Bolul cu peştişori aurii

Reciteam de curând o frază care mi-a mers la inimă:

Oamenii cred că aspiră la aştri şi sfârşesc ca nişte peştişori aurii într-un bol

E un mare adevăr aici: cu toţii ne luptăm pentru ceva, avem nişte vise, nişte speranţe, care, atunci când adunăm şi tragem linie, nu apar în rezultatul final; descoperim atunci că viaţa noastră a luat o întorsătură total diferită de ceea ce ne doream iniţial; uneori întorsătura e în bine, alteori în rău.

Şi totuşi cât de rău e să sfârşeşti în bolul cu peştişori aurii? Sau câţi dintre noi nu ajung acolo?

Poate ce e mai important e ceea ce facem până să ajungem în bol. Chiar dacă finalul e o existenţă aparent vană, banală, poate că pe parcurs, banalitatea asta a fost secţionată de momente extraordinare din punctul nostru de vedere. De experienţe unice, care ne-au marcat atât în bine cât şi în rău. Ce face o existenţă extra-ordinară? Unde ajungi dacă nu sfârşeşti in bol? Cine ajunge la aştri? Astea sunt întrebări cu răspunsuri deschise cu miliarde de variante, în funcţie de cum percepe fiecare lumea, viaţa, fericirea şi atâtea alte concepte fundamentale.

Da, poate visele noastre de odinioară nu se regăsesc în viaţa noastră ulterioară, dar şi visele au vârsta lor şi în timp unele dintre ele sunt înlocuite de altele. Înseamnă asta că visele noastre s-au pierdut şi că viaţa e de rahat? Nu e asta mai degrabă o portiţă meşteşugită de contemplativi care încearcă să îşi justifice astfel propriul eşec în a fi CEVA CARE CONTEAZA aşa cum văd ei că ar trebui să fie CEVA care contează?

Cinque Terre

Nu vreau să transform acest post într-un jurnal de vacanţă ci doar să vă povestesc despre un locşor unde pentru câteva zile m-am simţit ca într-un un mic paradis.


Cinque Terre este o regiune din Italia, parte în Toscana şi parte în Liguria, între Pisa şi Genova, formată din 5 localităţi (nu le pot numi nici oraşe nici sate, poate un fel de staţiuni) cu o structură specifică satelor-stup mediteraneene. În esenţă nişte sate pescăreşti care în timp s-au transformat în adevărate staţiuni: Riomaggiore, Manarola, Corniglia, Vernazza, Monterosso. Şi în plus o zonă protejată, unde respectul pentru natură transpare în orice gest. Unde oamenii reciclează 90% din ceea ce aruncă şi autobuzele turistice sunt ecologice. Un loc unde omul a învăţat să îşi respecte trecutul şi să aibă grijă de viitor. Atât cât poate. Şi aici se pare, poate mult.



Casuţe colorate strânse laolaltă pe o coastă stâncoasă cu culturi terasate de viţă de vie, măslini şi portocali. Străduţe întortocheate care urcă spre munte doar pentru a coborî într-un final spre un golfuleţ natural unde clipocesc valuri de un albastru străveziu. Fructe de mare, oameni primitori, zâmbete sincere şi soare printre picături molcome de ploaie. Drumuri şerpuitoare pavate cu piatră. Un contrast uluitor între vechi şi nou: trenuri de mare viteză trecând în goană prin tunele sfredelite în coasta muntelui; din când în când, câte o sclipire de azuriu lichid care se furişează prin spărturile zidului roşcovan ; plase de pescuit înnădite şi bărcuţe cu vopseaua scorojită de vreme. Asta e Riviera di Levante, văzută pornind din Riomaggiore de la adăpostul unei hainuţe de ploaie şi din spatele unor ochi curioşi care şi-au văzut visul împlinit.

Vacanţăăăăă

În sfârşit, după lupte seculare, reuşesc şi eu să îmi iau concediu. Două săptămâni!!!! Până pe 21 vă salut! Toate bune (blogosferistice sau nu) şi să ne citim sănătoşi (după odihna, sper să revin la forma de odinioară).

Între timp, pot să vă spun că voi milita cu mare energie pentru viaţa cu încetinitorul. Să ne relaxăm aşadar, să lăsăm piciorul de pe acceleraţie şi să ne oprim să privim un pic pe fereastră. Sigur o să fim mai câştigaţi!

Lenevitori din toată lumea, spor la vacanţiadă!

So long!


Ze Cati cat

Cu bicla la purtător

Domle, gata, e oficial. Mi-am luat biclă. După anevoioase căutări, despre care am povestit mai pe larg aici.

Plănuiesc o probă chiar în această seară cu micuţa mea roşcată (Ferrari red cică) în Poli, că se pare că au nocturnă. Sper să îmi iasă bisnisu şi să vă salut din postura de biciclistă de drept (aka care şi ştie să meargă pe biclă, nu doar are una în posesie).

Deocamdată marea minune e legată frumos în rastel la muncă şi mă aşteapta să o scot la plimbare.

TO BE CONTINUED (Dacă supravieţuiesc)

De pe la noi

Deşi acum vreo 4-5 ani mergeam relativ des la munte pe trasee diverse, în timp mi-am pierdut bunele obiceiuri şi am devenit cam pasivă din acest punct de vedere.

De curând însă am regăsit plăcerea de a urca pe cărări de munte. Care mai line, care mai abrupte, în final toate îţi oferă ceea ce nu găseşti nicăieri în altă parte: o panoramă unică, linişte şi/ sau triluri de mierle, aer tare, și, dacă te țin puterile, plăcerea de a fi la propriu cu capul în nori.

Am văzut de curând un film, parte documentar, parte fairy tale: Le renard et l'enfant. Impresionată de peisajele idilice, am cautat locațiile în care se filmase; surpriză: una dintre ele era România. Ceea ce m-a convins încă o dată că munții și pădurile noastre sunt inegalabile.

Cu toţii ne grăbim spre destinații care de care mai exotice (mă includ şi pe mine aici uneori) deşi nu cunoaştem nici jumătate din meleagurile noastre natale. Bănuiesc că asta e până la urmă firea omului. Să alerge permanent după zări mai albastre, doar pentru a se intoarce, iremediabil, la punctul de plecare. Ca într-un rit arhetipal, precum mitul eternei reîntoarceri a lui Eliade.

Pentru că, nu-i aşa, ne întoarcem întotdeauna acasă. Mai devreme sau mai târziu. Mai devreme sau mai târziu, acest acasa ne convinge. Iar atunci când îl descoperim în plenitudinea lui, ne îndrăgostim fără drept de apel.

Comico-politichia

După cum mă pronunţam într-un post mai vechi, când vine vorba de [viaţa] politică, sinapsele mele refuză să funcţioneze. Aş vrea să pot spune că nu mă interesează deloc, dar aşa cum până şi un ateu convins crede în ceva, nu pot afirma că îmi e total indiferentă. Mai ales când îmi dăruieşte monologuri spumoase de genul celui de azi, din RATB.

O doamnă, în 168, în-chipurile-dialog cu o altă doamnă:

"Da' Mircea arată mai bine decât Băse. Decât Traian, zic.

[doamna no. 2 ascultă, dă din cap, da nu scoate nicio vorbă]

Şi nevastă-sa? Cum o fi, că n-a arătat-o la televizor? Da ce-o fi lucrând ea? O fi profesoară, ingineră..medic?

[pauză prelungită la doamna no. 2]

Da. Mult mai bine arată Mircea. Că deh, nu le are cu..cu paharul zic. Că Băse merge la Golden Blitz. Şi după ce merge la Golden Blitz, merge la Golden Shlitz.

[hohote de râs prin autobuz]

Eh şi băutura asta, nu face rău aşa. Da' depinde şi cât bei. Să nu exagerezi.

Băse face baie de mulţime acum. Da. BA-IE DE MUL-ŢI-ME

[pauză, doamna no. 2 moţăia sfios]

Da' cu Boc cel mic ce ne facem? BOC BOC BOC"

Moment apoteotic în care apare inefabila frază pe vremea mea

Eleganţa ariciului

Am început de curând o cărticică primită de ziua mea. Se numeşte Eleganţa ariciului. Scrisă de o franţuzoaică născută în Maroc. Recunosc că m-a captivat. Şi mă întorc la ea cu religiozitate în fiecare seară când nu ies în oraş. Departe de a fi vreo profundă cugetare asupra sinelui, cărticica te surprinde cu umorul fin, ironia şi candoarea ei. Da, cred ca are o candoare aparte. E prima carte pe care nu îmi place să o explic dacă pot spune aşa. E CEVA în ea care mă face să mă întorc după mai mult. Este eleganţa ariciului, pe care ca ţepoasă autodeclarată o recunosc şi o preţuiesc.

"Dintre persoanele pe care le frecventează familia mea, toate au urmat aceeaşi cale: o tinereţe petrecută în încercarea de a-şi rentabiliza inteligenţa, de a stoarce ca pe-o lămâie filonul studiilor şi de a-şi asigura o poziţie de elită, pentru ca apoi să se întrebe cu uimire o viaţă întreagă de ce asemenea speranţe au dus la o existenţă atât de vană. Oamenii cred că aspiră la aştri şi sfârşesc ca nişte peştişori aurii într-un bol. "

Muriel Barbery - L'élégance du hérisson

Fericiţi cei săraci cu duhul

Cum am eu o doleanţă mai veche care mă roade, m-am hotărât să pun problema pe tapetul virtual: de mică încercam să înţeleg cum vine treaba asta cu "fericiţi cei săraci cu duhul" şi nu prea îmi ieşea; adică...cum vine asta...să fii aşa mai simpluţ, să nu ştii foarte multe, da' totuşi să fii mulţumit.

Acum însă îmi dau seama că vorba asta ascunde ceva înţelepciune. Bine că suntem noi şcoliţi, că ştim câte în lună şi în stele, că stăm şi medităm la dilemele existenţiale şi ne punem întrebări la fiecare 5 minute....şi făcând asta, uităm să mai trăim şi să ne bucurăm de ceea ce avem.

Am văzut zilele astea un documentar despre unul dintre multele triburi din Brazilia care din punctul nostru de vedere s-ar încadra la categoria "săraci cu duhul" (ca deh, nu este oameni ţivilizaţi ca noi, nu ştie ce e aia cuptor cu microunde, tembelizor, calculator şi alte minunăţii de astea ale tehnicii şi trăiesc ca pe vremea lui Cremene). Şi zicea acolo pe post un băştinaş de ăsta că erau mai fericiţi înainte să fie contactaţi de "omul alb"care nu le-a dat decât boli de-ale noastre care aproape i-au exterminat şi i-au facut să îşi schimbe iremediabil stilul de viaţă. Şi continua un pic trist zicând în limba lui ceea ce au tradus prin "Unfortunately, we can never go back to what we were before"

Toată chestia asta m-a atins o ţâră la coarda mea perfecţionistă şi m-a făcut să mă gândesc că, poate, alergăm un pic cam mult după lucruri pe care s-ar putea să nu le avem niciodată, să ne tunăm ca să zic aşa în fiinţe din ce în ce mai mirobolante, uitând însă in the process ceea ce suntem de fapt. Da, cu toţii am fost la un moment dat "săraci cu duhul"că toţi am pornit de undeva. Întrebarea e poate ar fi mai bine din când în când să redevenim mici şi neştiutori şi să ne bucurăm de lucrurile simple? Nu v-ar plăcea uneori să vă aplecaţi spre un fir de iarbă de la înălţimea superomului în care v-aţi transformat şi să respiraţi parfum de simplitate?

ABC-ul zilnic

Cum cineva s-a decis să îmi trezească peniţa virtuală din îndelungata-i vacanţă, m-am decis să îi onorez leapşa şi să vă încânt puţin cu rutina mea zilnică.

Day 1:

Take 1: faza cu trezitul (de la greu spre foarte greu atunci când ştiu că trebuie să ma duc la muncă, şi enervant de uşor în weekend când sufleţelul meu-şi nu numai- tânjeşte după un somn ţăpănos care să depăşească lejer ora 12)
Take 2: decidem ce aruncăm pe noi sub numele pompos de haine (eventual cu un mare căscat şi o lehamite pe măsură călcăm ţoala aleasă pentru împodobitul social)
Take 3: ne mişcăm preafragila făptură spre metrou şi petrecem urmatoarele 8 + infinit hours @work
Take 4: prestăm o ieşire în oraş with company (întotdeauna plăcută, avem grijă): film, teatru, expoziţii, festivaluri, concerte, papa, etc.
Take 5: Luăm somn (în ultima vreme la ore îngrijorător de înaintate, trebuie să ne revenim)

Day 2 + infinit: reluăm şi condimentăm cu puţin alergat prin Cişmigiu înainte de muncă (ca să prestăm orele de lucru mai cu spor, evident) sau ceva sală (mai nou, s-ar putea să mă încumet şi la bazin, poate mă transform în peşte sau sirenă, who knows), o salată de plătit facturi, shopping pe apucate, plănuit vacanţe şi altele înfiorător de plicticoase dar fără de care-nu-i aşa-nu putem trăi, citit SF-urile mele dragi, nişte campanii de Disciples şi Heroes, precum şi alte, multe alte preocupări de-ale mele şoriceşti, cu care nu vă mai plictisesc.

Artmania 2009

Dacă anul trecut am ratat evenimentul-pe care dealtfel obişnuiam să îl vizionez cu religiozitate-anul ăsta m-am "răzbunat" cu vârf şi îndesat, în sensul că am fost în păr în ambele zile, atât la trupele care îmi plăceau cât şi la cele pe care le agream mai puţin.

O decizie înţeleaptă dealtfel, pentru că astfel am avut ocazia să văd una dintre cele mai bune trupe din tot festul din acest an - Opeth.

Prima zi de festival m-a pus faţă în faţă cu una dintre trupele mele de gothic favorite, Tristania.

Dezamăgire: trupa sună destul de prost live (cel puţin din punctul meu de vedere nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor), cu atât mai mult cu cât au venit fara 2 dintre membri. Noua vocalistă îşi face treaba onorabil, nimic de zis, dar deja e altă Tristania decât cea pe care o ştiam. O mică observaţie în favoarea lor ar fi că au cântat pe lumină, în contrast total cu stilul lor muzical.

My Dying Bride, a doua oara la Sibiu, au avut aceeaşi prestaţie impecabilă ca şi ultima oară. Cert e că pe oamenii ăştia ori îi iubeşti ori îi urăşti pentru că stilul lor e destul de intimist şi nu e gustat de toată lumea. Acelaşi Aaron histrionic şi aceeaşi atmosferă melancolică. Specifice My Dying Bride. A fost prima trupa de gen pe care am ascultat-o şi deşi acum au devenit un pic prea pesimişti pentru mine, au un loc aparte în inima mea. Good job guys and keep it up!

Opeth m-a surprins în mod plăcut pentru că m-au ţinut cu sufletul la gură nefiind totuşi pe lista mea de favorites. Un sound puternic şi piese pe măsură, atmosfera incendiară, comunicare bună cu publicul şi per total un show magnific. Băieţii şi-au câştigat un nou fan în mine cu această ocazie (chit că unul mai mic, aşa).

În ziua a doua aş fi plecat pentru că, în afară de Nighwish, nu ma dadeam în vânt dupa trupele cântăreţe, Subscribe şi Pain. Totuşi am mai zăbovit prin Sibiu şi cum tot îmi luasem abonament pe ambele zile, m-am prezentat în Piaţa Mare pe la finalul playlistului servit de ungurii de la Subscribe. Băieţi fâşneţi, se vedea că le place pe scenă şi că le place să cânte chit că în afară de energia lor debordanta nu prea m-a atins nicio piesa pe la vreo coardă, oricare ar fi aia.

Pain au cântat binişor, şi am ajuns să pot spune, în ciuda incompatibilității mele cu genul, că au fost cea mai bună trupa din a doua zi de festival. Asta şi pentru că la Nightwish am plecat pe la jumătatea prestaţiei să îmi torn pe gâtlej nişte calmante (aka bere) ca să îmi mai treacă oripilarea.

Momentul culminant (pentru mulţi) al festivalului: Nighwish în noua formulă. Am savurat pasajele în care cânta Marco şi am fost tentată să îmi pun mâinile la urechi pe cele ale noii soliste. Nu am nimic cu Annette, fata are ceva voce, dar nu pentru metal şi nu pentru Nighwish. În plus, prezenţă scenică zero. M-am retras cătrănită dupa vreo 5-6 piese, dintre care una noua si câteva vechi pe care nu le-am recunoscut în noua interpretare, am bagat o bere şi mi-am luat tălpăşiţa.

Probabil că fac parte din vechea garda, pentru care episodul Nightwish s-a încheiat cu plecarea Tarjei. Nu e nicio tragedie, au rămas încă destui cărora le place şi noua Nighwish. Mie nu. Peace!

Bucharest by night

Ca şi cu alte ocazii, m-am urcat obosită în taxi, dorindu-mi să ajung cât mai repede acasă. Ca niciodată însă oboseala mi-a dispărut ca prin minune când mi-am pironit privirile pe spectacolul lumii de dincolo de fereastră.

Bucureştiul are farmecul lui aparte pe care îl redescoperi în cele mai nebănuite momente. Clădirile lui vechi, năpădite de iederă, luminile colorate care străpung umbrele serii ca niste minarete fantastice, oameni, câini, pisici, vagabonzi, un bric-a-brac uneori de-a dreptul fascinant.

M-am cuibărit mai bine între pernele de pe locurile din spate şi m-am lăsat în voia Bucureştiului. L-am lăsat să mă convingă că poate fi cu totul altfel decât îl ştiam. Si perindându-se în umbra geamului meu, imaginile amestecate s-au succedat într-un ritm ameţitor. Umbre verzi, albe, roşii, galbene au lunecat în urma matahalei galbene care mă purta deja pe jumătate spre imperiul zeului cu pleoape de catifea. Şi aşa, cu mintea liberă de orice alt gând, l-am simţit al meu. Oraşul în care trăiesc.

Good night, Bucharest, whoever you are!

Looking back...to look ahead

Looking back on your life, you come across a few crucial moments that will stay with you forever. And it is those instants, which stand out from the rest of what u were, that help you get a grip on things when the future does not look so rosy.

Sometimes, you just need to pause and take a look back at all the things that you have achieved. In order to gather the strength to do even more of the things that are on your mind.

We are all achievers, on a smaller or larger scale. We all have something below our belts, no matter how infinitesimal. It's just that sometimes in life, you need some new props, something to push you further into...the rest of your life.

Some people say that in order to be able to live the moment and look confidently to the future, you need to stop turning back. To the past.

But I say that what we were and what we did is a good part of what we are and what we'll be. If you do not take your past in and choose to forget everything you used to be, you may be losing a good chance of becoming a rounded being. And a life with no past, made up of future time only, is a life of no tangible you. Because the man you become cannot get there without the person you were, without your prior experiences, knowledge, memories.

So, let's allow ourselves to delve into the past whenever we feel like it, because it is there that we may find a few of our certainties. And thus, a spring that will catapult us into our future. With new hope and faith in our dreams.

Pieton şi sofer

Dacă de obicei, pieton fiind, observam cu tristeţe cât de necivilizaţi sunt şoferii în maniera lor exasperantă de a te claxona dacă îndrăzneşti cumva să treci pe (culmea!) verde, în ultima vreme mi se pare incredibil în ce stil se poate traversa strada ca pieton.

Parcă a devenit o mândrie să treci pe roşu! Găsim moduri din ce în ce mai inventive de a fenta bieţii şoferi care trebuie să stea cu ochii in 12 să nu treacă peste imprudenţi. Şi ce priviri superioare ti se aruncă de către ceilalţi pietoni pentru că stai să se facă verde )exasperant de mult uneori, e drept!) pe când ei trec nonşalant pe roşu.

Din câte îmi aduc eu aminte, conform legislaţiei în vigoare, dacă intri sub roţile unui automobil pentru că ai făcut pe viteazul şi ai trecut pe roşu, şoferul nu e pasibil de nici o pedeapsa. Şi mi se pare normal. De ce ar fi? Dacă tu eşti atât de dobitoc să îţi rişti viaţa de ce să nu o faci pe barba ta?

Ştiu că există o campanie de avertizare a pietonilor asupra riscurilor pe care şi le asumă atunci când trec strada pe unde le e lor comod. Întrebaţi de ce trec starda neregulamentar, majoritatea dau din umeri ca şi cum li se pare o mare prostie întrebarea. "Pai mă grăbeam, ce voiaţi să fac, mai erau 500 de m până la trecere!"

Şi de partea cealalta a baricadei există "eroi" de care trebuie să te fereşti să nu te calce pe trecere, care îţi arată degetul binecunoscut şi mai rău chiar dacă vrei să treci tu pe verde, înaintea maşinii lui cu un trilion de cai putere şi tone de ifose.

Vinovaţi există de ambele părţi şi atâta vreme cât nu vom învăţa să ne respectăm reciproc (pentru că oricum a respecta legea e deja o utopie rizibila pentru mulţi) va deveni cvasi-imposibil să convieţuim paşnic.

În încheiere, dragă bunici grăbite, care vă trageţi de mânecă nepoţii să treacă pe roşu, gandiţi-vă înainte să faceţi asta, viaţa e preţioasă şi din pacate, ne dăm seama de asta de-abia după ce am pierdut-o. La fel, dragi confraţi de-ai vitezomanului Gică, învăţaţi că mai există şi pedala de frînă, alături de cea de acceleraţie, pe care o cunoaşteţi mult prea bine, presăraţi pe ea un pic de respect şi de atenţie, şi aduceţi-vă aminte că nu sunteţi singuri în trafic.

Genul fantasy

În trecut îmi plăcea foarte mult Lovecraft, un scriitor de fantasy-horror remarcabil prin atmosferă. Însă acum, tablourile lui mohorâte, insidioase şi mirajul naraţiunii lui uşor grotescă nu mă mai atrag. Au devenit un pic prea terne, prea cenuşii. Citesc în ele o disperare şi un abis de-a dreptul nihilist care nu aduce culoarea pe care o doresc în lumea lecturilor mele.

Şi totuşi genul fantasy rămâne unul dintre preferatele mele. Poate pentru că e una dintre cele mai frumoase evadări din cotidian pe care mi le oferă cărţile. Acolo, pe tărâmuri traversate de râuri cristaline şi de un azuriu încă pur, de munţi cu vârfuri pierdute în ceaţă, de codri seculari veşnic verzi, de creaturi fantastice, înficoşătoare, prietenoase sau sfioase, de nave care plutesc ireal pe mările cunoaşterii la capăt de lume, unde binele învinge de fiecare dată, acolo mă simt acasă.

Acolo, unde lucrurile sunt însufleţite de o voinţă proprie şi fiecare creatură are o voce proprie, eşti motivat să mergi înainte explorând netemător tărâm după tărâm mânat de propria curiozitate sau de un ţel anume, doar de tine ştiut. Vrăjitoare, prinţi, prinţese, armăsari vorbitori, vieţuitoare cu darul vorbirii, copaci care prind viaţă ca prin farmec asemenea unui joc fantastic, fiinţe pe care nu ţi le puteai imagina, toate acestea sunt acolo pentru a te provoca la aventură, la o căutare continuă, la o călătorie minunată la capătul căreia te regăseşti plin de o nouă energie.

O lume plină de magie, de provocări, de măreţie şi paradoxal, de aceleaşi tare care există şi în lumea reală: lăcomie, dorinţă de mărire, invidie, ură, gelozie.

Un univers fantastic pe care îl datorăm unora ca J.R.R. Tolkien, J.K. Rowling, Terry Pratchett şi altor încă iluştri necunoscuţi pentru mulţi.

Have fun!

Still on my quest as to what makes one happy, I cannot help thinking one of the things to do in life most often is ultimately have fun doing what you do, whatever that is.

But then again, how can you always have fun no matter what you do? In practice this is harder than we may think coz we are mostly involved in "serious" stuff like going to work, driving, riding buses, paying bills...

And still, we CAN have fun WHILE doing all this routine business

Listening to your favorite song whilst caught in the daily traffic jams

Laughing with colleagues during lunch break

Making jokes with the stiff clerk taking care of your bills (and finding out that he/she's not that stiff and grouchy after all)

Looking at the blue sky, at the buildings, cats, dogs, streets, people that you leave behind as the bus hurries down past them on its well-trodden path

and well..actually a million ways to make your day be worthwhile :)

Astept...

apocaliptic ziua în care o să sărim unul la gâtul celuilalt pentru simplul fapt că îndrăznim să respirăm acelaşi aer.

Şi zic asta pentru că de fiecare dată când optimismu-mi atinge cote maxime, vine această minunată fiinţă umană (generic vorbind) şi mă readuce cu picioarele pe pământ. Iremediabil.

Ce m-a deconcertat de această dată? O banală întâmplare din urbea noastră. Printre betoane în fierbere, grade multe cu plus, nervi zilnici şi alte asemenea bunătăţi, apare un nene dinspre gura de metrou de la Eroilor şi o ia zâmbăreţ către staţia de RATB. Cu gândul, ca tot românul nedotat cu maşină/biclă/trotinetă/role/ alte mijloace de deplasare cu patent propriu, să se caţere în primul autobuz din raza-i vizuală.

Nenea mergea, pare-se, cam prea domol şi liniştit pentru gustul unui oarecare mocofan (bine înţolit dealtfel) care îi aplică strategic un pantof în fluierul piciorului ca să se mişte dracului mai repede că el, mocofanul, se grăbeşte, şi vrea să se asigure că EL, da, EL, şi nimeni altul, nu se urcă primul în autobuz.

Spre nemulţumirea mocofanului, cu toata lovitura de picior şi graba care-l mână de la spate vijelios, ajunge in autobuz în acelaşi timp cu nenea. Moment în care se deschide cutia Pandorei şi, minune, nu ies înjurături, ci o întrebare simplă: De ce dai domnule cu piciorul în mine? Raspuns de mocofan: Pentru că eşti prost şi nu ştii să mergi pe stradă.

Tare rău am mai ajuns dacă nici pe stradă nu mai avem loc unii de ceilalţi. Suntem în stare să ne călcăm în picioare pentru orice mizilic. Şi ceea ce e mai grav e că nimănui nu-i pasă. În autobuzul ăla plin de oameni nu s-a găsit unul care să îi spună ceva mocofanului. Dimpotriva, impresia mea a fost că majoritatea îl priveau incriminator pe săracul om care îndrăznise să pună o întrebare legitimă. N-am văzut o singură privire compătimitoare măcar. Nimic. Doar multă indiferenţă. Păcat. Suntem oameni până la urmă, ca să citez un clişeu frecvent. Sau NU?

Viaţa ca un vals

Mi-a plăcut întotdeauna fluiditatea şi eleganţa valsului vienez. Poate mai mult decât orice alt dans. Dincolo de pasiunea si intimitatea tangoului şi a dansurilor latino în general, valsul are acea magie care îţi capturează privirea şi o ţine prizonieră din faldurile bogate ale rochiilor princiare ale dansatoarelor.

Când eram mică îmi închipuiam în cele mai frumoase vise cu ochii deschişi că valsez într-o rochie roşie pe nişte lespezi de marmură într-o sală fără capăt, inundată de lumină. În timp, sala a câştigat in concreteţe şi s-a transformat în Gallerie des Glaces a frumosului Versailles, rochia s-a topit într-un roz pal, iar lumea din jur a devenit mai numeroasă. Uşor, uşor, valsul meu a căpătat ritmuri cotidiene. L-am integrat în lumea mea grăbită şi superficială.

În prezent, valsul e visul meu urban pe care mi-l creionez liniştit în minte, închizând ochii pentru câteva clipe atunci când simt că am nevoie de un respiro.

Valsul meu în galeria oglinzilor, aşa cum îl vad eu. Măcar în imaginaţie. Pentru că în realitate, picioarele mele se sfiesc să îi calce notele şi rămân înmărmurite în faţa acordurilor lui fluide.

Sinceritate

Uneori mă întreb dacă nu suntem de fapt nişte ipocriţi atunci când afirmăm că nu suportăm minciuna. Pentru ca, de fapt, ce nu suportăm este să ni se spună sau să spunem adevărul verde în faţă.

Avem atâtea moduri de a ocoli adevărul de a îl învălui în mii de hainuţe frumoase şi în straturi atât de groase încât ajungem să nu îl mai recunoaştem.

Cât de bine ştim să apreciem sinceritatea? Si când spun sinceritate nu mă refer la lipsă de politeţe sau delicateţe ci pur şi simplu la puterea de a spune lucrurilor pe lume. Câţi oameni i-am îndepărtat de la inima noastră pentru că ne-au spus adevăruri care ne-au durut?

Şi în ce măsură e bine, salutar, să fii sincer şi în ce măsură e bine să ştii să minţi privindu-l pe celalalt în ochi?

Până la urmă sinceritatea e încorsetată de etichetă, de politeţe, sau, altfel spus, de normă. Iar ceea ce e sinceritate pentru unii poate fi ofensator pentru alţii. Şi, ca de obicei, orice concept e relativ. Sinceritatea are atâtea feţe că până la urmă toţi putem pretinde că suntem sinceri.

Şi poate, cel mai important e să fii sincer măcar cu tine însuţi. Să păstrezi acolo, în sufletul tău un strop de adevăr pe care să-l admiţi în mod cotidian. Da, ăsta sunt. Pe mine, măcar pe mine, să nu mă mint. Măcar pe mine să ma respect. Să mă văd aşa cum sunt, să-mi fie sinceritatea faţă de mine o oglindă pentru toate minciunile mele motivate social. Să îmi spun, sincer, că mâncarea gazdei a fost oribilă, că mi-a plăcut rochia domnişoarei de onoare şi nu a miresei, că vinul a fost o poşircă şi că nu suport pisica vecinei de la 2, pe care o mângâi pretins afectuos de fiecare dată când iese bătrânica cu ea pe palier.

First time everything....

Cum şedeam eu potolită în această minunată seară mă trezesc cu o ditamai leapşa cadou.

Să purcedem aşadar cu prima leapşă cu diacritice, că tot e vorba de treburi care încep cu "prima..."

Car - nu am carnet, de unde decurge că nici maşină nu posed; nici nu cred ca voi achiziţiona în viitorul apropiat; totuşi se poate spune că "am condus" la un moment dat când mi-a dat unul dintre verii mei primari volanul în mână şi m-am dat uşurel cu Dacia pe o pantă lină din apropierea portului din Galaţi;

Trip within borders - Tough one; cât eram mică am fost într-o grămadă de tabere, cred ca am văzut toata ţara (mai puţin MM si Delta Dunării); totuşi cred ca prima a fost cu ai mei pe la Predeal sau Sinaia;

Trip abroad - Franţa,Coasta de Azur, Marsilia, in clasa a 10-a la Campionatul European de Go;

Memory - la grădiniţă, avea Doamna o carte cu poveşti roşie cu o oglinjoară (magică ne zicea dumneaei) din care ne citea poveşti; am umblat la dulap cu prima ocazie ivită şi am privit în oglinjoara magică să văd unde sunt zânele;

Pet - Iepurii mei. Unul negru şi unul gri; N-aveau nume dar îmi erau tare dragi; I-am lăsat la cineva la curte când am plecat în vacanţă şi la întoarcere mi-au zis că au murit;

Crush - în liceu, un coleg de la A care avea prietenă la B (eu eram la E); înalt, deşirat, pletos, rockerash, filozof...N-a ştiut niciodată că îl plac (cel puţin aşa cred eu, cine ştie); Ulterior nu mi-am putut da seama de ce ajunsese pe piedestalul ăla coz he was no go(o)d...

Discovery - că puii de găină nu sunt periculoşi decât când e şi mămica lor cu ei (la mamaia la ţară);

Job - Agenţia Naţională de Presă ROMPRES...deci ROMPRES, da, nu ROMPREST!!! la o lună după terminarea facultăţii;

Idol - nu cred că am avut, poate Dave Gahan de la Depeche Mode, vechea mea obsesie, deşi nu l-aş pune pe post de idol; în schimb mama mea a fost o perioadă un fel de idol pentru mine;

Creation - hmmm, cred că nişte picturi pe la orele de desen din generală; aveam simţul culorii deşi la desen eram varză; făceam nişte mozaicuri şi vitralii foarte reuşite;

Leapşa merge la Ella (că tot eşti în concediu matale şi ai vreme de cheltuit), Luana şi RedAndBlue

Titanic Vals

O piesă nemuritoare. Cu atât mai actuală în contextul politic şi social curent, cu accente şi tipologii uşor recognoscibile. Politicianismul, demagogia, corupţia, pofta de mărire, ipocrizia, tot atâtea tare magistral îngheţate, atemporal, în personaje pline de savoare.

O soacră cicălitoare, o soţie cu valenţe de parvenitism, un copil urgisit din prima căsătorie şi trei progenituri din actuala, care de care mai răsfăţate.

Tatăl de familie. Bonomul. Omul simplu care se mulţumeşte cu liniştea căsuţei lui sărăcăcioase dintr-un orăşel de provincie. Care nu doreşte să se mânjească cu ranguri de bon ton şi măriri deşarte.

O farsă bine jucată şi un dénouement fericit.

În cinstea alegerilor de weekendul acesta, puţintică mireasmă de comédie prin mijlocirea genialului Birlic

Adică să le spună adevărul

Să le ceară să nu fie votat