fete vesele, sa simt ca intr-adevar ne-am trezit, ca am iesit dintre umbre si am revenit la viata. Ca e in sfarsit PRIMAVARA.
Asadar, voi astia de la ministerul primaverii, investiti si voi odata fondurile alea Phare si faceti ce trebuie ca s-o determinati sa vina mai repede. Dati-i mita, faceti-i favoruri, ce stiti voi mai bine, dar sa ne intelegem, luni dimineata maxim sa fie aici, da?
Parca si copacii inmuguresc mai greu primavara asta.
Vreau sa simt mirosul ala de flori, de veselie, de verdeata in jur. M-am saturat de frig, de ploaie, de pantaloni si cizme, de oameni posaci, posomorati si de babele astea eterne de martie...
Nu v-ati scuturat destul cojoacele, dragele mele? Dati-le jos si imbracati ii de flori, inmiresmati-va cu arome noi. Sau daca nu, mergeti de hibernati pana la iarna urmatoare si eliberati-ne de frig si vreme rea.
Vreau sa imi port fustele si dresurile colorate fara sa dardai de frig, sa dau jos hainele de iarna fara sa ma trezesc a doua zi ca nu mai am voce, sa merg sa alerg cu placere, nu urmarita de nori si picuri desi si urati de ploaie. Nu mai vreau balti si caciuli, nu mai vreau sa ma feresc de masinile indiferente care te decoreaza anost cu apa murdara. Nu mai vreau sa vad caini uzi pana la piele, aciuati pe la colturi, care isi disputa teritorial capacele de canalizare cu motani urdurosi si tafnosi.
Nu, vreau sa respir aer nou, sa vad fete vesele, sa simt ca intr-adevar ne-am trezit, ca am iesit dintre umbre si am revenit la viata. Ca e in sfarsit PRIMAVARA.
Asadar, voi astia de la ministerul primaverii, investiti si voi odata fondurile alea Phare si faceti ce trebuie ca s-o determinati sa vina mai repede. Dati-i mita, faceti-i favoruri, ce stiti voi mai bine, dar sa ne intelegem, luni dimineata maxim sa fie aici, da?
duminică, 22 martie 2009
Sinestezie lepsuita
Iar am fost lepsuita, via Catalin si, cum mi-a placut leapsa, ii dau curs in urmatoarele randuri....
If I were a body part, I would be my head.
If I were a facial expression, I would be happy.
If I were a subject in school, I would be French poetry.
If I were a cartoon character, I would be Minnie.
If I were a shape, I would be a continuous curve.
If I were a number, I would be 7.
If I were a car, I would be a a Pontiac Firebird.
If I were an item of clothing, I would be a pleated checkered skirt.
O dau mai departe la Ella. Cred ca va fi pe placul mariei tale.
If I were a month, I would be a totally new one, somewhere between June and July.
If I were a day of the week, I would be an eternal Sunday, sweet, sunny and warm.
If I were a time of day, I would be a 5 o' clock complete with savory tea and crunchy cookies, lots of friends and good music, soft carpets, wooden trays, steamy teapots and velvety pillows.
If I were a sea animal, I would be a seahorse and I would tiptoe into people's dreams to wake them up to the beauty of the unknown, of the magic and of the hidden.
If I were a direction, I would always point straight ahead. And go over all hedges, bends in the road and overall life confusion.
If I were a virtue, I would be honesty.
If I were a historical figure I would be a revolutionary. And I would raise the hordes of the wronged all throughout the world.
If I were a planet, I would be Venus and I would sprinkle love unto unwary morals.
If I were a liquid, I would be red wine. And I would make merry with my white brothers and institute joy and happiness all around.
If I were a stone, I would keep to myself. And let the waters wash away my time.
If I were a bird, I would be a a freedom-loving eagle. And I would circle the world in search of infinity.
If I were a flower/plant, I would be a forget-me not. And I would be eternally living my dreams.
If I were a kind of weather, I would be a spring blooming with scents and colors. And smiles. And love. And light.
If I were a musical instrument, I would be a violin crying out my love, my hate, my desperation, my life.
If I were an emotion, I would be amazement. I would keep my eyes for ever open in bewilderment and never let anyone forget to wonder.
If I were a sound, I would be the song of a nightingale.
If I were an element, I would be the salt of the earth.
If I were a song, I would be The show must go on.
If I were a movie, I would be Love Actually.
If I were a TV series, I would be running at surprising hours for just a few viewers.
If I were a book, I would be a travel log.
If I were a fictional character, I would be a long-forgotten forest fairy.
If I were a food, I would be a chocolate cream garnished with nuts and almonds.
If I were a city, I would be Sevilla.
If I were a taste, I would be addictively spicy.
If I were a scent, I would be oriental incense.
If I were a color, I would be emerald green, like the sparkling waters of the exotic island seas.
If I were a fabric, I would be silk.
If I were a body part, I would be my head.
If I were a facial expression, I would be happy.
If I were a subject in school, I would be French poetry.
If I were a cartoon character, I would be Minnie.
If I were a shape, I would be a continuous curve.
If I were a number, I would be 7.
If I were a car, I would be a a Pontiac Firebird.
If I were an item of clothing, I would be a pleated checkered skirt.
O dau mai departe la Ella. Cred ca va fi pe placul mariei tale.
vineri, 20 martie 2009
Fiecare cu vremea lui
Mi-e clar ca fiecare epoca vine cu elementele ei memorabile si ca in timp, fiecare perioada a evolutiei umane contribuie cu ceva la istoria noastra intortocheata. Si totusi parca tot lucrurile pe care le-ai trait TU, cu care ai crescut TU ti se pare mai frumoase si iti sunt mai aproape de suflet.
Si e normal sa fie asa. Pentru ca sunt experientele tale, personale, pentru ca tu ai trait acele lucruri si le intelegi cu totul altfel. Asa cum generatia prezenta traieste altfel experientele vremii ei si tu te ridici impotriva-i, acuzand-o de superficialitate.
Fiecare perioada din istoria noastra are farmecul ei. Si, desi avem dreptul la opinie, nu cred ca avem dreptul sa aruncam cu noroi in trecut sau in prezent doar pentru ca din punctul nostru de vedere, unele lucruri sunt mai valoroase decat cele din vremurile apuse sau din prezentul nostru.
Sunt convinsa ca multi dintre cei care n-au trait in comunism asculta cu un zambet ironic povestile noastre de stat la coada la banane, paine pe cartela si ciocolata chinezeasca.
Concret, am mers azi la o expozitie de benzi desenate cu binecunoscutii schtroumpfs/smurfs. Si mi-am adus aminte de Pif si Hercule, de Miaunel si Balanel, de Tom si Jerry, Sandy Bell, Lydia in jurul lumii si alte desene animate ale copilariei si adolescentei mele.
Si m-am gandit cu ocazia asta ca parca in secolul 21 si desenele animate si-au cam pierdut farmecul: tot ce vad sunt tot felul de robotei ultarperformanti, luptatori kung fu cu imbunatatiri fantastice multiple, androizi care urmaresc sa distruga rasa umana si alte asemenea productii ale simpaticilor omuleti cu ochii oblici. Sincer, mie desenele astea mi se pare tare sterile si de-a dreptul plicticoase.
Si totusi, desenele astea animate japoneze marcheaza o noua epoca. Sunt un marker al secolului vitezei. Al evolutiei sau involutiei societatii, in functie de cum vede fiecare problema. Si cine sunt eu sa le infierez ca fiind proaste sau daunatoare? Sunt eminamente subiectiva pentru ca privesc lucrurile din perspectiva unor experiente diferite. Pentru ca pe vremea cand eram copil nu visam robotei, papusi Superman sau alte asemenea minunatii. Nu, noi, copiii acelei generatii, ne doream papusi. Si trenulete. Si masinute. Si avioane. Si zmee colorate. Dar noi suntem noi. Iar in secolul 21, copiii isi doresc altceva.
Violente sau nu, daunatoare pentru copiii din ziua de azi sau mai stiu eu ce se spune despre ele, cert e ca desenele japonezilor reprezinta destul de bine societatea prezentului. Sunt in mare parte oglinda vremurilor pe care le traim si ne imping in fata ochilor un tip de fantastic born with the times. Sunt mai bune? Sunt mai rele? E doar o chestie de viziune. Si de specific al epocii.
Exit the smurfs. Enter Dragonball Z.
Asta este. Evoluam. Lucrurile se schimba. Si noi, astia cu strumfii la tartacuta ramanem doar niste nostalgici care trebuie( sau nu) sa se integreze in prezent.
Si e normal sa fie asa. Pentru ca sunt experientele tale, personale, pentru ca tu ai trait acele lucruri si le intelegi cu totul altfel. Asa cum generatia prezenta traieste altfel experientele vremii ei si tu te ridici impotriva-i, acuzand-o de superficialitate.
Fiecare perioada din istoria noastra are farmecul ei. Si, desi avem dreptul la opinie, nu cred ca avem dreptul sa aruncam cu noroi in trecut sau in prezent doar pentru ca din punctul nostru de vedere, unele lucruri sunt mai valoroase decat cele din vremurile apuse sau din prezentul nostru.
Sunt convinsa ca multi dintre cei care n-au trait in comunism asculta cu un zambet ironic povestile noastre de stat la coada la banane, paine pe cartela si ciocolata chinezeasca.
Concret, am mers azi la o expozitie de benzi desenate cu binecunoscutii schtroumpfs/smurfs. Si mi-am adus aminte de Pif si Hercule, de Miaunel si Balanel, de Tom si Jerry, Sandy Bell, Lydia in jurul lumii si alte desene animate ale copilariei si adolescentei mele.
Si m-am gandit cu ocazia asta ca parca in secolul 21 si desenele animate si-au cam pierdut farmecul: tot ce vad sunt tot felul de robotei ultarperformanti, luptatori kung fu cu imbunatatiri fantastice multiple, androizi care urmaresc sa distruga rasa umana si alte asemenea productii ale simpaticilor omuleti cu ochii oblici. Sincer, mie desenele astea mi se pare tare sterile si de-a dreptul plicticoase.
Si totusi, desenele astea animate japoneze marcheaza o noua epoca. Sunt un marker al secolului vitezei. Al evolutiei sau involutiei societatii, in functie de cum vede fiecare problema. Si cine sunt eu sa le infierez ca fiind proaste sau daunatoare? Sunt eminamente subiectiva pentru ca privesc lucrurile din perspectiva unor experiente diferite. Pentru ca pe vremea cand eram copil nu visam robotei, papusi Superman sau alte asemenea minunatii. Nu, noi, copiii acelei generatii, ne doream papusi. Si trenulete. Si masinute. Si avioane. Si zmee colorate. Dar noi suntem noi. Iar in secolul 21, copiii isi doresc altceva.
Violente sau nu, daunatoare pentru copiii din ziua de azi sau mai stiu eu ce se spune despre ele, cert e ca desenele japonezilor reprezinta destul de bine societatea prezentului. Sunt in mare parte oglinda vremurilor pe care le traim si ne imping in fata ochilor un tip de fantastic born with the times. Sunt mai bune? Sunt mai rele? E doar o chestie de viziune. Si de specific al epocii.
Exit the smurfs. Enter Dragonball Z.
Asta este. Evoluam. Lucrurile se schimba. Si noi, astia cu strumfii la tartacuta ramanem doar niste nostalgici care trebuie( sau nu) sa se integreze in prezent.
joi, 19 martie 2009
Hai cu optimismu'
Imi vorbea cineva deunazi de chestii economice: cum ca deficitul e atata, aia merge prost, ailalta si mai prost. Ce mai, criza asta se adanceste si se lungeste.
Buun! Ce poti face in asemenea situatiune?
1. Sa te iei cu mainile de cap, sa dai cu el de diverse chestii, sa smulgi podoaba de pe el (daca mai detii inca asa ceva) si altele, multe, fara numar
2. Sa te gandesti ca si maine e o zi (fie ea si de criza) si ca, cu putintica planificare si previziune, lucrurile se mai aranjeaza si, da, sa te uiti la lucrurile bune din viata ta.
Scotoceste-te bine si garantat vei gasi partea frumoasa a oricarui motiv de oftica si nervi.
Asadar:
Nu conteaza ca te-a parasit iubita sau nevasta, macar ai avut parte de ea cat ai avut, altii nu au saracii;
N-are a face ca ti se pare ca jobul tau e o mare porcarie, macar ai unul, altii nu (mai) au;
Si ce daca n-ai bani sa iti iei plasma, oricum televiziunile astea nu difuzeaza nimic interesant (si meciurile le poti vedea pe net)
Care-i problema daca stai in trafic cu orele? Macar esti in masina si nu sub rotile ei (Efect de soc datorat unei vizionari de accident cam naspa azi dimineata).
N-ai gasit bilete la spectacolul tau preferat? Nu-i bai, poti gasi si la anul si in plus, ai facut si economie la parale;
Ti-ai luxat piciorul la ski? Iti revii tu. Macar ai avut cu ce sa te duci acolo. Altii n-au;
Ti-a dat lumea vot negativ pe blogoree? Deja ma enervezi, tu ai citit ce am scris mai sus? Chiar n-ai motive sa te oftici. Asta e apa de ploaie amice.
Prin urmare, stiu ca simti ca lumea ta s-a prabusit si ca nu poti sa traiesti fara x, y, sau z (om sau lucru), dar e doar o impresie de moment, n-o sa mori. O sa evoluezi, o sa fii mai tare si pe viitor, o sa stergi tu pe jos cu x, y, sau z, si nu ei cu tine sau o sa iti dai seama ca nu ai nevoie de ele, lucrurile alea de ti le doresti.
Later edit: Nu vreau sa imi iau plasma si nici nu mi-am luxat picioru la ski. De fapt, nici nu schiez. Am dat doar niste exemple (mai mult sau mai putin tampe) care mi-au trecut prin tartacuta.
Buun! Ce poti face in asemenea situatiune?
1. Sa te iei cu mainile de cap, sa dai cu el de diverse chestii, sa smulgi podoaba de pe el (daca mai detii inca asa ceva) si altele, multe, fara numar
2. Sa te gandesti ca si maine e o zi (fie ea si de criza) si ca, cu putintica planificare si previziune, lucrurile se mai aranjeaza si, da, sa te uiti la lucrurile bune din viata ta.
Scotoceste-te bine si garantat vei gasi partea frumoasa a oricarui motiv de oftica si nervi.
Asadar:
Nu conteaza ca te-a parasit iubita sau nevasta, macar ai avut parte de ea cat ai avut, altii nu au saracii;
N-are a face ca ti se pare ca jobul tau e o mare porcarie, macar ai unul, altii nu (mai) au;
Si ce daca n-ai bani sa iti iei plasma, oricum televiziunile astea nu difuzeaza nimic interesant (si meciurile le poti vedea pe net)
Care-i problema daca stai in trafic cu orele? Macar esti in masina si nu sub rotile ei (Efect de soc datorat unei vizionari de accident cam naspa azi dimineata).
N-ai gasit bilete la spectacolul tau preferat? Nu-i bai, poti gasi si la anul si in plus, ai facut si economie la parale;
Ti-ai luxat piciorul la ski? Iti revii tu. Macar ai avut cu ce sa te duci acolo. Altii n-au;
Ti-a dat lumea vot negativ pe blogoree? Deja ma enervezi, tu ai citit ce am scris mai sus? Chiar n-ai motive sa te oftici. Asta e apa de ploaie amice.
Prin urmare, stiu ca simti ca lumea ta s-a prabusit si ca nu poti sa traiesti fara x, y, sau z (om sau lucru), dar e doar o impresie de moment, n-o sa mori. O sa evoluezi, o sa fii mai tare si pe viitor, o sa stergi tu pe jos cu x, y, sau z, si nu ei cu tine sau o sa iti dai seama ca nu ai nevoie de ele, lucrurile alea de ti le doresti.
Later edit: Nu vreau sa imi iau plasma si nici nu mi-am luxat picioru la ski. De fapt, nici nu schiez. Am dat doar niste exemple (mai mult sau mai putin tampe) care mi-au trecut prin tartacuta.
miercuri, 18 martie 2009
Asocieri de cuvinte
Am preluat o leapsa de la un om de cuvinte care se numeste Ella. Mi-a placut mult ideea de a te "marturisi" prin cuvinte disparate asa ca m-am gandit sa ma pun si pe mine la incercare.
O floare: lacramioara
Un anotimp: vara
O culoare: verde
Un animal: pisica
Un obiect vestimentar: fusta
O piesă de mobilier: dulapul
O piesă muzicală: Summoning - Long Lost to Where no Pathway Goes
Un vers: "For I, being poor, have only my dreams."
Un peisaj: o cascada inghetata
Un obiect: o bucata de hartie
Un instrument muzical: vioara
Un copac: salcamul
Un oraş: Paris
O persoana publică: Marcel Iures
O persoană apropiată: mama
O carte: La Medeleni
Un fel de mâncare: pui marocan
Un super erou: Ulise
Un fenomen al naturii: fulgerul
O masina: Honda Civic
Un fruct: marul
O parte a corpului: ochii
Un film: The pursuit of happiness
Update: Care mai doreste care mai pofteste la lepse? Cum? Nimeni? Atunci, Irina, daca vrei si ai timp/chef, ti-o fac tie cadou.
O floare: lacramioara
Un anotimp: vara
O culoare: verde
Un animal: pisica
Un obiect vestimentar: fusta
O piesă de mobilier: dulapul
O piesă muzicală: Summoning - Long Lost to Where no Pathway Goes
Un vers: "For I, being poor, have only my dreams."
Un peisaj: o cascada inghetata
Un obiect: o bucata de hartie
Un instrument muzical: vioara
Un copac: salcamul
Un oraş: Paris
O persoana publică: Marcel Iures
O persoană apropiată: mama
O carte: La Medeleni
Un fel de mâncare: pui marocan
Un super erou: Ulise
Un fenomen al naturii: fulgerul
O masina: Honda Civic
Un fruct: marul
O parte a corpului: ochii
Un film: The pursuit of happiness
Update: Care mai doreste care mai pofteste la lepse? Cum? Nimeni? Atunci, Irina, daca vrei si ai timp/chef, ti-o fac tie cadou.
marți, 17 martie 2009
Originalitatea si pacatele ei
Ca urmare a unui apel la originalitate, m-am gandit sa abordez si eu subiectul. Nu originalitatea in blogosfera, ci originalitatea in general, pentru a ma putea referi si la alte tipuri de "a fi original".
Imi aduc aminte ca pana nu demult lumea spunea despre cineva ca "este un original" cu o conotatie pozitiva, un tip care iese din tipare prin ceva. Nu un ciudat. A fi original era ceva de bine. Acum termenul s-a imbogatit cu o noua nunta. Aceea de freak. Cred ca asta e contributia originala a secolului nostru la subiect.
Acum, in fiecare epoca originalitatea are reprezentarile ei particulare si e in concordanta cu evolutia societatii.
In Bucurestii secolului 19 de exemplu, Mita Biciclista a fost considerata o originala pentru ca a avut tupeul sa poarte pantaloni si sa mearga pe dracia aia cu doua roti pe care o numim bicicleta.
In timp, am bifat cam tot ce s-a putut bifa in termeni de originalitate, asa ca in secolul 21, fiecare incearca sa fie original cum poate. Fie ca poarta haine tipatoare, ca se comporta altfel decat majoritatea, in mod clar multi incearca sa se detaseze de turma prin ceva.
Ah, si de prea multe ori, a fi original a devenit sinonim cu a fi "cool".
Totusi mi se pare ca din ce in ce mai des originalitatea asta este impinsa spre limita unui lucru care se numeste bun simt, si el cam overrated se pare prin secolul asta. In sensul ca a devenit din ce in ce mai greu sa fii original creand ceva cu adevarat valoros. Pentru ca si valorile au devenit relative. Pentru ca, nu-i asa, nu-i frumos ce-i frumos ci-i frumos ce-mi place mie.
De aceea mi se pare mie ca trebuie sa facem o distinctie clara in ceea ce priveste originalitatea: nu tot ce se doreste original reuseste sa devina astfel si in plus sa fie si valoros.
De exemplu, permiteti-mi sa nu consider valoroasa si nici macar originala, o atitudine total imorala sau ilogica, izvorata doar din dorinta obsesiva de a fi altfel. Fenomenul de Gica contra cu orice pret. Plus ca daca urmaresti permanent sa fii original, s-ar putea sa nu-ti prea iasa si sa ti-o ia altii inainte care sunt, daca pot spune asa, naiv originali. Adica unii care habar n-au ca au facut ceva original.
Si pana la urma, originalitatea e un concept atat de relativ.... De exemplu, daca imi vopsesc maine parul in verde, voi fi originala pentru cei care n-ar face in viata lor asa ceva. Dar pentru altii care si-au vopsit si ei parul in verde, albastru, mov si alte culori fistichii deja chestia e fumata, n-am venit cu nimic nou...
Originali sunt si emo kids, care aleg sa se taie cu lama pentru a fi diferiti, nu? Sau nu? Poate nu, in contextul unui grup de emo kids...pentru ca in grupul respectiv toti is la fel....
In alta ordine de idei....tin minte ca acu ceva vreme era mare lucru sa iti tii sapca cu cozorocul la ceafa. Acum e cam oldies. S-au dus vremurile alea....Acum cred ca trebuie sa inventam un nou cozoroc or something....
Imi aduc aminte ca pana nu demult lumea spunea despre cineva ca "este un original" cu o conotatie pozitiva, un tip care iese din tipare prin ceva. Nu un ciudat. A fi original era ceva de bine. Acum termenul s-a imbogatit cu o noua nunta. Aceea de freak. Cred ca asta e contributia originala a secolului nostru la subiect.
Acum, in fiecare epoca originalitatea are reprezentarile ei particulare si e in concordanta cu evolutia societatii.
In Bucurestii secolului 19 de exemplu, Mita Biciclista a fost considerata o originala pentru ca a avut tupeul sa poarte pantaloni si sa mearga pe dracia aia cu doua roti pe care o numim bicicleta.
In timp, am bifat cam tot ce s-a putut bifa in termeni de originalitate, asa ca in secolul 21, fiecare incearca sa fie original cum poate. Fie ca poarta haine tipatoare, ca se comporta altfel decat majoritatea, in mod clar multi incearca sa se detaseze de turma prin ceva.
Ah, si de prea multe ori, a fi original a devenit sinonim cu a fi "cool".
Totusi mi se pare ca din ce in ce mai des originalitatea asta este impinsa spre limita unui lucru care se numeste bun simt, si el cam overrated se pare prin secolul asta. In sensul ca a devenit din ce in ce mai greu sa fii original creand ceva cu adevarat valoros. Pentru ca si valorile au devenit relative. Pentru ca, nu-i asa, nu-i frumos ce-i frumos ci-i frumos ce-mi place mie.
De aceea mi se pare mie ca trebuie sa facem o distinctie clara in ceea ce priveste originalitatea: nu tot ce se doreste original reuseste sa devina astfel si in plus sa fie si valoros.
De exemplu, permiteti-mi sa nu consider valoroasa si nici macar originala, o atitudine total imorala sau ilogica, izvorata doar din dorinta obsesiva de a fi altfel. Fenomenul de Gica contra cu orice pret. Plus ca daca urmaresti permanent sa fii original, s-ar putea sa nu-ti prea iasa si sa ti-o ia altii inainte care sunt, daca pot spune asa, naiv originali. Adica unii care habar n-au ca au facut ceva original.
Si pana la urma, originalitatea e un concept atat de relativ.... De exemplu, daca imi vopsesc maine parul in verde, voi fi originala pentru cei care n-ar face in viata lor asa ceva. Dar pentru altii care si-au vopsit si ei parul in verde, albastru, mov si alte culori fistichii deja chestia e fumata, n-am venit cu nimic nou...
Originali sunt si emo kids, care aleg sa se taie cu lama pentru a fi diferiti, nu? Sau nu? Poate nu, in contextul unui grup de emo kids...pentru ca in grupul respectiv toti is la fel....
In alta ordine de idei....tin minte ca acu ceva vreme era mare lucru sa iti tii sapca cu cozorocul la ceafa. Acum e cam oldies. S-au dus vremurile alea....Acum cred ca trebuie sa inventam un nou cozoroc or something....
luni, 16 martie 2009
Tristetea mioritica?
M-am uitat zilele astea mai mult decat de obicei la oameni. Pe strada. In metrou. In magazine. In cafenele. In RATB. Si am observat ca 3 din 4 oameni au colturile gurii trase iremediabil in jos. Si riduri...de tristete. Multi sad smileys.
Poate e criza. Poate sunt grijile coplesitoare ale existentei. Poate...nu stiu. Poate suntem doar tristi si atat? Oare suntem un popor doborat iremediabil de tristete? Eu cel putin simt din ce in ce mai mult tristetea asta cum ne patrunde ca o ceata malefica, rece, care iti ajunge pana la oase si te face sa tremuri fara voie.
M-am surprins si pe mine de cateva ori cazand sub imperiul ei. Fara motiv. Si m-am scuturat de ea, trezindu-ma parca dintr-un vis. M-am dus si am scotocit in desaga mentala dupa zambete. Dupa o portie zdravana de ras. Si am gasit. Am ras sanatos azi. Cum nu mai rasesem de mult.
Parca nici rasul nu mai e ras. Ma simt inconjurata de zambete formale, chinuite, afisate la parada pe fete obosite si plictisite, satule de toti si de toate. De fericire fabricata pentru parada. De o tristete molipsitoare.
Dar eu nu pot sa cred ca nu putem mai mult. Ca ne-am lasat subjugati de tristete.
Tristetea e ca o mlastina plina de miasme aducatoare de molime. Ne perverteste mintea, ne ucide sufletul si ne taie aripile. Ne schilodeste cum numai ea stie sa o faca. Ne ia stralucirea aceea magica din ochi, caldura din privire, zambetul despre care vorbeam aici.
Da, stiu ca viata e grea, ca avem credite, ca muncim ca disperatii in fiecare zi pana seara tarziu ca sa ni le platim, ca mancam multi dintre noi cand si ce apucam, ca sunt multi care nu mai au slujba si o familie de intretinut si care mai de care suntem napastuiti. Dar daca ne dam batuti, ce urmeaza? Daca lasam tristetea sa ne cuprinda si uitam sa radem, sa zambim chiar si pentru o prostioara anosta, sa facem haz de necaz, nu facem oare astfel primul pas spre colapsul total?
Uneori lucrurile merg parca toate pe dos si nu-ti iese nimic, da' nimic. Si-ti vine sa dai cu viata asta de pamant si sa te intrebi de ce. Da' de ce?
Si totusi, zambeste, si te rog crede ca maine va fi mai bine. Si chiar daca nu e maine, e poimaine, raspoimaine, saptamana viitoare, luna viitoare. La un moment dat va fi bine. Si te vei uita inapoi zambind la tristetea asta. Si vei fi fericit ca nu ai lasat-o sa te prinda in lat. Ca ai scuturat-o bine si ai calcat-o in picioare.
Eu cred ca suntem de fapt niste optimisti. Dar ne ascundem bine. Haideti sa cautam cu totii in desaga. Sigur aveti pe acolo niste zambete. Niste hohote de ras nebun. Scoateti-le de la naftalina. Si arborati-le pe fete cu incredere.
Poate e criza. Poate sunt grijile coplesitoare ale existentei. Poate...nu stiu. Poate suntem doar tristi si atat? Oare suntem un popor doborat iremediabil de tristete? Eu cel putin simt din ce in ce mai mult tristetea asta cum ne patrunde ca o ceata malefica, rece, care iti ajunge pana la oase si te face sa tremuri fara voie.
M-am surprins si pe mine de cateva ori cazand sub imperiul ei. Fara motiv. Si m-am scuturat de ea, trezindu-ma parca dintr-un vis. M-am dus si am scotocit in desaga mentala dupa zambete. Dupa o portie zdravana de ras. Si am gasit. Am ras sanatos azi. Cum nu mai rasesem de mult.
Parca nici rasul nu mai e ras. Ma simt inconjurata de zambete formale, chinuite, afisate la parada pe fete obosite si plictisite, satule de toti si de toate. De fericire fabricata pentru parada. De o tristete molipsitoare.
Dar eu nu pot sa cred ca nu putem mai mult. Ca ne-am lasat subjugati de tristete.
Tristetea e ca o mlastina plina de miasme aducatoare de molime. Ne perverteste mintea, ne ucide sufletul si ne taie aripile. Ne schilodeste cum numai ea stie sa o faca. Ne ia stralucirea aceea magica din ochi, caldura din privire, zambetul despre care vorbeam aici.
Da, stiu ca viata e grea, ca avem credite, ca muncim ca disperatii in fiecare zi pana seara tarziu ca sa ni le platim, ca mancam multi dintre noi cand si ce apucam, ca sunt multi care nu mai au slujba si o familie de intretinut si care mai de care suntem napastuiti. Dar daca ne dam batuti, ce urmeaza? Daca lasam tristetea sa ne cuprinda si uitam sa radem, sa zambim chiar si pentru o prostioara anosta, sa facem haz de necaz, nu facem oare astfel primul pas spre colapsul total?
Uneori lucrurile merg parca toate pe dos si nu-ti iese nimic, da' nimic. Si-ti vine sa dai cu viata asta de pamant si sa te intrebi de ce. Da' de ce?
Si totusi, zambeste, si te rog crede ca maine va fi mai bine. Si chiar daca nu e maine, e poimaine, raspoimaine, saptamana viitoare, luna viitoare. La un moment dat va fi bine. Si te vei uita inapoi zambind la tristetea asta. Si vei fi fericit ca nu ai lasat-o sa te prinda in lat. Ca ai scuturat-o bine si ai calcat-o in picioare.
Eu cred ca suntem de fapt niste optimisti. Dar ne ascundem bine. Haideti sa cautam cu totii in desaga. Sigur aveti pe acolo niste zambete. Niste hohote de ras nebun. Scoateti-le de la naftalina. Si arborati-le pe fete cu incredere.
duminică, 15 martie 2009
La teatru ca la balci
M-am saturat! M-am saturat de oameni care vin la teatru ca la mall. Care isi lasa telefoanele deschise si se mai si gasesc sa vorbeasca la ele in timpul spectacolului. Care isi cara la teatru tzancul de 2 ani care, cum e si normal, ca de aia e copil, nu poate sta drepti asa cum probabil se asteapta parintii cel putin 2 ore. Sau de cei care tusesc non stop si mai abitir inca in mijlocul unui monolog.
Ah, sa nu-i uit pe aia care intarzie si n-au nici macar bunul simt sa isi ceara scuze ca trec prin fata ta. Sau cei care se cearta cu vecinul de scaun 5 minute ca "dom'le io aici am loc, va rog sa va ridicati" ca sa isi dea seama in ultima clipa ca au gresit randul. Moment in care parasesc campul de batalie cu o privire dusmanoasa aruncata nesimtitului care indrazneste sa stea fix pe locul care ii e scris pe bilet.
Adica ce ma intereseaza pe mine ce chestii profunde debiteaza ala pe scena. Ia sa taca domle, ca eu tre sa vorbesc la telefon, da? Am platit bilet deci fac ce vrea muschii mei, e claaaar?
Alooo, stai bah ca is la teatru. Deci e super tare. Mor de ras. Vorbim cand ies. Ce zici? Esti in mall? Pai hai k vin si io pe la 11.
Pai intr-o tara decenta din afara daca ajungi la 7:01 in conditiile in care spectacolul incepe la 7, nu mai intri in sala. Punct. Te lasa sa intri de-abia la pauza, daca exista. Auzi nesimtire, sa nu te mai lase sa intri.....Pai fac scandal, cum adica?
Nu imi fac iluzii ca oamenii ar fi mai civilizati acolo din proprie initiativa. Sau ca ar fi mai buni decat cei despre care povesteam mai sus. Au si ei uscaturile lor, sunt convinsa, si nu putine.
Dar, dupa cum ma mai revoltam intr-un alt post, se pare ca in ultima vreme, cultura si tupeul merg mana in mana.
In plus, pe la noi culturalizarea asta pe la teatru a devenit o moda. Da bine sa mergi la teatru. Da bine sa te lauzi cu ce piese ai mai vazut fara sa te intrebe nimeni.
"Vai draga, ai vazut piesa x? Nu se poate, cum n-ai vazut-o? Incredibil. Dar trebuie neaparat sa mergi."
De ce nu ne putem duce la teatru pur si simplu pentru ca ne place? La ce ne place. Fara fason. Fara fite. Nu ca la balci. Nu ca la mall. Nu pentru ca te trage nevasta sau prietena de maneca desi tu ai vrea mai degraba sa te uiti la meci sau sa fii la o bere cu baietii. Dand dovada de respect pentru oamenii de pe scena si pentru restul publicului.
Ah, sa nu-i uit pe aia care intarzie si n-au nici macar bunul simt sa isi ceara scuze ca trec prin fata ta. Sau cei care se cearta cu vecinul de scaun 5 minute ca "dom'le io aici am loc, va rog sa va ridicati" ca sa isi dea seama in ultima clipa ca au gresit randul. Moment in care parasesc campul de batalie cu o privire dusmanoasa aruncata nesimtitului care indrazneste sa stea fix pe locul care ii e scris pe bilet.
Adica ce ma intereseaza pe mine ce chestii profunde debiteaza ala pe scena. Ia sa taca domle, ca eu tre sa vorbesc la telefon, da? Am platit bilet deci fac ce vrea muschii mei, e claaaar?
Alooo, stai bah ca is la teatru. Deci e super tare. Mor de ras. Vorbim cand ies. Ce zici? Esti in mall? Pai hai k vin si io pe la 11.
Pai intr-o tara decenta din afara daca ajungi la 7:01 in conditiile in care spectacolul incepe la 7, nu mai intri in sala. Punct. Te lasa sa intri de-abia la pauza, daca exista. Auzi nesimtire, sa nu te mai lase sa intri.....Pai fac scandal, cum adica?
Nu imi fac iluzii ca oamenii ar fi mai civilizati acolo din proprie initiativa. Sau ca ar fi mai buni decat cei despre care povesteam mai sus. Au si ei uscaturile lor, sunt convinsa, si nu putine.
Dar, dupa cum ma mai revoltam intr-un alt post, se pare ca in ultima vreme, cultura si tupeul merg mana in mana.
In plus, pe la noi culturalizarea asta pe la teatru a devenit o moda. Da bine sa mergi la teatru. Da bine sa te lauzi cu ce piese ai mai vazut fara sa te intrebe nimeni.
"Vai draga, ai vazut piesa x? Nu se poate, cum n-ai vazut-o? Incredibil. Dar trebuie neaparat sa mergi."
De ce nu ne putem duce la teatru pur si simplu pentru ca ne place? La ce ne place. Fara fason. Fara fite. Nu ca la balci. Nu ca la mall. Nu pentru ca te trage nevasta sau prietena de maneca desi tu ai vrea mai degraba sa te uiti la meci sau sa fii la o bere cu baietii. Dand dovada de respect pentru oamenii de pe scena si pentru restul publicului.
sâmbătă, 14 martie 2009
Nihilismul
Nihilismul este definit in general ca o doctrina care tinde sa nege realitatea fiintei sau orice ordine a ei in sens teoretic sau practic. Primul teoretician al curentului a fost inefabilul Nietzsche.
Nietzsche sustinea faptul ca intreaga istorie a spiritului uman reprezinta o succesiune de forme preliminare de nihilism.
Nihilismul a devenit pe undeva cuvantul de ordine in secolul XX si nu s-a sfiit sa isi intinda tentaculele si in minunatul nostru timp. Impresia mea e ca nihilismul e cu atat mai prezent in secolul XXI ca perceptie a dizarmoniei interioare a individului sau ca intelegere gresita a libertatii.
Orice nihilist contesta ceea ce numim alteritate, cu alte cuvinte, pe celalalt, pentru ca el considera ca pe undeva, existenta celuilalt inseamna o limitare a propriei sale libertati. Nihilistii urmaresc atingerea eliberarii totale, a libertatii absolute, impotrivindu-se cu incapatanare oricarei autoritati.
Astfel, nihilismul presupune o falsa intelegere a libertatii, aceasta fiind doar o libertate formala, negativa, abstracta si nu una reala, pozitiva, concreta.
Nihilistul isi revendica autonomia, doreste sa isi faca singur legi. Si in acest caz, libertatea infinita pe care o urmareste acesta nu poate fi decat negativa. Infinitatea reprezinta nelimitare, orizont deschis, si ca atare, inconsistenta. Iar in general individul renunta la infinitatea externa pentru a ajunge la consistenta interna, margineste abstractul pentru a dobandi concretete, pentru a deschide acel drum interior al evolutiei spirituale.
In timp, persistenta in nihilism poate duce doar la distrugere, intrucat, in momentul in care nu reuseste sa atinga acea libertate absoluta care reprezinta scopul ultim al existentei sale, nihilistul se va autodistruge, ajungand la nebunie sau sinucidere.
Literatura nihilista e un cumul de metafore negative printre care nocturnul, vidul, senzatia de gol, de incompletudine a fiintei si a existentei, raceala Nimicului care e asociata cu macabrul, cu desertaciunea, pustietatea, prabusirea, abisul.
Nimicul e simbolul cheie al nihilismului, definind atat relatia pe care nihilistul o are cu lumea cat si raporturile cu sine si cu divinitatea. Acest leitmotiv se intalneste in literatura la Jean Paul, Holderlin, Lenau, Leopardi.
Astfel, in Dialogul lui Torquato Tasso cu geniul lui familiar, eroul lui Leopardi spune
René a lui Chateaubriand marturiseste
Astfel, plictiseala se construieste pe vid, se sprijina pe nimic. Nimicul nihilist este acel lucru care se strecoara insidios in constiinta in clipele de plictiseala, e acel sentiment exasperant al celui care se plictiseste, acel gol care se instaureaza in fiinta noastra atunci cand te lasi cuprins de desertaciune.
In direct raport cu Nimicul se afla simbolul umbrei, intalnit in literatura nihilista ca letmotivul nalucii, al fantomei, in continuare intretesut cu visul si cu reducerea acuitatii simturilor.
Astfel, in universul nihilist, lumea (aka ceilalti, alteritatea) este o umbra. Ea isi pierde realitatea si ca urmare, nihilistul pierde sentimentul alteritatii si se situeaza permanent pe marginea abisului, tentat inexorabil sa treaca de buza prapastiei.
Marioneta este un alt simbol central al universului nihilist. Este ceea ce defineste atitudinea nihilistului fata de sine.
In literatura franceza, in special la unii romantici, personajele se plang frecvent de nesiguranta conferita de sentimentul ca sunt papusi manuite de forte invizibile. Cu alte cuvinte, nihilistul se simte strain de aceasta lume in care se considera aruncat in mod absurd, fara voia sa si fara vreun scop. Practic exista in cazul sau o dubla instrainare: fata de fortele care l-au aruncat fara drept de apel in aceasta lume si fata de ceilalti, care ar trebui sa il ajute sa dea un sens existentei sale si un scop acestei intrari in lume.
Nietzsche sustinea faptul ca intreaga istorie a spiritului uman reprezinta o succesiune de forme preliminare de nihilism.
Nihilismul a devenit pe undeva cuvantul de ordine in secolul XX si nu s-a sfiit sa isi intinda tentaculele si in minunatul nostru timp. Impresia mea e ca nihilismul e cu atat mai prezent in secolul XXI ca perceptie a dizarmoniei interioare a individului sau ca intelegere gresita a libertatii.
Orice nihilist contesta ceea ce numim alteritate, cu alte cuvinte, pe celalalt, pentru ca el considera ca pe undeva, existenta celuilalt inseamna o limitare a propriei sale libertati. Nihilistii urmaresc atingerea eliberarii totale, a libertatii absolute, impotrivindu-se cu incapatanare oricarei autoritati.
Astfel, nihilismul presupune o falsa intelegere a libertatii, aceasta fiind doar o libertate formala, negativa, abstracta si nu una reala, pozitiva, concreta.
Nihilistul isi revendica autonomia, doreste sa isi faca singur legi. Si in acest caz, libertatea infinita pe care o urmareste acesta nu poate fi decat negativa. Infinitatea reprezinta nelimitare, orizont deschis, si ca atare, inconsistenta. Iar in general individul renunta la infinitatea externa pentru a ajunge la consistenta interna, margineste abstractul pentru a dobandi concretete, pentru a deschide acel drum interior al evolutiei spirituale.
In timp, persistenta in nihilism poate duce doar la distrugere, intrucat, in momentul in care nu reuseste sa atinga acea libertate absoluta care reprezinta scopul ultim al existentei sale, nihilistul se va autodistruge, ajungand la nebunie sau sinucidere.
Literatura nihilista e un cumul de metafore negative printre care nocturnul, vidul, senzatia de gol, de incompletudine a fiintei si a existentei, raceala Nimicului care e asociata cu macabrul, cu desertaciunea, pustietatea, prabusirea, abisul.
Nimicul e simbolul cheie al nihilismului, definind atat relatia pe care nihilistul o are cu lumea cat si raporturile cu sine si cu divinitatea. Acest leitmotiv se intalneste in literatura la Jean Paul, Holderlin, Lenau, Leopardi.
Astfel, in Dialogul lui Torquato Tasso cu geniul lui familiar, eroul lui Leopardi spune
"Mie mi se pare ca plictiseala este ceva ca aerul, care umple toate spatiile dinte lucrurile materiale si toate golurile continute in fiecare dintre ele"
René a lui Chateaubriand marturiseste
"nu-mi dadeam seama ca traiesc decat fiindca simteam un adanc plictis"
Astfel, plictiseala se construieste pe vid, se sprijina pe nimic. Nimicul nihilist este acel lucru care se strecoara insidios in constiinta in clipele de plictiseala, e acel sentiment exasperant al celui care se plictiseste, acel gol care se instaureaza in fiinta noastra atunci cand te lasi cuprins de desertaciune.
In direct raport cu Nimicul se afla simbolul umbrei, intalnit in literatura nihilista ca letmotivul nalucii, al fantomei, in continuare intretesut cu visul si cu reducerea acuitatii simturilor.
Astfel, in universul nihilist, lumea (aka ceilalti, alteritatea) este o umbra. Ea isi pierde realitatea si ca urmare, nihilistul pierde sentimentul alteritatii si se situeaza permanent pe marginea abisului, tentat inexorabil sa treaca de buza prapastiei.
Marioneta este un alt simbol central al universului nihilist. Este ceea ce defineste atitudinea nihilistului fata de sine.
In literatura franceza, in special la unii romantici, personajele se plang frecvent de nesiguranta conferita de sentimentul ca sunt papusi manuite de forte invizibile. Cu alte cuvinte, nihilistul se simte strain de aceasta lume in care se considera aruncat in mod absurd, fara voia sa si fara vreun scop. Practic exista in cazul sau o dubla instrainare: fata de fortele care l-au aruncat fara drept de apel in aceasta lume si fata de ceilalti, care ar trebui sa il ajute sa dea un sens existentei sale si un scop acestei intrari in lume.
marți, 10 martie 2009
Dragostea ca un drog
Acum ca am facut rost de putina vreme, am zis sa ma ocup de leapsa lui Catalin legata de Google searches. Avand in vedere ca oamenii ajung pe blogul meu din cautari foarte pasnice si total necomice, am ales varianta conform careia trebuie sa construiesc un articol in jurul unui singur search de gen.
Dat fiind ca in ultima vreme am avut o gramada de cautari legate de titlul acestui post, m-am gandit sa scriu despre iubirea ca drog.
Cu totii stim ce sentiment extraordinar este cel pe care il are un indragostit atunci cand priveste in ochii celui pe care il iubeste. Cat de minunat e sa simti fluturii aia in stomac cand iti vorbeste, cand te tine de mana, cand is plimba mainile prin parul tau, cand tace rusinat de propriile-i ganduri. In momentele alea, si pentru cativa fericiti si ceva vreme dupa aceea, simti ca tota lumea e ta, ca plutesti, ca nimic nu e imposibil si ca viata e frumoasa. Atunci vrei sa ii vezi pe toti fericiti in jurul tau pentru ca tu esti fericit.
Dar ce se intampla cand, la un moment dat, dragostea asta pe care o simti pentru celalalt devine o inchisoare? Cand te regasesti captiv intr-o relatie care stii ca nu iti face bine dar din care nu ai forta si nici dorinta sa evadezi? Cand zi de zi te minti ca si celalalt te iubeste cand de fapt sentimentele lui au murit de mult? Dragostea ta pentru el te face sa mergi inainte, sa treci peste toate momentele grele, sa crezi in imposibil...si in ultima instanta sa vezi lucrurile asa cum nu sunt. Dragostea te poate face dependent. Dependent de cel pe care il iubesti. Si oricat de bun ai fi, cand stii ca cineva te iubeste neconditionat, ca nu poate trai fara tine, ca iti soarbe orice vorba si asteapta in tacere sa ii arunci o privire, ca un caine fidel care se gudura la picioarele stapanului, incercand sa-i capteze atentia, vei profita de puterea pe care o ai. Pentru ca dragostea celuilalt pentru tine e ca un drog si el e sclavul tau benevol. Si atunci incerci. Macar o data. Ca sa vezi cat poti intinde coarda. Cat de multe poate suporta un om doar pentru ca te iubeste. Total. Bolnav de mult. Inacceptabil de mult.
La fel te face prizonier dragostea pentru ceva, o pasiune extrema. Dragostea pentru muzica, pentru un sport, duse la extrema. Atata vreme cat traiesti pentru pasiunea ta si doar pentru ea, esti inchis intr-o colivie invizibila din care nu doresti sa evadezi. Si in timp, daruindu-te total pasiunii tale, te pierzi.
Si totusi, uneori parca ai prefera o viata de sclavie benevola uneia lipsite de orice traire adevarata. Parca ai da ratiunea la cos si te-ai arunca cu capul inainte. Macar o data in viata.
Dat fiind ca in ultima vreme am avut o gramada de cautari legate de titlul acestui post, m-am gandit sa scriu despre iubirea ca drog.
Cu totii stim ce sentiment extraordinar este cel pe care il are un indragostit atunci cand priveste in ochii celui pe care il iubeste. Cat de minunat e sa simti fluturii aia in stomac cand iti vorbeste, cand te tine de mana, cand is plimba mainile prin parul tau, cand tace rusinat de propriile-i ganduri. In momentele alea, si pentru cativa fericiti si ceva vreme dupa aceea, simti ca tota lumea e ta, ca plutesti, ca nimic nu e imposibil si ca viata e frumoasa. Atunci vrei sa ii vezi pe toti fericiti in jurul tau pentru ca tu esti fericit.
Dar ce se intampla cand, la un moment dat, dragostea asta pe care o simti pentru celalalt devine o inchisoare? Cand te regasesti captiv intr-o relatie care stii ca nu iti face bine dar din care nu ai forta si nici dorinta sa evadezi? Cand zi de zi te minti ca si celalalt te iubeste cand de fapt sentimentele lui au murit de mult? Dragostea ta pentru el te face sa mergi inainte, sa treci peste toate momentele grele, sa crezi in imposibil...si in ultima instanta sa vezi lucrurile asa cum nu sunt. Dragostea te poate face dependent. Dependent de cel pe care il iubesti. Si oricat de bun ai fi, cand stii ca cineva te iubeste neconditionat, ca nu poate trai fara tine, ca iti soarbe orice vorba si asteapta in tacere sa ii arunci o privire, ca un caine fidel care se gudura la picioarele stapanului, incercand sa-i capteze atentia, vei profita de puterea pe care o ai. Pentru ca dragostea celuilalt pentru tine e ca un drog si el e sclavul tau benevol. Si atunci incerci. Macar o data. Ca sa vezi cat poti intinde coarda. Cat de multe poate suporta un om doar pentru ca te iubeste. Total. Bolnav de mult. Inacceptabil de mult.
La fel te face prizonier dragostea pentru ceva, o pasiune extrema. Dragostea pentru muzica, pentru un sport, duse la extrema. Atata vreme cat traiesti pentru pasiunea ta si doar pentru ea, esti inchis intr-o colivie invizibila din care nu doresti sa evadezi. Si in timp, daruindu-te total pasiunii tale, te pierzi.
Si totusi, uneori parca ai prefera o viata de sclavie benevola uneia lipsite de orice traire adevarata. Parca ai da ratiunea la cos si te-ai arunca cu capul inainte. Macar o data in viata.
vineri, 6 martie 2009
Alegeri
Ma uitam in seara asta la un episod din Grey's Anatomy. Era vorba despre un tip cu o tumora pe creier. Avea doua sanse: extirparea a 90% din tumora, ceea ce implica sanse mari de a isi pierde amintirile si de a uita cine este....si 10 ani de viata; a doua insemna ca tumora sa fie lasata sa creasca in continuare, ceea ce i-ar fi garantat doar 5 ani de viata. El a ales prima varianta si sotia lui a fost de acord cu ea, chiar daca asta insemna ca omul care i-a fost alaturi atatia ani de zile nu isi va mai aduce aminte cine este ea si nimic despre viata lor impreuna in ultimii lui 10 ani de viata.
Pentru ca, motiva ea, chiar daca el nu-si aduce aminte cine sunt eu, eu stiu cine e el si va fi intotdeauna omul pe care il iubesc. De aceea, prefer sa am 10 ani cu el pe care altii ii vor considera de cosmar, decat doar 5, fie ei fericiti.
Pornind de la asta, ma intreb oare cum m-as simti daca maine m-as trezi si nu mi-as mai aduce aminte nimic din viata mea de pana acum. M-as simti pierduta, as simti ca nu mai am niciun punct de reper, ca totul e o mare plina de necunoscut in jurul meu si m-as inspaimanta? Sau as incerca sa imi construiesc eu amintirile, sa ma asigur ca peste un an de zile o sa am ce sa-mi aduc aminte?
Poate a-ti pierde amintirile e dureros, dar pentru mine, atata vreme cat nu stiu care sunt acelea, oare e la fel de tragic? Pentru cel care nu le mai are nu este doar un sentiment de vid si nesiguranta? Tragedia pierderii memoriei exista in mai mare masura pentru ceilalti, cei care te inconjoara. Ei sunt cei care sufera pentru ca nu iti aduci aminte cine sunt si ce rol au jucat in viata ta. Si tu ajungi sa suferi pentru ei, pentru durerea pe care o vezi si o simti in ochii si in sufletele lor.
Si totusi, si fara amintiri, suntem aceeasi oameni. Cat de mult ne schimba lipsa lor? Cat ne influenteaza amintirile viata? Cat de importante sunt?
Pentru ca, motiva ea, chiar daca el nu-si aduce aminte cine sunt eu, eu stiu cine e el si va fi intotdeauna omul pe care il iubesc. De aceea, prefer sa am 10 ani cu el pe care altii ii vor considera de cosmar, decat doar 5, fie ei fericiti.
Pornind de la asta, ma intreb oare cum m-as simti daca maine m-as trezi si nu mi-as mai aduce aminte nimic din viata mea de pana acum. M-as simti pierduta, as simti ca nu mai am niciun punct de reper, ca totul e o mare plina de necunoscut in jurul meu si m-as inspaimanta? Sau as incerca sa imi construiesc eu amintirile, sa ma asigur ca peste un an de zile o sa am ce sa-mi aduc aminte?
Poate a-ti pierde amintirile e dureros, dar pentru mine, atata vreme cat nu stiu care sunt acelea, oare e la fel de tragic? Pentru cel care nu le mai are nu este doar un sentiment de vid si nesiguranta? Tragedia pierderii memoriei exista in mai mare masura pentru ceilalti, cei care te inconjoara. Ei sunt cei care sufera pentru ca nu iti aduci aminte cine sunt si ce rol au jucat in viata ta. Si tu ajungi sa suferi pentru ei, pentru durerea pe care o vezi si o simti in ochii si in sufletele lor.
Si totusi, si fara amintiri, suntem aceeasi oameni. Cat de mult ne schimba lipsa lor? Cat ne influenteaza amintirile viata? Cat de importante sunt?
joi, 5 martie 2009
Presa scrisa sau nostalgia printului
De o vreme incoace se tot prooroceste disparitia presei scrise. Se spune ca online-ul va castiga din ce in ce mai mult teren in defavoarea presei tiparite. Se prea poate sa ajungem acolo.
Si totusi, in spiritul meu binecunoscut de Gica contra, eu cred ca printul va ramane acea ultima reduta a placerilor noastre de cititori. Oricat de usor e sa accesezi orice informatie iti pofteste sufletelul via atotstiutorul nostru tatic Google, exista lucruri pe care mie, cel putin, formatul online nu mi le va oferi niciodata. Nici in 10 ani, nici in 1000 ani. Never.
Ce poate inlocui mirosul specific al hartiei de ziar proaspat scoasa de la presa, parfumul intepator al cernelii tipografice? Eu una ma bucur ca un aurolac de lucrurile astea, asa cum ma bucur si de senzatia pe care o da degetelor mele o pagina de revista glossy. N-am sa pot citi niciodata Dilema Veche pe Internet. Sau Catavencu. Sau Descopera. Sau Historia. Sau toate revistele de colectie de la Hachette si DeAgostini.
Tin minte si acum emotia cu care asteptam urmatorul numar al unei reviste din colectiile mele preferate. Si cum devoram nerabdatoare fiecare articol din revistele mele de istorie si arta.
De aceea, pentru oamenii ca mine, presa scrisa trebuie sa existe. Pentru ca ne place. Pentru ca ne emotioneaza. Pentru ca ne revolta. Pentru ca vrem sa simtim paginile acelea intre degete. Pentru ca vrem sa ne cuibarim in fotoliul nostru preferat si sa rasfoim infrigurati cateva pagini de relaxare.
Pentru ca dincolo de scopul ei informativ, presa scrisa satisface o placere. Placerea lecturii.
Mediul online este informativ. Si rece. Cel putin pentru mine. Este adevarat, stilul inconfundabil al jurnalistului subzista in orice format. Dar senzatia pe care ti-o induce printul se pierde in marele Internet.
E pe duca presa scrisa? Poate. Poate sunt egoista ca imi doresc sa se taie copaci in continuare pentru paginile mele zilnice de ziar. Ca vreau sa imi innegresc degetele intorcand foaie dupa foaie. Sa rup colturile netaiate ale revistelor. Sa cumpar in continuare numar dupa numar. Sa citesc foiletoane in revistele de literatura. Si poezii. Si epigrame. Si sa rod capatul unui creion in timp ce imi muncesc neuronii la un rebus in loc sa dau click dupa click pe o pagina Web.
Imi pare rau, dar pentru mine, tehnologia pierde fara drept de apel atunci cand o pun fata in fata cu printul. N-o sa pot citi niciodata un e-book cu aceeasi placere cu care citesc o carte tiparita. Pentru ca dincolo de stil, de alcatuirea frazelor, exista un miraj pe care orice cititor il simte. Cel al copertelor, al ilustratiilor live. Toate acestea fac din fiecare carte si fiecare revista/ziar o lume aparte. Una care se pierde iremediabil in online.
Eu nu pot merge cu PDA-ul peste tot. Cu acest container de e-books si alte minunatii online care fascineaza pe atatia. Eu vreau sa car in continuare dupa mine in desaga cartii "vii", sa gasesc metode inedite de a imi strecura ziarul printre straturile de sardele din metrou de la 8 dimineata, sa stau pe burta in iarba, in parc sau pe o banca, cufundata in niste pagini anoste si anonime pentru altii. Dar unice pentru mine.
Dar ce stiu eu despre evolutie? Pana la urma, nu sunt decat un nostalgic. Si peste mine, ca si peste altii, vremea si tehnologia vor trece fara sa ma intrebe ceva. Si intr-o zi, in cipul ala implantat in creier, notiunea de nostalgie isi va fi pierdut orice sens.
Si totusi, in spiritul meu binecunoscut de Gica contra, eu cred ca printul va ramane acea ultima reduta a placerilor noastre de cititori. Oricat de usor e sa accesezi orice informatie iti pofteste sufletelul via atotstiutorul nostru tatic Google, exista lucruri pe care mie, cel putin, formatul online nu mi le va oferi niciodata. Nici in 10 ani, nici in 1000 ani. Never.
Ce poate inlocui mirosul specific al hartiei de ziar proaspat scoasa de la presa, parfumul intepator al cernelii tipografice? Eu una ma bucur ca un aurolac de lucrurile astea, asa cum ma bucur si de senzatia pe care o da degetelor mele o pagina de revista glossy. N-am sa pot citi niciodata Dilema Veche pe Internet. Sau Catavencu. Sau Descopera. Sau Historia. Sau toate revistele de colectie de la Hachette si DeAgostini.
Tin minte si acum emotia cu care asteptam urmatorul numar al unei reviste din colectiile mele preferate. Si cum devoram nerabdatoare fiecare articol din revistele mele de istorie si arta.
De aceea, pentru oamenii ca mine, presa scrisa trebuie sa existe. Pentru ca ne place. Pentru ca ne emotioneaza. Pentru ca ne revolta. Pentru ca vrem sa simtim paginile acelea intre degete. Pentru ca vrem sa ne cuibarim in fotoliul nostru preferat si sa rasfoim infrigurati cateva pagini de relaxare.
Pentru ca dincolo de scopul ei informativ, presa scrisa satisface o placere. Placerea lecturii.
Mediul online este informativ. Si rece. Cel putin pentru mine. Este adevarat, stilul inconfundabil al jurnalistului subzista in orice format. Dar senzatia pe care ti-o induce printul se pierde in marele Internet.
E pe duca presa scrisa? Poate. Poate sunt egoista ca imi doresc sa se taie copaci in continuare pentru paginile mele zilnice de ziar. Ca vreau sa imi innegresc degetele intorcand foaie dupa foaie. Sa rup colturile netaiate ale revistelor. Sa cumpar in continuare numar dupa numar. Sa citesc foiletoane in revistele de literatura. Si poezii. Si epigrame. Si sa rod capatul unui creion in timp ce imi muncesc neuronii la un rebus in loc sa dau click dupa click pe o pagina Web.
Imi pare rau, dar pentru mine, tehnologia pierde fara drept de apel atunci cand o pun fata in fata cu printul. N-o sa pot citi niciodata un e-book cu aceeasi placere cu care citesc o carte tiparita. Pentru ca dincolo de stil, de alcatuirea frazelor, exista un miraj pe care orice cititor il simte. Cel al copertelor, al ilustratiilor live. Toate acestea fac din fiecare carte si fiecare revista/ziar o lume aparte. Una care se pierde iremediabil in online.
Eu nu pot merge cu PDA-ul peste tot. Cu acest container de e-books si alte minunatii online care fascineaza pe atatia. Eu vreau sa car in continuare dupa mine in desaga cartii "vii", sa gasesc metode inedite de a imi strecura ziarul printre straturile de sardele din metrou de la 8 dimineata, sa stau pe burta in iarba, in parc sau pe o banca, cufundata in niste pagini anoste si anonime pentru altii. Dar unice pentru mine.
Dar ce stiu eu despre evolutie? Pana la urma, nu sunt decat un nostalgic. Si peste mine, ca si peste altii, vremea si tehnologia vor trece fara sa ma intrebe ceva. Si intr-o zi, in cipul ala implantat in creier, notiunea de nostalgie isi va fi pierdut orice sens.
luni, 2 martie 2009
Haz de necaz
Rasul e un panaceu. Atata vreme cat stim sa radem cu adevarat. Si sa facem haz de cele mai dureroase situatii.
Ce bine ar fi daca am putea sa "ne" radem de micile sagetele cu care ne bombardeaza viata. Sa-i dam cu flit, sa radem de ea, da, sa-i radem in nas, amenintand-o cu haz ca degeaba se chinuie sa ne doboare, sa ne incerce vointa, dragostea, inima, sa ne supuna permanent la cazne mai mici sau mai mari.
Poate un exemplu bun sunt cei care prin natura meseriei trebuie sa aduca veselie si bucurie pe fetele celorlalti: clovnii. De micuti mergem la circ si suntem fascinati de nasul rosu al clovnului. Si avem o placere bolnava sa il chinuim, sa il tragem de parul portocaliu, de pantalonii largi, de elasticul care ii tine patlagica aia rosie in loc. Si el rade, rade orice i-ai face. Pentru ca asta e menirea lui. Sa te distreze. Dar sub parul ala portocaliu si faina de pe figura exista un om. Un om trist uneori ca noi toti. Un om care sufera, care iubeste, care...traieste. Traieste viata cu bune si rele. Si care, in ciuda problemelor lui particulare, TREBUIE sa fie vesel si sa rada, sa faca HAZ de NECAZ. Si prin asta sa te faca pe tine sa uiti de problemele tale. Sa iti descreteasca fruntea, chiar daca a lui, in realitate e la fel de innegurata ca a ta. E un om care trebuie sa-si uite tristetea si sa rada atunci cand i-ar veni sa planga mai degraba.
Conditia clovnului in sine e oarecum trista. E un personaj tragi-comic, mimeaza veselia desi poate fiecare bucatica a inimii lui ranite plange. Gura lui se lateste intr-un zambet, de multe ori hidos, pentru ca omul din spatele mastii e in esenta trist. Ce ne pasa noua de el, noi vrem doar sa radem.
Si totusi, putem invata ceva de la el. Sa radem, sa radem cu gura pana la urechi. Sa ne batem joc de griji, sa calcam cu zambete pe necazuri, sa le nimicim prin veselie. Chiar si cand e greu si simti ca ti se rupe inima, razi, razi, razi cum n-ai ras niciodata. Ca sa citez o arie geniala din opera Paiate a lui Leoncavallo:
"Razi, paiata! Razi, ca si cum nici o durere din lume nu ti-ar atinge sufletul. Razi, chiar daca sufletul tau ranit plange cu lacrimi de durere.
Razi, paiata! Plansul nu are rost pe lumea asta. Suferintele vin si trec, in acelasi ritm cu viata.
Razi, paiata! Nu conteaza ca esti om, ca si ceilalti, atata vreme cat fata iti este de papusa hazlie. Nu conteaza cat suferi, cat efort depui ca sa supravietuiesti.
Razi, paiata! Razi! Dincolo de viata nu va fi suferinta si tristete, dar nu vor fi nici bucuriile netarmurite ale vietii. De ce sa nu te bucuri, acum, de farmecul fiecarei clipe traite?
Razi, paiata! Razi!..."
Ce bine ar fi daca am putea sa "ne" radem de micile sagetele cu care ne bombardeaza viata. Sa-i dam cu flit, sa radem de ea, da, sa-i radem in nas, amenintand-o cu haz ca degeaba se chinuie sa ne doboare, sa ne incerce vointa, dragostea, inima, sa ne supuna permanent la cazne mai mici sau mai mari.
Poate un exemplu bun sunt cei care prin natura meseriei trebuie sa aduca veselie si bucurie pe fetele celorlalti: clovnii. De micuti mergem la circ si suntem fascinati de nasul rosu al clovnului. Si avem o placere bolnava sa il chinuim, sa il tragem de parul portocaliu, de pantalonii largi, de elasticul care ii tine patlagica aia rosie in loc. Si el rade, rade orice i-ai face. Pentru ca asta e menirea lui. Sa te distreze. Dar sub parul ala portocaliu si faina de pe figura exista un om. Un om trist uneori ca noi toti. Un om care sufera, care iubeste, care...traieste. Traieste viata cu bune si rele. Si care, in ciuda problemelor lui particulare, TREBUIE sa fie vesel si sa rada, sa faca HAZ de NECAZ. Si prin asta sa te faca pe tine sa uiti de problemele tale. Sa iti descreteasca fruntea, chiar daca a lui, in realitate e la fel de innegurata ca a ta. E un om care trebuie sa-si uite tristetea si sa rada atunci cand i-ar veni sa planga mai degraba.
Conditia clovnului in sine e oarecum trista. E un personaj tragi-comic, mimeaza veselia desi poate fiecare bucatica a inimii lui ranite plange. Gura lui se lateste intr-un zambet, de multe ori hidos, pentru ca omul din spatele mastii e in esenta trist. Ce ne pasa noua de el, noi vrem doar sa radem.
Si totusi, putem invata ceva de la el. Sa radem, sa radem cu gura pana la urechi. Sa ne batem joc de griji, sa calcam cu zambete pe necazuri, sa le nimicim prin veselie. Chiar si cand e greu si simti ca ti se rupe inima, razi, razi, razi cum n-ai ras niciodata. Ca sa citez o arie geniala din opera Paiate a lui Leoncavallo:
"Razi, paiata! Razi, ca si cum nici o durere din lume nu ti-ar atinge sufletul. Razi, chiar daca sufletul tau ranit plange cu lacrimi de durere.
Razi, paiata! Plansul nu are rost pe lumea asta. Suferintele vin si trec, in acelasi ritm cu viata.
Razi, paiata! Nu conteaza ca esti om, ca si ceilalti, atata vreme cat fata iti este de papusa hazlie. Nu conteaza cat suferi, cat efort depui ca sa supravietuiesti.
Razi, paiata! Razi! Dincolo de viata nu va fi suferinta si tristete, dar nu vor fi nici bucuriile netarmurite ale vietii. De ce sa nu te bucuri, acum, de farmecul fiecarei clipe traite?
Razi, paiata! Razi!..."
duminică, 1 martie 2009
Bad robot
I have always asked myself how some people can do stuff mechanically, like clockwork, every minute of their lives. How can they sacrifice on the pyre of routine without ever feeling it as such?
Drink their tea every morning at the same hour, unfold the paper and flicker through the pages and follow the same road to work for, say, 25 years? How do you cope with that?
My folks once told me that routine is something you cannot avoid, that it is part of life, especially after you become part of something called becoming an adult. They were right, I can cope with it at work, but after that, it just becomes loathsome.
So, socially speaking, I may be tagged as a bad robot.
Drink their tea every morning at the same hour, unfold the paper and flicker through the pages and follow the same road to work for, say, 25 years? How do you cope with that?
My folks once told me that routine is something you cannot avoid, that it is part of life, especially after you become part of something called becoming an adult. They were right, I can cope with it at work, but after that, it just becomes loathsome.
So, socially speaking, I may be tagged as a bad robot.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)