Pieton şi sofer

Dacă de obicei, pieton fiind, observam cu tristeţe cât de necivilizaţi sunt şoferii în maniera lor exasperantă de a te claxona dacă îndrăzneşti cumva să treci pe (culmea!) verde, în ultima vreme mi se pare incredibil în ce stil se poate traversa strada ca pieton.

Parcă a devenit o mândrie să treci pe roşu! Găsim moduri din ce în ce mai inventive de a fenta bieţii şoferi care trebuie să stea cu ochii in 12 să nu treacă peste imprudenţi. Şi ce priviri superioare ti se aruncă de către ceilalţi pietoni pentru că stai să se facă verde )exasperant de mult uneori, e drept!) pe când ei trec nonşalant pe roşu.

Din câte îmi aduc eu aminte, conform legislaţiei în vigoare, dacă intri sub roţile unui automobil pentru că ai făcut pe viteazul şi ai trecut pe roşu, şoferul nu e pasibil de nici o pedeapsa. Şi mi se pare normal. De ce ar fi? Dacă tu eşti atât de dobitoc să îţi rişti viaţa de ce să nu o faci pe barba ta?

Ştiu că există o campanie de avertizare a pietonilor asupra riscurilor pe care şi le asumă atunci când trec strada pe unde le e lor comod. Întrebaţi de ce trec starda neregulamentar, majoritatea dau din umeri ca şi cum li se pare o mare prostie întrebarea. "Pai mă grăbeam, ce voiaţi să fac, mai erau 500 de m până la trecere!"

Şi de partea cealalta a baricadei există "eroi" de care trebuie să te fereşti să nu te calce pe trecere, care îţi arată degetul binecunoscut şi mai rău chiar dacă vrei să treci tu pe verde, înaintea maşinii lui cu un trilion de cai putere şi tone de ifose.

Vinovaţi există de ambele părţi şi atâta vreme cât nu vom învăţa să ne respectăm reciproc (pentru că oricum a respecta legea e deja o utopie rizibila pentru mulţi) va deveni cvasi-imposibil să convieţuim paşnic.

În încheiere, dragă bunici grăbite, care vă trageţi de mânecă nepoţii să treacă pe roşu, gandiţi-vă înainte să faceţi asta, viaţa e preţioasă şi din pacate, ne dăm seama de asta de-abia după ce am pierdut-o. La fel, dragi confraţi de-ai vitezomanului Gică, învăţaţi că mai există şi pedala de frînă, alături de cea de acceleraţie, pe care o cunoaşteţi mult prea bine, presăraţi pe ea un pic de respect şi de atenţie, şi aduceţi-vă aminte că nu sunteţi singuri în trafic.

Genul fantasy

În trecut îmi plăcea foarte mult Lovecraft, un scriitor de fantasy-horror remarcabil prin atmosferă. Însă acum, tablourile lui mohorâte, insidioase şi mirajul naraţiunii lui uşor grotescă nu mă mai atrag. Au devenit un pic prea terne, prea cenuşii. Citesc în ele o disperare şi un abis de-a dreptul nihilist care nu aduce culoarea pe care o doresc în lumea lecturilor mele.

Şi totuşi genul fantasy rămâne unul dintre preferatele mele. Poate pentru că e una dintre cele mai frumoase evadări din cotidian pe care mi le oferă cărţile. Acolo, pe tărâmuri traversate de râuri cristaline şi de un azuriu încă pur, de munţi cu vârfuri pierdute în ceaţă, de codri seculari veşnic verzi, de creaturi fantastice, înficoşătoare, prietenoase sau sfioase, de nave care plutesc ireal pe mările cunoaşterii la capăt de lume, unde binele învinge de fiecare dată, acolo mă simt acasă.

Acolo, unde lucrurile sunt însufleţite de o voinţă proprie şi fiecare creatură are o voce proprie, eşti motivat să mergi înainte explorând netemător tărâm după tărâm mânat de propria curiozitate sau de un ţel anume, doar de tine ştiut. Vrăjitoare, prinţi, prinţese, armăsari vorbitori, vieţuitoare cu darul vorbirii, copaci care prind viaţă ca prin farmec asemenea unui joc fantastic, fiinţe pe care nu ţi le puteai imagina, toate acestea sunt acolo pentru a te provoca la aventură, la o căutare continuă, la o călătorie minunată la capătul căreia te regăseşti plin de o nouă energie.

O lume plină de magie, de provocări, de măreţie şi paradoxal, de aceleaşi tare care există şi în lumea reală: lăcomie, dorinţă de mărire, invidie, ură, gelozie.

Un univers fantastic pe care îl datorăm unora ca J.R.R. Tolkien, J.K. Rowling, Terry Pratchett şi altor încă iluştri necunoscuţi pentru mulţi.

Have fun!

Still on my quest as to what makes one happy, I cannot help thinking one of the things to do in life most often is ultimately have fun doing what you do, whatever that is.

But then again, how can you always have fun no matter what you do? In practice this is harder than we may think coz we are mostly involved in "serious" stuff like going to work, driving, riding buses, paying bills...

And still, we CAN have fun WHILE doing all this routine business

Listening to your favorite song whilst caught in the daily traffic jams

Laughing with colleagues during lunch break

Making jokes with the stiff clerk taking care of your bills (and finding out that he/she's not that stiff and grouchy after all)

Looking at the blue sky, at the buildings, cats, dogs, streets, people that you leave behind as the bus hurries down past them on its well-trodden path

and well..actually a million ways to make your day be worthwhile :)

Astept...

apocaliptic ziua în care o să sărim unul la gâtul celuilalt pentru simplul fapt că îndrăznim să respirăm acelaşi aer.

Şi zic asta pentru că de fiecare dată când optimismu-mi atinge cote maxime, vine această minunată fiinţă umană (generic vorbind) şi mă readuce cu picioarele pe pământ. Iremediabil.

Ce m-a deconcertat de această dată? O banală întâmplare din urbea noastră. Printre betoane în fierbere, grade multe cu plus, nervi zilnici şi alte asemenea bunătăţi, apare un nene dinspre gura de metrou de la Eroilor şi o ia zâmbăreţ către staţia de RATB. Cu gândul, ca tot românul nedotat cu maşină/biclă/trotinetă/role/ alte mijloace de deplasare cu patent propriu, să se caţere în primul autobuz din raza-i vizuală.

Nenea mergea, pare-se, cam prea domol şi liniştit pentru gustul unui oarecare mocofan (bine înţolit dealtfel) care îi aplică strategic un pantof în fluierul piciorului ca să se mişte dracului mai repede că el, mocofanul, se grăbeşte, şi vrea să se asigure că EL, da, EL, şi nimeni altul, nu se urcă primul în autobuz.

Spre nemulţumirea mocofanului, cu toata lovitura de picior şi graba care-l mână de la spate vijelios, ajunge in autobuz în acelaşi timp cu nenea. Moment în care se deschide cutia Pandorei şi, minune, nu ies înjurături, ci o întrebare simplă: De ce dai domnule cu piciorul în mine? Raspuns de mocofan: Pentru că eşti prost şi nu ştii să mergi pe stradă.

Tare rău am mai ajuns dacă nici pe stradă nu mai avem loc unii de ceilalţi. Suntem în stare să ne călcăm în picioare pentru orice mizilic. Şi ceea ce e mai grav e că nimănui nu-i pasă. În autobuzul ăla plin de oameni nu s-a găsit unul care să îi spună ceva mocofanului. Dimpotriva, impresia mea a fost că majoritatea îl priveau incriminator pe săracul om care îndrăznise să pună o întrebare legitimă. N-am văzut o singură privire compătimitoare măcar. Nimic. Doar multă indiferenţă. Păcat. Suntem oameni până la urmă, ca să citez un clişeu frecvent. Sau NU?

Viaţa ca un vals

Mi-a plăcut întotdeauna fluiditatea şi eleganţa valsului vienez. Poate mai mult decât orice alt dans. Dincolo de pasiunea si intimitatea tangoului şi a dansurilor latino în general, valsul are acea magie care îţi capturează privirea şi o ţine prizonieră din faldurile bogate ale rochiilor princiare ale dansatoarelor.

Când eram mică îmi închipuiam în cele mai frumoase vise cu ochii deschişi că valsez într-o rochie roşie pe nişte lespezi de marmură într-o sală fără capăt, inundată de lumină. În timp, sala a câştigat in concreteţe şi s-a transformat în Gallerie des Glaces a frumosului Versailles, rochia s-a topit într-un roz pal, iar lumea din jur a devenit mai numeroasă. Uşor, uşor, valsul meu a căpătat ritmuri cotidiene. L-am integrat în lumea mea grăbită şi superficială.

În prezent, valsul e visul meu urban pe care mi-l creionez liniştit în minte, închizând ochii pentru câteva clipe atunci când simt că am nevoie de un respiro.

Valsul meu în galeria oglinzilor, aşa cum îl vad eu. Măcar în imaginaţie. Pentru că în realitate, picioarele mele se sfiesc să îi calce notele şi rămân înmărmurite în faţa acordurilor lui fluide.

Sinceritate

Uneori mă întreb dacă nu suntem de fapt nişte ipocriţi atunci când afirmăm că nu suportăm minciuna. Pentru ca, de fapt, ce nu suportăm este să ni se spună sau să spunem adevărul verde în faţă.

Avem atâtea moduri de a ocoli adevărul de a îl învălui în mii de hainuţe frumoase şi în straturi atât de groase încât ajungem să nu îl mai recunoaştem.

Cât de bine ştim să apreciem sinceritatea? Si când spun sinceritate nu mă refer la lipsă de politeţe sau delicateţe ci pur şi simplu la puterea de a spune lucrurilor pe lume. Câţi oameni i-am îndepărtat de la inima noastră pentru că ne-au spus adevăruri care ne-au durut?

Şi în ce măsură e bine, salutar, să fii sincer şi în ce măsură e bine să ştii să minţi privindu-l pe celalalt în ochi?

Până la urmă sinceritatea e încorsetată de etichetă, de politeţe, sau, altfel spus, de normă. Iar ceea ce e sinceritate pentru unii poate fi ofensator pentru alţii. Şi, ca de obicei, orice concept e relativ. Sinceritatea are atâtea feţe că până la urmă toţi putem pretinde că suntem sinceri.

Şi poate, cel mai important e să fii sincer măcar cu tine însuţi. Să păstrezi acolo, în sufletul tău un strop de adevăr pe care să-l admiţi în mod cotidian. Da, ăsta sunt. Pe mine, măcar pe mine, să nu mă mint. Măcar pe mine să ma respect. Să mă văd aşa cum sunt, să-mi fie sinceritatea faţă de mine o oglindă pentru toate minciunile mele motivate social. Să îmi spun, sincer, că mâncarea gazdei a fost oribilă, că mi-a plăcut rochia domnişoarei de onoare şi nu a miresei, că vinul a fost o poşircă şi că nu suport pisica vecinei de la 2, pe care o mângâi pretins afectuos de fiecare dată când iese bătrânica cu ea pe palier.

First time everything....

Cum şedeam eu potolită în această minunată seară mă trezesc cu o ditamai leapşa cadou.

Să purcedem aşadar cu prima leapşă cu diacritice, că tot e vorba de treburi care încep cu "prima..."

Car - nu am carnet, de unde decurge că nici maşină nu posed; nici nu cred ca voi achiziţiona în viitorul apropiat; totuşi se poate spune că "am condus" la un moment dat când mi-a dat unul dintre verii mei primari volanul în mână şi m-am dat uşurel cu Dacia pe o pantă lină din apropierea portului din Galaţi;

Trip within borders - Tough one; cât eram mică am fost într-o grămadă de tabere, cred ca am văzut toata ţara (mai puţin MM si Delta Dunării); totuşi cred ca prima a fost cu ai mei pe la Predeal sau Sinaia;

Trip abroad - Franţa,Coasta de Azur, Marsilia, in clasa a 10-a la Campionatul European de Go;

Memory - la grădiniţă, avea Doamna o carte cu poveşti roşie cu o oglinjoară (magică ne zicea dumneaei) din care ne citea poveşti; am umblat la dulap cu prima ocazie ivită şi am privit în oglinjoara magică să văd unde sunt zânele;

Pet - Iepurii mei. Unul negru şi unul gri; N-aveau nume dar îmi erau tare dragi; I-am lăsat la cineva la curte când am plecat în vacanţă şi la întoarcere mi-au zis că au murit;

Crush - în liceu, un coleg de la A care avea prietenă la B (eu eram la E); înalt, deşirat, pletos, rockerash, filozof...N-a ştiut niciodată că îl plac (cel puţin aşa cred eu, cine ştie); Ulterior nu mi-am putut da seama de ce ajunsese pe piedestalul ăla coz he was no go(o)d...

Discovery - că puii de găină nu sunt periculoşi decât când e şi mămica lor cu ei (la mamaia la ţară);

Job - Agenţia Naţională de Presă ROMPRES...deci ROMPRES, da, nu ROMPREST!!! la o lună după terminarea facultăţii;

Idol - nu cred că am avut, poate Dave Gahan de la Depeche Mode, vechea mea obsesie, deşi nu l-aş pune pe post de idol; în schimb mama mea a fost o perioadă un fel de idol pentru mine;

Creation - hmmm, cred că nişte picturi pe la orele de desen din generală; aveam simţul culorii deşi la desen eram varză; făceam nişte mozaicuri şi vitralii foarte reuşite;

Leapşa merge la Ella (că tot eşti în concediu matale şi ai vreme de cheltuit), Luana şi RedAndBlue

Titanic Vals

O piesă nemuritoare. Cu atât mai actuală în contextul politic şi social curent, cu accente şi tipologii uşor recognoscibile. Politicianismul, demagogia, corupţia, pofta de mărire, ipocrizia, tot atâtea tare magistral îngheţate, atemporal, în personaje pline de savoare.

O soacră cicălitoare, o soţie cu valenţe de parvenitism, un copil urgisit din prima căsătorie şi trei progenituri din actuala, care de care mai răsfăţate.

Tatăl de familie. Bonomul. Omul simplu care se mulţumeşte cu liniştea căsuţei lui sărăcăcioase dintr-un orăşel de provincie. Care nu doreşte să se mânjească cu ranguri de bon ton şi măriri deşarte.

O farsă bine jucată şi un dénouement fericit.

În cinstea alegerilor de weekendul acesta, puţintică mireasmă de comédie prin mijlocirea genialului Birlic

Adică să le spună adevărul

Să le ceară să nu fie votat

Ploaia

De obicei îmi induce o stare de amorţeală, somn, moleşeală, call it what you will. Cel mai bine dorm când îi trage o răpăială de aia pe cinste, cu tunete şi fulgere.

Azi în schimb am privit ploaia torenţială care mă mura cu fiecare secundă sub umbrelă cu bucurie. Am închis ochii pentru câteva clipe şi am simţit că mă poartă undeva...în vacanţă, departe de toţi şi de toate într-o lume nouă, nedescoperită, plină de verdeaţă, flori şi căderi de apă.

Se vede că cineva a jucat bine dansul paparudelor pentru că plouă fără oprire. Greşesc, acum tocmai s-a oprit. Pacat, acum fără picurii ei, vremea pare mohorâtă şi complet anosta. Şi-a pierdut farmecul lichid.

300 spartans

Am auzit multe opinii pro şi contra filmului 300. Majoritatea îl condamnă printre altele, pentru cei 300 de spartani perfecţi, cu torsouri parcă sculptate şi mantii roşii învolburându-se în vânt. Pentru grotescul persanilor, inclusiv al urieşescului Xerxes.

Ceea ce uită însă mulţi este că filmul urmăreşte destul de fidel modul în care povestea este creionată în benzile desenate care i-a servit ca sursă de inspiraţie. De aceea este normal ca în film să apară accente groteşti şi ca adevărul istoric (disputat şi incert , dealtfel) să fie îngenunchiat pentru a asuma un anumit punct de vedere cinematografic.

Luând în considerare sursa, filmul lui Zack Snyder este cât se poate de reuşit, iar intenţia regizorului este 100% justificată. Pentru cârcotaşi, iată aici câteva dovezi concludente în acest sens. Mie una mi se pare bun din toate punctele de vedere. Si asta o spune un om pasionat de marile bătălii ale istoriei, care se oripileză la toate anacronismele din aşa-zisele filme istorice. Dar 300 NU ESTE un film istoric. Şi pentru a îl putea înţelege la adevărata lui valoare şi a nu ne limita doar la "face value", 300 a lui Frank Miller, benzi desenate inspirate la rândul lor de filmul Cei 300 de spartani din 1962, sunt un bun punct de plecare.

Ipocrizie

Citeam de curând cum că Parlamentul European a votat interzicerea importurilor de produse din focă provenite din Canada, în semn de protest faţă de metodele de vânătoare folosite.

Toate bune şi frumoase până când îmi arunc ochii pe comentariile lăsate de compatrioţi pe hotnews.ro la articolul în care se făcea referire la asta (recomand clickaiala de rigoare doar dacă vă plictisiţi rău, nu e nimic frumos de văzut acolo) şi la un gest considerat reprobabil (io îl văd squarely idiot, but who cares?).

Se pornise neamule o ditamai bătălia verbală despre cât de nedrept e să omoare ăştia în Canada focile. De aici mi-a venit mie în tărtăcuţă o întrebare: în ce măsură poţi să acuzi pe alţii de barbarie că omoară nu ştiu ce animal când tu te lăfăi de Paşte şi Craciun (şi nu numai) cu ciozvârtele de miel şi fripturicile de purcel în farfurie. Aaaa, şi dacă îţi mai place şi cărniţa de puicel da' o ţii sus şi tare că "e inuman domle să omori focile etc.", I rest my case.

Nimic de zis, pentru unii poate e o barbarie, pentru alţii e un mod de viaţă de când se ştiu (vezi eschimoşii care nu prea au gustat la viaţa lor pui, vacă, miel şi alte asemenea "delicatese" pentru ca nu au de unde).

Alta e problema mea: cât de ipocrit poţi să fii să te declari împotriva omorârii focilor şi a altor animale sălbatice când matale bagi la maţ cîrnăciori, mici, cabanoase, chifteluţe, drob, fripturi de tot felul, păstrămioară şi alte bunătăţi....fără număr? De ce îs focile mai oropsite decât puii noştri autohtoni cărora le sucesc bunicile noastre gâturile de ni le trimit nouă la oraş, "să aibă şi ei maică acolo, că e pui de ţară, nu de ala din supermarket" sau decât Ghiţă al nostru de fiecare Crăciun când îl scurtăm de cap şi îl facem pacheţele mici-mici pe care le împărţim la familion.

Eu aş sugera măcar dacă e să militezi pentru o cauză de acest gen, să o faci pe bune. Că vorba aia cu " Să faci ce zice popa nu ce face popa" nu mi se pare valabilă aici. Aşadar, accept comentarii pertinente pentru protecţia animalelor de la vegetarieni pentru ca mi se pare mie că ei au oareşicare drept să meargă cu jalba în proţap în domeniul asta. Restul, să rămânem la mititei, gratare mixte şi alte bunătăţi care implică fără îndoială cărniţă de origine animală.

Ar putea spune unii că nu se compară, ca porcul e animal domestic şi vezi bine, dacă tu l-ai hrănit, tu l-ai crescut, ai tot dreptul să îl omori că e al tău. Păi nah, dacă o luăm aşa, e perfect normal şi moral şi să mergi la vănătoare de ce vrea muşchiul tău, că, zice-se, suntem la vârful lanţului trofic deeci, noi avem voie să omorâm ORICE, nu?

Oricum, problema e complexă şi nu vreau să latru aiurea, just trying to make a point somehow.

Jocurile copilăriei

"Mama lu' Gabi, îl lăsaţi pe Gabi să iasă afară?"

"E pedepsit, nu are voie să iasă la joacă"

Iată un dialog aparent banal care m-a purtat însă în trecut, în copilărie. Mi-am adus aminte de dialoguri similare şi de jocurile noastre:

"Ţările"

"Şotron"

"Ţară, ţară, vrem ostaşi"

Încetul cu încetul se fabrică oţetul (eu asta ţin minte, habar n-am cum se chema de fapt)

Unde au dispărut toate? De-abia dacă mai vezi un joc de şotron trasat stângaci pe betoane. Rar. Din ce în ce mai rar.

Dar de "avioane"? Jocul acela pe care îl jucam pe furiş în timpul orelor la sfârşitul caietului de matematică...

Eu una îmi aduc aminte şi de somata jucată cu amicii mei-băieţi-şi de fotbalul care dădea dureri de cap mamei şi răni dechise genunchilor mei veşnic înfofoliţi în frunze de muşcată din ghivecele văduvite ale tatei.

Unde sunt jocurile de altă dată? Cu ce au fost înlocuite? Îndrăznesc să cred ca de cele pe calculator doar parţial şi că există nişte alternative în jocul copiilor de azi pe care eu încă nu le-am descoperit.

Se spune că fiecare vîrstă are farmecul ei. E drept, dar copilăria este vârsta care rămâne mereu cu tine. Care îţi smulge un zâmbet pe ascuns atunci când te simţi copleşit de grijile tale de "om mare".

A fi copil e tare frumos, dar a fi un om mare care îşi redescoperă din când în când latura ludică şi elibereză pentru câteva momente copilul din el e la fel de valoros. Iar copilul din noi trebuie preţuit şi hrănit. Ca să rămână în viaţă, să nu se piardă în abisurile hâde ale conformismului şi ale uitării.

Eu una o să joc şotron alături de copiii mei. Şi o să cânt şi o să râd şi o să lunec protector pe lângă ei cu role pe gleznele mele îngroşate şi cu un zâmbet luminos pe faţa mea ridată.

Atunci voiam să ajung om mare. Şi acum că sunt acolo unde mi-am dorit, copilul din mine se vede crescut şi se bucură. Pe termen nedefinit :)

Amintire plăcută #5

Ţin minte şi acum momentul în care am dat virtualiceşte mâna cu universul lui Gibson şi am descoperit cyberpunk-ul. În anul IV de facultate, tot în perioada de glorie Erasmus, mi-am luat un curs specializat de literatură franceză centrat pe SF.

Minunat, mi-am zis eu, îmi place SF-ul, o să fie o plăcere să merg la cursul ăsta (nu mai aveam nevoie de credite, voiam să îl urmez pentru simplul fapt că mi se părea interesant, exista şansa să aflu lucruri noi).

Big mistake! Una la mână, deşi bibliografia avea doar autori străini, cursul era în franceză. Oricât mi-ar plăcea limba lui Voltaire, îmi venea foarte greu să vorbesc în franceză despre nişte concepte eminamente anglo-saxone. Aşadar, interzis la limba engleză şi având în vedere că mă încăpăţânam să spun numele autorilor cu pronunţie englezească, precum şi titlurile cărţilor, am reuşit să îmi atrag antipatia colegilor care n-aveau nici în clin nici în mânecă cu engleza (adică mai toţi), plus profa.

Şi totuşi, deşi la vache mi-a dat notă mică la proiectul final, pentru mine, asta ramâne o amintire plăcută, pentru că atunci am descoperit un univers care mă fascinează şi acum, mi-am lărgit orizontul de cunoştinţe, precum şi că sunt o luptătoare, pentru că am reuşit să trec peste obstacole pentru a face un lucru care îmi place.

De aceea, lucrarea mea despre cyberpunk de atunci mi-e tare dragă şi, deşi nu o mai deţin în format fizic, ideile din ea sunt vii în mintea mea, iar experienţele de atunci nepreţuite.

Ce te face fericit?

Vizionând acum vreo două săptămâni pe Vimeo un filmuleţ, am început să fac şi eu propria mea listă de fericire. Suntem oameni atât de diferiţi şi necesităţile noastre sunt adeseori surprinzătoare. Pentru unii fericirea stă în lucrurile simple şi în micile plăceri ale vieţii în timp ce alţii aspiră permanent spre altceva, spre noi orizonturi, iar atunci când le ating, departe de a sta să se bucure de ceea ce tocmai au câştigat, de a-şi contempla victoria şi a conştientiza ceea ce au, se năpustesc spre noi ţinte, mai mult sau mai puţin himerice.

Oricare dintre aceste două perspective ar fi calea pe care o alegem, eu cred ca n-ar trebui să o desconsiderăm pe cealaltă. Până la urmă, fiecare îşi trăieşte viaţa în funcţie de acele lucruri care au importanţă pentru el. Capacitatea de a vedea şi înţelege ambele puncte de vedere cred eu că ne face mai buni, pentru că de aici vine acea înţelegere şi toleranţă de care e atâta nevoie atunci când trăieşti printre ceilalţi.

Poate un fir unificator între aceste două perspective este faptul că majoritatea dintre noi avem momente de fericire atunci când facem lucrurile care ne plac: sportul nostru preferat, muzica care ne transportă în universul nostru paralel, prietenii care ne împărtăşesc pasiunile.

Sunt atâtea lucruri care ne pot face fericiţi măcar momentan. Şi în timp, pe parcursul vieţii noastre, pe măsură ce priorităţile noastre se schimbă, poţi găsi fericire în locuri şi lucruri pe care în alte etape ale vieţii le dispreţuiai sau nu le înţelegeai. Şi aleatoriul ăsta al vieţii, surprizele pe care ţi le rezervă, modul în care vine şi te ia la mişto şi îţi demonstrează ţie, cel cu priorităţi bine stabilite, că totul e relativ, inclusiv fericirea, e ceea ce ne facem să ne agăţăm cu furie şi dragoste de ea. Şi să mergem înainte spre marele necunoscut. Chiar dacă nu ştim încotro ne îndreptăm, în mod clar suntem pe drumul nostru...

Inspiration

She put the phone down and she started to ponder. Why is it that simple things get so complicated when she talks to her. Why is it that what she says matters so much? Why is it that she cannot ignore her words, disregard her opinions and simply say 'yes, mum' and go about her own business as if nothing really happened.

She always had a mind of her own and never really cared about what others thought about her. Yet, that daily phone call was always the phone call. A mood setter, an impending judgment, and ultimately, the recognition she sought. If she disagreed, she was simply devastated. She had to give approval on all her courses of action. Always. She was 40 and still emotionally dependent on her mother. Any disagreement put her off doing anything for the entire day.

And still, it was in those moments when her poetry was at its best. It was then when frustration poured its bittersweet ink onto her dog-eared notebook and gave birth to pages and pages of intricate imagery. Surreal spirals of the void of consciousness embracing furious confession. Blackbirds of her innermost springs nesting in the most surprising strata of the intellect. Senseless and yet highly significant thoughts wrought within the fine pattern of what she called 'my way of standing up to her'. Her rage, her cowardice, and her pain, all brought together in the sketchy curves of her writing, embracing the nude pages of the notebook. No drafts, no finishing touches, just torrents of words, of collocations, of phrases, patiently clustering until the next call.

In the end, her dependence, her agony were the utter source of her art. 'Beauty in helplessness and turmoil' - the tagline of her unlikely career and the summary of her existence.

Despre SF-uri

Da, recunosc, îmi plac SF-urile. Cele cu coperte cu precădere. Cu alte cuvinte, literatura ştiinţifico-fantastică. Ca şi unele filme şi seriale de gen. Carte, revistă, bandă desenată, serial, consum cu plăcere şi în cantităţi deloc de neglijat.

Îmi aduc aminte şi acum cum aşteptam cu sufletul la gură emisiunea lui Mironov de la televiziunea naţională şi ce greu găseai o carte de gen. În schimb revistele de SF erau mai la îndemână. Şi clubul de SF la care mergeam. Ehei, alte vremuri, altă lume, alţi actori.

Da, şi episoadele din Zona Crepusculară. Ce le mai înghiţeam aşa pe nerăsuflate. Şi ce passé mi se pare serialul acum. Deh, am evoluat, si sci-fi-ul cu noi. Acum avem Stargate SG1, Stargate Atlantis, Babylon 5 şi câte şi mai câte. Mă întreb însă, mă mai uit la ele cu aceeaşi plăcere? Acum că am de unde alege? Ce ţi-e cu omul ăsta, tare uşor se mai plictiseşte.

Şi totuşi dragostea mea pentru SF a rămas vie. Şi iese la suprafaţă de fiecare dată când mă pomenesc în faţa unui stand de cărţi al editurii Nemira. Oh, da, aş putea sta o zi întreagă să răsfoiesc titlurile alea, să mângâi copertele lucioase cu ilustraţii futuriste şi uneori inexplicabil neliniştitoare.

Nu sunt genul de om care îşi arată triumfător colecţia completă a cărţilor scrise de vreun mare autor de profil. Nu, nu am Fundaţia completă a lui Asimov şi nici Star Wars sau Dune. Îmi place să descopăr cărţile astea în ritmul meu, în timp, şi nu alerg după premii Nebula, World Fantasy sau alte asemenea bestsellers. Îmi place să îmi iau antologii, pentru că îmi permit să citesc câte o "bucăţică" dintr-un autor şi în cazul în care îmi place ce îmi văd ochii, să pornesc în căutarea altor cărţi de-ale omuleţului în cauză.

Mie una mi se pare că gusturile în materie de literatură SF sunt mult mai dispersate decât în alte arii de literatură. Poate pentru că aici creativitatea e mai debordantă ca oriunde şi poţi întâlni mai multe stiluri de scriitură decât ai putea gândi.

Deşi îmi plac nespus povestirile lui Asimov, nu sunt un fan declarat, pentru că asta ar însemna că iubesc cu pasiune absolut tot ce a scris şi nu este aşa. Rămân aşadar la "îmi place mult" :)

În schimb, rămân în continuare alături de William Gibson şi de Necromantul lui cyberpunk. Mă hrănesc în continuare cu seva lumii lui de neoane, cowboys de consolă dependenţi de amfetamine şi "îmbunătăţiţi" radical, megalopolisuri, implanturi de simulacru de personalitate (cam ciudat sună în română dar asta este), IA-uri perfect credibile şi spaţiu virtual care îţi pătrunde orice fibră, ca o reţea fină, invizibilă.

Ca să nu plictisesc prea mult, revin cu picioarele pe pământ deocamdată şi vă mai "încânt" cu un post pe această temă ceva mai încolo, povestindu-vă nişte chestii despre cyberpunk.

Sa criticăm aşadar!

Poate mi se pare mie, dar în ultima vreme am constatat un cvasi-curent criticastru la adresa urbei şi a ţării în care ne târâim existenţa în fiece zi.

Nu zic, şi eu critic, pentru că, din păcate, sunt atât de multe lucruri care nu merg şi există o mie de trebşoare care te calcă pe nervi. Şi totuşi, vorbeam deunăzi cu un coleg de muncă care îmi povestea că "parcă au început să se mai mişte lucrurile". S-au mai reparat ceva străzi, parcă nu mai calc la fiecare 2 metri în amintiri canine, mai îngrijite parcurile, mai multe concerte prin oraşele ţării, etc.

Într-adevăr, paşii sunt infimi şi poate de aceea atât de greu observabili pentru unii. Dar de ce să dăm cu noroi continuu şi să ocărâm în cor "ţara asta de rahat" în loc să mai scăpăm şi un comentariu de bine? Oare de ce este atât de greu să vedem şi lucrurile bune, pentru că orice s-ar spune, mai există şi lucruri bune în ţara asta şi în oraşul în care trăim.

Luasem acum cateva zile la întrebări câţiva amici bucureşteni, chestionându-i prin ce muzee din Bucureşti au fost. Rezultatul: mulţi dintre ei fuseseră în 3 muzee în 24 de ani de viaţă. Buun, păi atunci mi se pare normal că nu ştii ce să araţi unui străinez prin pârdalnicul ăsta de oraş dacă nici tu, până la urmă, nu îl cunoşti. În schimb, ne plângem cât e ziua de lungă ca ne sufocăm în trafic, pe stradă, la muncă, în parcuri şi mai ştiu eu pe unde. Până la urmă în toate capitalele lumii e aglomerat şi se stă în trafic.

E drept, ce e trist e că la noi s-ar putea face o mulţime de lucruri, dar ne lipseşte energia, hotărârea, voinţa. Şi în mare parte din vreme ne cuprinde o mare lehamite.

Din păcate, constat că suntem foarte buni la a despica firul în patru şi la a susţine sus şi tare ce NU E bine. OK, atunci, ce E bine? O critică constructivă ceva? O idee? O sugestie? Mai rar. În loc, multe critici, mult negativism, mulţi nervi, înjurături, stres şi răutate. De ce nu putem fi la fel de buni şi la a sări cu ideea şi la a sugera ce AR FI bine, cum am vedea noi lucrurile, cum am face NOI lucrurile mai bine.

Clar secolul ăsta e unul dominat de un deconstructivism feroce. Dărâmăm fără milă, fără a aduce ceva în loc. Desigur, suntem liberi să o facem, dar o facem pe pielea noastră pentru că atâta vreme cât aşteptăm să pice pară mălăiaţă în gurile noastre veşnic flămânde după pomeni, nu văd să se mişte ceva prin multhulita noastră Babuinie...

Tare mi-aş dori şi eu să aud pe cineva începând o frază la pozitiv. Mă cufund într-o mare de NU-uri, în care optimismul meu se sufocă pe zi ce trece. De ce ne oprim la a îl lua pe marele NU criticastru in braţe? Cum o să se schimbe vreodată ceva dacă noi, cei care criticăm, nu venim şi cu soluţii pentru ceea ce nu ne place? De ce aşteptăm permanent la ALŢII să ne salveze? Şi de ce naiba avem atitudinea asta minunată de a fugi de orice răspundere şi de a o descărca pe umerii altuia?

Mea culpa: tocmai am scris un articol în care CRITIC. Constructiv, sper eu.

Calatoria lui Gruber

In seara asta am fost la unul dintre filmele care ruleaza in cadrul Festivalului de Film European: Calatoria lui Gruber a lui Radu Gabrea.

Sala arhiplina, ceea ce m-a impresionat in mod placut. Asadar, mai vine lumea si la niste filme fara reteta de succes, ne-americanizate, fara pac-pac neaparat si care lasa urme pe undeva in sufletul nostru.

A doua surpriza: am avut parte de o introducere si de o "postfata". Introducerea a constat in cateva repere si aprecieri din partea unui critic de film. Postfata: regizorul insusi, alaturi de cativa dintre membrii echipei de filmare, dintre care cei mai cunoscuti pentru mine au fost Florin Piersic jr. si Alexandru Bindea.

Scenariul urmareste in linii mari romanul lui Curzio Malaparte, Kaputt si arunca un strop de lumina asupra pogromului de la Iasi din 1941.

O privire aparent neimplicata si in acelasi timp revelatoare pentru haosul si birocratia acelor zile. O "chestiune evreiasca" atinsa parca accidental, en passant, vazuta prin ochii unui corespondent de razboi italian in trecere prin Iasi in drum spre front.

Ironia este ca in viata reala, desi a cochetat ceva vreme cu fascismul mussolinian, Malaparte (interpretat in film de Florin Piersic jr.) a ajuns sa denunte abuzurile unui sistem in care crezuse initial si, paradoxal, inainte de moarte, sa adere la comunism.

Nu in ultimul rand, filmul evoca atmosfera unei epoci si savoarea unui oras total diferit de Bucurestiul aglomerat, in ciuda aerului dezolant imprimat de razboi. Am recunoscut cu emotie locuri si cladiri din iubitul meu Iasi si le-am salutat ca pe niste vechi prieteni, bucurandu-ma in sinea mea si strigand interior "eu stiu, eu stiu unde e casa lui Gruber, si hotelul Traian, si Lapusneanu si Piata Unirii, pentru mine nu sunt doar niste nume, pentru mine inseamna CEVA"

Acestea fiind spuse, vi-l recomand, are sa va placa si veti regasi in multe scene tare inca prezente in viata noastra acum, intr-un secol diferit si totusi atat de similar din multe puncte de vedere.

[Sursa imagine]

In viteza

Nu stiu voi, dar mie mi se pare ca in ultima vreme (adica de cateva generatii incoace) totul in lumea asta a fost pus pe FAST FORWARD.

Cine mai are vreme de stat si cumpanit lucrurile, cand totul in jurul nostru se roteste intr-un maelstrom ametitor, care se misca din ce in ce mai repede si din cand in cand, ca deruta sa fie completa, isi mai schimba si sensul?

Ne grabim din ce in ce mai mult iar prin forta imprejurarilor, multe dintre deciziile noastre trebuie luate pe loc. Suntem niste mici Napoleoni, sau, mai politically correct, niste multitaskeri. Vorbim cu sotia la telefon in timp ce trimitem mailuri la clienti si ne gandim ce trebuie sa mai rezolvam pe ziua de azi.

Citim in metrou pentru ca acasa avem alte lucruri de facut si pentru ca alte "taskuri" se succed cu repeziciune in viata noastra.

Ne platim facturile in pauza de masa si mergem la sala la 10 noaptea ("pentru ca e mai liber").

Ne bem grabiti cafeaua dimineata. Si ne bucuram daca avem timp si de asta. Pentru ca, ne zicem, altii o beau in drum spre munca, in metrou, in RATB, prin statii sau mai stiu eu pe unde.

De dimineata si pana seara suntem prinsi intr-un tavalug care trece nemilos peste zi astfel incat parca ajungem sa nu mai intelegem nimic din ea.

Te trezesti morocanos la 6:30, te imbraci, iti bei (sau nu) cafeaua, culegi nevasta si copilul, te sui in masina. Ii decarci pe fiecare pe la treburile lor si o pornesti spre birou. Stai acolo cel putin 8 ore, dupa care te sui in masina, ajungi acasa, schimbi doua-trei vorbe cu nevasta si copilul, mananci (sau nu) si te culci. Ca sa o iei de la capat a doua zi.

In weekend te ingramadesti cu altii ca tine pe sosele ca sa iei o gura de aer proaspat si sa scapi (cica) de rutina. Te afumi la un gratar, joci un fotbal, bei o bere si luni esti gata de aceeasi schema.

Si toate astea in cea mai mare viteza posibila. Pe ceasuri, minute si secunde numarate.

Si totusi, cand mai respiri? Cand te opresti? Cand faci o PAUZA? Oare in timpul asta al nostru viata e doar atat?

Viata moderna. Ne-o umplem cu aparate sofisticate, menite, zice-se, sa ne-o faca mai usoara, ne grabim mereu undeva, ne cufundam in proceduri, liste si indatoriri. Ne saturam existenta cu fraze care incep cu "trebuie". Alergam mereu dupa ceva, fara sa ne oprim sa savuram. Ne multumim cu gratulatii instant si ne spunem, linistitor, ca asa e viata din ziua de azi.

Si asa, la un moment dat te pomenesti ca s-a terminat. Ca nu mai ai timp. Ca s-a scurs iremediabil. Ca a trecut pe langa tine. Si, culmea, nici nu ti-ai dat seama de asta...

Fara explicatii

Sunt oameni care te cerceteaza fara vorbe, doar din priviri, care te studiaza pe nesimtite si care iti pot pune in fata ochilor liste si liste de calitati si defecte pe care le ai doar dupa cateva ore pe care le petreci impreuna.

Care iti cer sa le explici de ce iti place x sau y. Si cum iti explici asta si astalalta. Oare oamenii astia nu pot intelege un raspuns gen "Nu stiu. Pur si simplu imi place. Nu pot descrie sentimentul"?

De ce totul trebuie sa aiba o explicatie? De ce trebuie sa iti explic senzatia mea atunci cand imi cufund mana in apa rece a paraului de munte? Sau sa iti detaliez bucuria mea tainica in fata unui tablou? De ce totul trebuie sa fie logic si perfect motivabil? De ce nu putem intelege ca unele lucruri nu pot fi descrise si explicate si ca le traiesti fara sa le poti reda? De ce trebuie sa stricam magia unei clipe cautandu-i formula si pierzand-o in explicatii desarte? De ce nu putem doar sa traim si sa simtim? Fara explicatii. Fara liste. Fara analize. Fara sa despicam firul in patru. Fara sa rationalizam. Simplu. Fara.

Killing choice

Luana approached a very sensitive issue, all the more sensitive nowadays when life is so hectic: suicide.

To me, killing yourself is killing your options. In choosing suicide, you make a definite choice and there is no turning back from that. Simply and bluntly because you are dead.

Irrespective of the reasons (and I am including here both selfless and selfish suicide), suicide is the end of choice. Because beyond death there is a big, scary darkness called the unknown. And somehow, in the unknown, choice does not exist. It stopped when you chose to go beyond life.

Despre pisici şi FMI (femei)

Mie una mi se pare foarte adevărată afirmaţia potrivit căreia animalul de casă seamănă cu stăpânul.

Iar în cazul pisicilor, afirmaţia e cu atât mai valabilă. Mâţele pare-mi-se, aduc tare bine cu femeile: îs mofturoase, capricioase, răsfăţate, le place să li se dea atenţie şi stiu să te ignore suveran atunci când nu prezinţi interes.

Deşi nu dormim cât e ziua de lungă, multe dintre noi arată tare pisicoase când se trezesc şi sunt cu adevărat adorabile. Dacă se mai şi freacă mâţeşte la ochi şi îţi aruncă o privire galeşă de copilaş bosumflat, mare minune dacă nu pici în mrejele lor.

Mda, şi avem şi gheruţe, pe care le ascuţim des pe spatele stăpânului (se crede el!) şi feţe care de care mai mieroase pe care le scoatem din desagă şi le afişăm cu măiestrie de fiecare dată când lucrurile nu merg aşa cum am vrea noi. Desigur, există şi specimene la care pisiceala nu are câştig de cauză şi atunci întoarcem spatele mândre şi ignorăm imprudentul până când se dă pe brazdă.

Ne cerem dreptul la ceva bun destul de des şi poftim numai lucruri alese. Deh, avem gusturi fine, ca nişte aristocrate ce ne aflăm!

Pe stradă mergem elegant şi dăm din posterior graţios, perfect conştiente de privirile care ne urmăresc.

Pe la terase mieunăm unele la altele sorbind din cele mai alese licori şi studiem aparent indiferente motanii din preajmă.

Ne apreciem singure în oglindă în fiecare zi şi ne considerăm superbe.

Nu vă faceţi iluzii, ştiţi deja că noi ne băgăm nasul peste tot, cunoaştem fiecare mişcare a voastră şi vă pândim orice reacţie.

Beware!

Amintire plăcută #4

Inaugurez astăzi, 11 mai, primul meu post cu diacritice (elemente care pentru mulţi cititori sunt critice în aprecierea unei scriituri pe blog).

Mă gândeam mai demult, în studenţie, ca participant în minunatul program Erasmus, aruncat în plin turn Babel pe meleaguri străine, că noi românii suntem cam necivilizaţi. Acum, dacă stau să studiez mai bine problema, eşti civilizat sau nu în funcţie de termenul de comparaţie pe care îl foloseşti şi de definiţia pe care o dai expresiei a fi civilizat.

Acestea fiind zise, o să pomenesc o întâmplare din perioada sus-amintită, care, mie una, mi-a demonstrat că nu suntem atât de urangutani cum ne cred unii şi alţii şi mi-a descreţit fruntea.

Cămin studenţesc în nordul Franţei. Una bucată bucătărie pe etaj. Dotată, printre altele, cu cuptor cu microunde. Eu, ca român get-beget, trag o mâncărică pe aragaz. Pe final apare o colegă de etaj, grecoaică, care mă roagă să îi împrumut şi ei ibricul meu să îşi încălzească nu-ştiu-ce.

Peste 10 minute se aude un mare bum dinspre bucătărie (stăteam foarte aproape cu camera). Ma reped intr-acolo şi ce văd? Grecoaica mea bagase ibricul de metal în cuptorul cu microunde. Cum combinaţia e fatală, cuptorul era negru pe dinăuntru iar ibricul meu arăta ca dupa răzbel: nexam coadă şi cu mutilări multiple pe figură. Théoni se uita la mine cu un zâmbet strâmb, total nedumerită asupra întâmplării. Păi bine neamule, dacă tot sunteţi in UE din 1981, poate ar trebui să ştiţi şi voi să folosiţi un cuptor cu microunde, că tot aştia din Babuinia vă scot din nedumeriri şi vă învaţă cum e cu chestiile alea de fac poc! dacă le pui unde nu trebuie.

The great debaters

Recunosc, imi plac filmele cu si despre cei de culoare. Poate si pentru ca au o forta care lipseste altor genuri de film si pentru ca au capacitatea de a ma transpune total in peisajul creionat acolo, atingand pe undeva niste resorturi ale inimii mele. Dupa majoritatea filmelor de gen, am cel putin impresia ca am ramas cu ceva, ca sunt mai bogata sufleteste.

The Great Debaters, un film cu genialul Denzel Washington intr-unul din rolurile principale, reda povestea unuia dintre primele licee predominant de culoare din Statele Unite, Wiley College.

Wiley College a jucat un rol important in miscarea pentru obtinerea de drepturi civile pentru populatia de culoare in statul Texas, iar unul dintre personajele acestui film, James L. Farmer Jr., a fost, alaturi de Rev. Dr. Martin Luther King Jr., printre altii, unul dintre liderii Civil Rights Movement din Statele Unite in anii 1950-1960, punand bazele Comitetului de Egalitate Rasiala (Congress of Racial Equality -CORE-), organizatie care a incercat sa elimine segregarea rasiala printr-o politica de protest non-violent (nesupunerea civila, un concept promovat printre altii si de Gandhi).

Filmul se contruieste in jurul personalitatii carismatice a profesorului de dezbateri a liceului Wiley, Melvin B. Tolson (caruia ii da viata pe ecran Washington), care depune orice efort posibil pentru a inchega o echipa de oratori care sa poata lupta cu brio in competitiile de profil cu liceele albe din sudul SUA din anii 1930.

In anii 1930, in America, discriminarea si segregarea rasiala erau la ele acasa iar a fi de culoare aducea dupa sine teama constanta de a fi linsat si impotenta de a te ridica si a-ti apara drepturile. A fi de culoare insemna a fi in mare parte lipsit de drepturi si de orice putere de protest legala.

De aceea, in acest context nefavorabil, faptul ca echipa de oratori a liceului Wiley, in intregime de culoare, ajunge sa infranga echipa de debaters de la Universitatea Harvard reprezinta o victorie a drepturilor omului si a libertatii asupra oprimarii de oricel fel, pana la urma. Triumful puterii cuvantului si a mintii asupra prejudecatii, habotniciei, rasismului, si, in ultima instanta, asupra unei legi nedrepte.

Alaturi de Melvin Tolson, care a devenit unul dintre primii poeti modernisti afro-americani, alaturi de activitatile sale politice, filmul mai creioneaza inca doua portrete care intruchipeaza personalitati reale: James L. Farmer Jr si Henrietta Bell Wells (in film, Samantha Booke).

Filmul este traversat de un fir continuu centrat pe ideea conform careia o lege nedreapta trebuie schimbata ("An unjust law is no law at all"). Iar pentru a schimba aceasta lege nedreapta, un alt motiv al filmului este "a face ceea ce trebuie pentru a putea face ceea ce vrem" (doing what you "have to do" in order that we "can do" what we "want to do").

Forta filmului sta, cred eu, in maiestria cu care acesti oratori fantastici reusesc sa isi sustina ideile si sa puna punctul pe I, cat si in pasiunea cu care fac asta, pentru ca, intr-adevar, ceea ce da viata cuvintelor este si personalitatea celui care le rosteste, iar felul in care le rostim este cel putin la fel de important ca insasi cuvintele, daca nu mai important.

Iar oratorii de la Wiley College te cuceresc fara drept de apel.

Iata cateva dintre cele mai importante pasaje ale discursurilor lor, care, sper eu sa va convinga sa dati o sansa filmului:

"The state is currently spending five times more for the education for a white child than it is fitting to educate a colored child. That means better textbooks for that child than for that child. I say that's a shame, but my opponent says today is not the day for whites and coloreds to go to the same college. To share the same campus. To walk into the same classroom. Well, would you kindly tell me when that day is gonna come? Is it going to come tomorrow? Is it going to come next week? In a hundred years? Never? No, the time for justice, the time for freedom, and the time for equality is always, is always right now!"

"A brilliant young woman I know was asked once to support her argument in favor of social welfare. She named the most powerful source imaginable: the look in a mother's face when she cannot feed her children. Can you look that hungry child in the eyes? See the blood on his feet from working barefoot in the cotton fields. Or do you ask his baby sister with her belly swollen from hunger if she cares about her daddy's work ethics?"

"Anybody know who Willie Lynch was? Anybody? Raise your hand. No one? He was a vicious slave owner in the West Indies. The slave-masters in the colony of Virginia were having trouble controlling their slaves, so they sent for Mr. Lynch to teach them his methods. The word lynching came from his last name. His methods were very simple, but they were diabolical. Keep the slave physically strong but psychologically weak and dependent on the slave master. Keep the body, take the mind. I am here to help you to find, take back, and keep your righteous mind."

"In Texas they lynch Negroes. My teammates and I saw a man strung up by his neck and set on fire. We drove through a lynch mob, pressed our faces against the floorboard. I looked at my teammates. I saw the fear in their eyes and, worse, the shame. What was this Negro's crime that he should be hung without trial in a dark forest filled with fog. Was he a thief? Was he a killer? Or just a Negro? Was he a sharecropper? A preacher? Were his children waiting up for him? And who are we to just lie there and do nothing. No matter what he did, the mob was the criminal. But the law did nothing. Just left us wondering, "Why?" My opponent says nothing that erodes the rule of law can be moral. But there is no rule of law in the Jim Crow south. Not when Negroes are denied housing. Turned away from schools, hospitals. And not when we are lynched. St Augustine said, "An unjust law in no law at all.' Which means I have a right, even a duty to resist. With violence or civil disobedience. You should pray I choose the latter."

Tara, tara, vrem ostasi!

La sugestia lui Varza, m-am gandit ca n-ar fi rau sa initiem un proiect in blogosfera legat de turismul romanesc.

Avand in vedere ca incercarile curente ale Ministerului Turismului sunt departe de ceea ce noi ne-am dori, ce-ar fi sa SPUNEM exact cum ne-ar place sa fie promovata tarisoara noastra. Sa nu ne mai limitam doar la a critica ci sa gandim proactiv si sa ne exprimam. Cu alte cuvinte, haideti sa adunam idei in acest sens si sa demonstram ca putem sa facem NOI ceea ce altii au incercat, unde ei au dat chix.

Asadar, asa cum putem fi originali si creativi in posturile noastre, haideti sa fim la fel in ideile noastre despre CUM ne putem promova mai bine tara.

Sa sarim, sa sarim....cu IDEEA!

Daca ne adunam mai multi, putem face un blog comun axat strict pe acest subiect: Promovarea Romaniei ca destinatie turistica, sau cate un blog pentru fiecare zona din tara.

Multi dintre noi, bloggerii, suntem tineri, facem parte dintr-o generatie cu o mentalitate diferita, si, zic eu, vedem lucrurile altfel, suntem mai pragmatici si mai conectati la ceea ce se intampla prin lume. Putem face un brainstorming si putem folosi experientele noastre turistice pe alte meleaguri si in tara pentru a gasi idei valabile.

Catalin a venit cu o serie de idei legate de posibile cai de promovare:

1. Centralizarea (lista/index, etc.) a inregistrarilor postate pe youtube.com cu peisaje din diferite zone din Romania
2. Crearea de itinerarii prin Romania lipsite de cliseele turismului clasic si promovarea acestora prin brosuri cu poze facute de oameni ca noi in peregrinarile lor prin tara si descrieri "incondeiate" de bloggeri care "au penita"
   
3. Implicarea acelora dintre noi care sunt pasionati de drumetii, sporturi de iarna, etc in sensul ca atunci cand mergem cu gasca pe munte putem lua cu noi si un turist strain; niste pasionati de munte pot face un turist strain sa se simta in largul lui in Romania, avand in vedere ca de obicei, strainii sunt cam jecmaniti pe la noi de indata ce coboara din avion (aici o marturie in acest sens)
   

Eu una, avand in vedere ca traiesc in Bucuresti ( ca multi dintre voi), m-as gandi la un plan de promovare turistica a Bucurestiului, pentru ca, daca alte zone au parte de strategii si scheme de promovare, Bucurestiul sufera acut din acest punct de vedere.

Haideti sa ne intrebam ce am putea arata in capitala Romaniei unui calator strain sau unui roman de-al nostru care ar vrea sa o descopere.

Este cunoscuta probabil initiativa de realizare a unei linii turistice RATB, care ar urma sa calauzeasca turistii pe un traseu prestabilit in Bucuresti. Ideea este buna, dar putem sa o completam si sa venim cu alte initiative cu care, pana la urma, am putea sa mergem la autoritatile abilitate gen Primaria Capitalei.

Urmand modele externe, am putea:

• sa punem in circulatie un Bucharest Card care sa ofere reduceri la o serie de obiective turistice si restaurante din Bucuresti
• sa incurajam firmele private sa puna la dispozitia turistilor tururi ale Bucurestiului cu autocarul, cu preturi diferite in functie de obiectivele incluse in tur (de exemplu, in Budapesta, preturile la aceste tururi variaza in functie de cat de multe obiective turistice includ)
• sa punem la punct trasee turistice tematice prin Bucuresti: Bucurestiul gastronomic (care sa includa degustari de vin, mancaruri traditionale romanesti, etc.), Bucurestiul si viata lui de noapte (tur de clubbing), Bucurestiul istoric (centrul vechi, biserici din Bucuresti si manastiri din imprejurimi), Bucurestiul cultural (muzee, galerii de arta, ceainarii si cafenele literare), Bucurestiul studentesc
  
• sa puna la dispozitia turistilor bilete cu valabilitate de 24/48 ore, 3/7 zile care sa permita accesul in autobuzele turistice; turistii ar putea cobori la statia de langa obiectivul care ii intereseaza, dupa care ar putea reveni din nou la bord la urmatoarea statie, descoperind Bucurestiul in ritmul lor propriu
  

Din pacate nu am experienta in turism si nu stiu exact ce pasi trebuie urmati pentru a elabora un proiect turistic care sa poata fi prezentat in fata unei autoritati in domeniu. Tot ce pot face este sa-mi exprim parerea in calitate de turist si sa vin cu idei legate de ceea ce mi-ar placea sa vad in Bucuresti, facand comparatie cu alte locuri pe care le-am vazut. De aceea, orice contributie e binevenita.

Nu va sfiiti, impartasiti-ne ideile voastre!

Later edit: Am inceput un blog despre Bucuresti si lucruri frumoase de vazut in acest oras. Daca aveti dispozitie si va intereseaza subiectul, ma gasiti la www.iubescbucurestiul.wordpress.com

Turism ca la carte

Intotdeauna m-am intrebat de ce romanii nu isi pun in valoare frumusetile natale? Ne lipseste spiritul de antreprenoriat? Ma indoiesc de asta, mai ales cand ma gandesc la puzderia de bisnisuri care au aparut ca ciupercile dupa ploaie dupa Revolutie (da, pentru mine e cu R, macar pentru faptul ca e singura pe care am trait-o pana acum).

Facand o comparatie intre vecinii nostri maghiari, mai precis capitala lor si capitala noastra, indraznesc sa afirm ca avem cel putin la fel de multe lucruri frumoase cu care sa ne falim in fata unui vizitator de pe alte meleaguri. Si totusi, mergand la Budapesta, mi-am dorit sa raman acolo macar cateva zile in plus, ascunzandu-ma de perspectivele unei intoarceri in minunatul oras al lui Bucur.

Lasand laoparte diferentele de relief si avantajele derivate (perspectiva asupra Dunarii si a intregului oras oferita de dealurile Budapestei si relativa platitudine cu care se poate "lauda" Bucurestiul nostru de campie), avem in comun o arhitectura veche deosebita si un oras vechi vrednic de aratat lumii. Dar aici intervine prima bila neagra pentru Bucuresti: la noi, orasul vechi e in restaurare since forever, pe cand la Budapesta gasesti cladiri vechi in stare excelenta nu doar in centru, ci chiar si pe aleile laturalnice.

Tare mi-e ciuda cand ma gandesc ca Bucurestiul are mult mai multe povesti de spus decat Budapesta. Si totusi nu aici, la noi, am ascultat vrajita o istorie poetizata a unei Dunari personificate, care ii picura in urechi ascultatorului franturi ale unei lumi trecute in 30 de limbi diferite. Nu, din pacate, nu aici.

Nu aici am vazut cladiri luminate ca ziua in timp ce aluneci bland pe valurile marelui fluviu.

Daca stau sa ma gandesc bine, ar trebui sa ma documentez serios ca sa pun cap la cap un tur al Bucurestiului pentru un turist strain. Si cand te gandesti ca budapestanii iti ofera o puzderie de asemenea tururi ale capitalei lor la preturi destul de piperate.

Da, ungurii stiu sa faca turism. Stiu sa se laude cu ce au si sa faca asta in cel mai placut mod pentru cei care le calca pragul. Stiu sa zambeasca larg indiferent de modul cum arata calatorul si de cum e imbracat. Nu fac supozitii puerile asupra posibilitatilor lui financiare inainte inca de a-l auzi vorbind. Si il primesc (sau cel putin dau o impresie foarte convingatoare) cu bratele deschise. Pentru ca el, vizitatorul, le aduce bani in pusculita. Si pentru asta il cinstesc cum se cuvine.

E drept, au talentul de a pune un pret mai mare decat valoarea reala a obiectivelor turistice, insa, atunci cand serviciile oferite sunt de la nota 9 in sus, putini se mai gandesc la bani. And they give, generously.

Ce usor ar fi sa ne punem capul la contributie si macar sa copiem un model de succes daca nu sa venim cu ideile noastre proprii. Ce frumos ar fi Bucurestiul turistic. Daca AR EXISTA.

Din pacate, nici macar pentru un turist roman Bucurestiul nu ar fi un loc placut. Ce vede un provincial cand vine in Bucuresti? Multa nesimtire si rautate. Si pleaca stupind in san, jurand sa nu mai revina vreodata. Si in urma ramane the BIG BAD BUCHAREST si nimic altceva. Un loc deloc primitor, care nu te atrage cu nimic.

Cu totii ne plangem de tarele lui, dar nimeni nu incearca sa puna umarul si sa schimbe ceva. Ba mai mult, toti se uita la tine ca la un lunatic daca indraznesti sa faci vreo sugestie in acest sens. Poate pentru ca stim din experienta ca orice incercare e sortita esecului si ca mentalitatea noastra nu se va schimba atat de usor? Oare ospitalitatea proverbiala a romanului e doar un mit? Oare nu ne putem schimba?

Sustineam aici cateva motive pentru care iubesc tara in care m-am nascut si imi declaram increderea in capacitatea noastra de a ne schimba si de a o schimba. In bine. Inca imi mentin pozitia. Dar nu stiu pentru cat timp. Probabil ca va veni o vreme in care voi trage de mine ca sa mai gasesc motive. Sau nu.

Later edit: Primul pas

Mi-am luat vacanta

...pana pe 4 mai.

Ma duc departe de calculator. Sper sa-mi si iasa :))

Pana atunci, va doresc un 1 mai cat mai fain si distractie pe cinste!


Delta Dunarii, Vama Veche, mare, munte, Romania sau alte meleaguri, sa ne mearga la toti la inima!

So long, folks!

Despre intoleranta

Cred ca au curs rauri de cerneala si si-au batut gura o gramada de omuleti pe tema discriminarii de orice fel.

Din pacate, e usor utopic sa credem ca intr-o buna zi, toti vom trai in pace unii cu altii pe o mare pajiste inflorita, inconjurati fara teama de feline care, culmea, nu sar sa ne sfasie. In fine, ca in pozele alea frumos colorate din niste carticele cu care umbla unii cu catare la prozelitism.

Mai nou, de cand am intrat si noi ca tot omu in Europa cea grandioasa, ni se cere din ce in ce mai mult sa fim toleranti. Si ni se da si ocazia, avand in vedere ca ne populam pe zi ce trece cu diverse natii neautohtone.

Nimic de zis, sunt tari in lumea asta care se caracterizeaza tocmai pentru multiculturalitate si orase cat se poate de cosmopolite, ce mai, Babel reloaded.

Din pacate, o mare parte dintre noi au fost educati in vesnicul spirit "asta se face, asta nu", cu reguli bine stabilite pentru fiecare lucrusor. Buun. Atunci ce faci cand apare un element nou la orizont pentru care nu exista nicio regula prestabilita. Pentru ca realitatea aia nu a mai existat pana la momentul respectiv. E un lucru nou si educatia/experienta nu iti da un precedent dupa care sa te ghidezi.

Asadar, cum te comporti? Actionezi instinctiv? Faci the politically correct thing?

Pana la urma ce dicteaza comportamentul nostru tolerant? Normele? Societatea? Bunul simt? Uzantele?

Eu una am o frica aproape patologica de concetatenii nostri Rroma. Experientele mele neplacute ma fac oarecum intoleranta, in sensul ca evit orice contact cu ei. Nu ii critic, nu ii injur, pur si simplu ma tin deoparte. Asta ma face intoleranta, right? Si totusi, intre mine si oamenii care i-ar pune la zid e o mica-mare diferenta.

Pana la urma toleranta/intoleranta se naste din suma experientelor noastre vis-a-vis de persoana/conceptul, etc. respectiv. Nu pot crede ca exista persoane care se nasc tolerante/intolerante. Atitudinile noastre sunt modelate de experiente. Pana la urma, si indoctrinarea, care duce la intoleranta, este tot o experienta.

Judecam uneori foarte usor oamenii, etichetandu-i ca tolerant/intolerant prin raport cu experientele si parerile noastre. Si totusi, daca ne-am pune in situatia celuilalt, am putea avea surpriza sa ne regasim intr-o pozitie fix opusa celei actuale.

Toleranta si ipocrizie. Cati dintre noi afirmam sus si tare ca suntem toleranti? Ca nu avem nicio problema cu oamenii de culoare, cu asiaticii, cu femeile in pozitii de conducere sau mai stiu eu cate si mai cate? Cati admitem, sincer, ca avem o problema cand vedem un arab pe strada? Cati ne simtim incomfortabil cand ne nimerim in lift cu vreo 3 omuleti de culoare, dar, in schimb, pretindem fata de noi insine ca nu avem nicio problema cu ei?

Si pana unde merge toleranta? Oare orice bazaconie scornita de mintea umana e acceptabila? Ce e tolerabil si ce nu?

You tell me, people, ce credeti, pentru ca, in mod clar, nu e la fel de simplu ca in poza de mai jos...

Literatura sudului

Ca studenta, am avut preferintele mele pentru anumite cursuri. Si printre ele s-a numarat cel despre literatura sudului american.

Sudul Americii (in termeni geografici, Carolina de Sud, Georgia, Alabama, Carolina de Nord, Virginia, Tennessee, Mississippi, Louisiana, Texas, Oklahoma, Missouri, Maryland, Delaware, Kentucky, Virginia de Vest si Arkansas) a dat o pleiada de scriitori nu foarte cunoscuti/popularizati in Romania. In mare parte de culoare, acestia au expus de la teme generice precum libertatea, dragostea de viata, inegalitatea intre sexe si discriminarea rasiala pana la aspecte obcure unui public neamerican: discriminarea si violenta impotriva femeilor in cadrul societatii de culoare.

Pe de alta parte, scriitorii albi (in numar relevant de gen feminin) au denuntat tarele societatii albe din Sud, printre care rolul accesoriu al femeii albe, asa numita "southern belle", educata pentru un rol de sotie-marioneta, pentru care sexualitatea este sinonima exclusiv cu procrearea, conform modelului "shut up and be beautiful".

Literatura sudului american este unul dintre domeniile literare care au generat cantitati enorme de opere critice si au iscat controverse inflacarate. Pe langa binecunoscutii William Faulkner, Tennessee Williams si mai putin cunoscuta Katherine Anne Porter, in cadrul genului s-au afirmat scriitori precum Alice Walker, Zora Neale Hurston, Harper Lee, Eudora Welty, Flannery O'Conner, Carson McCullers, Truman Capote, Kaye Gibbons, Ernest Gaines, Erskine Caldwell.

In cadrul literaturii americane a sudului se remarca indeosebi proza de culoare si cea feminina. Ambele categorii includ personaje bine conturate, caractere puternice, vibrante, nascute din experienta nemijlocita a autorilor ca locuitori si cronicari ai vietii de zi cu zi a uneia dintre cele mai divizate regiuni a Americii.

Povesti emotionante prin firul crud, aproape naturalist al unui numar de scene narative, adevarate tablouri ale vremii lor, romanele si nuvelele sudului american aduc la lumina adevaruri ascunse de conventie si timp, socheaza uneori prin sinceritate, creeaza noi punti de legatura intre generatii si dau nastere unei literaturi-cult pe firmamentul genului de fictiune universal.

Reprezentative pentru aspectele pe care le-au denuntat, pentru metaforele culturale pe care le inglobeaza, si pentru stilul de fictiune sudista sunt:

Not Without Laughter (1930), de Langston Hughes

Their Eyes Were Watching God (1937), de Zora Neale Hurston

Old Mortality (1937), de Katherine Anne Porter

The Heart is a Lonely Hunter (1940), de Carson McCullers

A Curtain of Green (1941), de Eudora Welty

A Good Man Is Hard to Find and Other Stories (1955), de Flannery O'Connor

To Kill a Mocking Bird (1960), de Harper Lee - Premiul Pulitzer

In Cold Blood (Cu sange rece, 1966), de Truman Capote

Coming of Age in Mississippi (1968), de Anne Moody

The Autobiography of Miss Jane Pittman (1971), de Ernest Gaines

A Confederacy of Dunces (1980), de John Kennedy Toole - Premiul Pulitzer

The Color Purple (1982), de Alice Walker - Premiul Pulitzer

Ellen Foster (1987), de Kaye Gibbons

Truth: Four Stories I am Finally Old Enough to Tell (1998), de Ellen Douglas

De-a valma

Doua bucati de hartie. Cu numele noastre pe ele.

Pulover verde trantit peste un tricou galben cu doua matze.

Esarfa multicolora smotocita de o perie de cap.

Portfard. Rosu. Gol.

Portfard. Rosu. Neincapator.

Pantaloni scurti negri indesati langa bluza ciclam.

Haine. Clipe. Prea multe.

Valiza neagra deschisa.

Valiza neagra inchisa. Eu ornament in varf.

Valiza parasita.

Trei bluze. Pulover. Doua perechi de blugi. Underwear. Perie. Sampon. Prosop.

Rucsac.

Drum. Intins.

Zbor ideal

Discutia inceputa de Catalin despre vise m-a dus iremediabil cu gandul la zbor.

Multi dintre noi au vise in care leviteaza sau pur si simplu se regasesc undeva sus deasupra pamantului, ca prin magie.

Dar de fapt, cu totii zburam, iremediabil, la un moment in viata. Catre un ideal, inaltati de un gand maret, de o pasiune, purtati pe aripile inflacararii pe care dragostea o sadeste in noi...

Oricum ar fi, fiecare are peticul lui de cer (macar virtual) pus acolo deoparte. Care ne asteapta sa ne inaltam spre el. Indiferent de timp si loc sau de ocazie.

Eu nu cred in existente liniare si in orizonturi existentiale comode. Nimeni nu traieste cu adevarat la aceeasi intensitate o viata intreaga. Macar o data ai un moment de zbor, cand simti ca esti deasupra lucrurilor, deasupra lumii, detasat de material, singur cu tine si cu visul tau.

Imi vine in minte titlul lui Kundera, L'insoutenable legerete de l'etre, si in momentul asta fac o conexiune intre zbor, inima usoara si vis. Cumva, mi se pare ca se imbratiseaza frumos cuvintele si proiectiile lor in imaginatia mea.

Cand esti entuziasmat cu adevarat de ceva, chiar iti simti inima mai usoara si te ridici usor-usor spre el, intr-un zbor lin. Intr-un zbor ideal. Spre ideal.

Initiativa

GrimCris a avut o initiativa interesanta, lansandu-ne o provocare: sa ne ajutam concetatenii intr-ale blogarelii afisandu-le bannerul pe blogul nostru timp de o saptamana.

Primul venit, primul servit, adica primii inscrisi pe lista de pe blogul lui Cris vor fi primii promovati de catre ceilalti participanti. Cititi aici pentru mai multe detalii.

Acum, pentru cine doreste sa se serveasca, poftiti la notitele lu' subsemnata:

<a href="http://cathy-cathysnotes.blogspot.com" title="Sunchaser"><img border="0" width="125" alt="Cathy's Notes" src="http://img23.imageshack.us/img23/2310/cathysnotes.png" height="125"/></a>

Unknown

I found myself walking the alleys of my favorite park. I sat on my bench under a sycamore and watched people pass by. I have always liked to see them walk before my eyes, chattering about their lives, their worries, their hopes or busying themselves in an attempt to make head or tail of things. Careless joggers, sleepy teenagers on their way to school,morose gentlemen taking their dogs out early in the morning, lovers in search of a quiet corner. I was a good spectator, never interfering, always scrutinizing them with my invisible magnifying glass.

Yet now, I felt like I was no longer part of the show. My actors, they passed by as usual, unknowingly exciting cascading thoughts in my head. But somehow, this time I felt out of place and out of picture. It was like I no longer fitted the scenery. Or was it that the scenery no longer became me?

At some point, a girl stopped and unchained her dog's leash. Then she sat down and turned towards me smilingly. I wanted to greet her but then I realized she was looking right through me, watching her chase a stray cat. I waved to get her attention but she kept looking right through me.

I jumped to my feet and started to run. Yet, no dogs chased me and apparently...no one saw me. I felt a pang of sadness overtaking me. I had watched them all this time lovingly, taking in all their words, all their gestures, and yet to them I was simply...unknown.

Mi-e dor...

..de o pauza. De vacanta de vara, de lipsa de griji si de...Paris.

Am vazut de curand un film care inglobeaza farmecul etern al capitalei franceze si de atunci m-a cuprins o nostalgie furibunda dupa ea.

Da, stiu, pentru unii suna a cliseu, dar pentru mine, ca si pentru multi altii, Parisul e un loc "de l'ame", care mi s-a strecurat in suflet si a ramas acolo pe termen nedefinit.

De ce iubesc Parisul?

Pentru ca e boem, zapacit, colorat, cosmopolit, surprinzator, pentru ca respira cultura, bun gust, orginalitate, farmec, bucurie de viata.

Pentru ca iubesc sa vad pariziencele in fuste vaporoase cocotate pe tocuri de 10 cm iarna pe un ger de crapa pietrele. Pentru ca e cochet asa cum numai el stie sa fie.

Pentru ca nu as da pe un car de bani bucuria de a gusta un croissant la o cafea, dimineata, in timp ce citesc un ziar la o cafenea stradala sau un bistrou in Quartier Latin.

Pentru ca ii iubesc contradictiile, amestecul de glamour si sordid, indrazneala tinerilor parizieni de a se imbraca fix cum le trece prin cap si de a se manifesta liber, fara grija imaginii.

Pentru ca e un oras plin de muzica si de voie buna, de zambete, unde ai surpriza sa te trezesti servit cu cea mai mare placere de un mosulet simpatic, despre care afli cu stupoare ca e proprietarul localului.

Pentru ca aici chelnerul nu stramba din nas oricat de putin bacsis i-ai lasa si iti multumeste politicos din ochi pentru apreciere.

Pentru ca aici dragostea se simte in aer. Oamenilor nu le e teama sa isi arate afectiunea, netematori de ce vor spune ceilalti.

Pentru ca in Paris te simti LIBER. Pentru ca aici libertatea nu e doar un cuvant aruncat in vant. E o stare de spirit si o stare de fapt.

Pentru ca aici oamenii sunt relaxati, veseli, par sa uite de griji si e mare lucru, dupa cum spunea filmul, sa fii insouciant a Paris.

Élise: [in French] You're all alone here? What do you do all day?

Pierre: [in French] Watch other people live. Wonder who they are, where they go? They become hereoes in my little stories.

Pentru ca, in the end, aerul parizian e mare parte din mine. Din inima mea. De aceea, fac tot posibilul sa imi reintalnesc o parte din suflet in fiecare an. A plus tard, mon cher Paris!

Orasul cu magnolii (III)

Ca tot omu muncitor....aaaa calator, de la o vreme tre sa dai intaietate si matzului. Drept pentru care ne oprim la o terasa care arata promitator. Exceptand grupul de masculi curiosi de langa masa noastra, parea chiar in regula. Vine meniul. Stupoare! Nici un cuvintel care sa aiba treaba cu mancarea printre randurile alea tiparite. Asa ca, deja cu foamea-n gat si cu regretu latit incontrolabil pe figura, batem in retragere spre strada principala. Masculii urla niste sfaturi cu restaurante and shit in urma noastra.

Noi facem (deh, raci, nu?) tot ca noi. O luam domol pe ulita-n jos in cautare de unitati de bagat la ghiozdan. Intr-un final (apoteotic evident) rasuflam usurate. Dam peste un restaurant tare frumusal, rustic asa, cu terasa, pavilioane din lemn, tot tacamu'. Numa' bun pentru niste turisti infometati cum ne aflam noi.

In ciuda vremii cam cu vanticel, ne asezam placut impresionate la o masa afara. Vine chelnerul. Moment in care incep bilele negre:

Unu. Nu servesc ciorba pe terasa. WTF? Ce-are[cenzurat]cu prefectura?
Doi. Am uitat. Mim, remind me. Era ceva legat de bere...
Trei. Mie, care am minunata inspiratie de a comanda peste, imi aduce mancarica cam cand dumnealor (care comandasera pui) terminasera deja.

Pai, nu cred ca poate exprima in cuvinte ce priviri miselesti aruncam la carnita aia de puicel din farfuriile gagicilor acompaniatoare si cum a mancat subsemnata pestele ala cand s-a hotarat intr-un final sa se infatoseze inaintea stapanirii.

Da, am si poze, da' nu ma produc pe blog, ca vreau sa imi pastrez in continuare aura de diva rafinata :))

Odata puse burtile la cale, John face o incercare (nereusita, am aflat ulterior) sa o carmeasca cu toata compania spre gara. Rezultatul: am mai vazut 2 obiective :)) Mim, a treia bila alba (parca a treia, nu?) intrucat bisericile alea doua chiar au meritat efortul.

Prima biserica era de fapt un paradis in destramare, pentru ca din asezamant ramasesera doar niste ruine plasate pe un delusor pitoresc. Din pacate, era si loc de distractie pentru junii urbei, am tras noi concluzia. Un fel de stash de sticle de tot felul. Mergea usor zona spre o tenta de sacrificial ground. Pentru diverse marci de bere. Prins pe subsemnata in poza cand tragea cu foc de niste gratii atasate la ruine. Poza dorsala :(

Biserica numarul 2 am gasit-o cu poarta inchisa si am zis sa fim cuminti si sa nu sarim gardul, ca asa se cuvine. Drept pentru care am pozat-o doar pe afara.

Cu oarecare parere de rau (desi burtile pline tare ne trageau la orizontala, la somn) am inceput sa coboram spre gara.

De la Curtea de Arges pana la Pitesti am avut parte de super adrenalina, intrucat am mers cu un automotor, adica o locomotiva cu locuri pentru pasageri inauntru. Numitul automotor a garantat o ora de tagadam-tagadam ca in povesti, ocazie cu care m-am familiarizat mai bine cu pliurile-mi stomacale, precum si cu morala (ca sa fiu blanda cu nenea respectiv) unui cetatean care se dadea de ceasul mortii ca i-am furat sufletu' cu aparatu' foto. Just for the record, dumnealui era un pic prea pitoresc pentru cadrele noastre.

Pitesti. Tragem satisfacute magaoaia in poza, ca sa n-o uitam vesnic si dupa ce mai targuim ceva de-ale gurii, ne suim in trinu spre Bucale. Gresim vagonul (ca deh, nu prea scrie clar care-i care la sagetile astea mirobolante), asa ca o luam la picior spre ala care trebuie. Odata ajunse la locurile noastre gasim o don'soara instalata confortabil pe care ne muncim pret de 5 minute sa o lamurim ca sta pe locul gresit in vagonul gresit.

In sfarsit, triumfam asupra ocupantei ilegale si ne prabusim pe scaune, obosite dar tare fericite.

Coboram la Gara de Nord si ne alaturam unui fluviu de necunoscuti care se revarsa din trenurile sosite in Bucuresti la ceas de seara. Si totusi, pe fetzele noastre pluteste un zambet enigmatic iar in inimi ne staruie o bucurie tainica. E un secret pe care il stim doar noi trei, care ne distinge de marea de inimi de langa noi. Sunt emotiile si impresiile noastre, care ne fac sa ne simtim inexplicabil ALTFEL.

Orasul cu magnolii (II)

Last time I checked, va lasasem in tren, cu maimutza de mine zgaindu-se pe geam si foindu-se nevoie mare.

Evident (de ce nu ma mira) je n-a luat aparatul intrucat lenea din dotare a trecut peste faza cu incarcat acumulatorii so...nexam poze.

Cel putin asa ma gandeam eu. Spre fericirea generala, Mim si-a facut temele si a luat disciplinat aparatul la ea. A doua bila alba dupa aia pentru spirit organizatoric.

Ajungem in Curtea de Arges. Catam noi spre zarea albastra intrebandu-ne filozofic in ce parte o fi centrul. Ne riscam pe o straduta in panta. Promitatoare. Urcam, urcam....Continuam. Spre centru dupa toate aparentele si conform dovezilor ulterioare.

Anterior, tre sa mentionez ca subsemnata plus John presteaza fetze de poza. Fiecare separat, cu fatza proprie. De bine-am venit la Curtea de Arges.

Mim incepe mitraliatu cu poze. Si noi ca japonezii. Da macar noi suntem mai simpatice. Garantez.

Halta la o terasa unde ne ingheata o tzara dosu la o cafelutza/capuccino/ceai. Ne mai intremam si pornim la atac. Strict turistic.

Prima oprire: manastirea. Rememorez instantaneu ca am mai vizionat obiectivu' respectiv.

Pasim sfios in catedrala. Liniste mormantala. Pana in clipa in care navalesc tatarii peste noi. Sau mai precis copiii lor. Un grup de pusti cu indrumator cu tot. Bafta noastra, avem parte si de explicatii gratis.

Urmez indicatiile ghidei ca un copil. Are o voce placuta, linistitoare. Parca mi-e si frica sa respir. E totul asa, solemn, coplesitor intr-un fel.

Tragem in poza locsorul unde, zice-se, ar fi zidit Manole pe iubita lui Ana. Stiti voi, faze, chestii cu mitul sacrificiului.

Mergem si la capela care adaposteste mormintele regelui Carol al II-lea si al sotiei sale Elena. Unde, cu curiozitatea-mi matzeasca, ma chinui sa disting ceva prin usa zabrelita. Morbida curiozitate ar zice unii. Nu domle, erau portretele capetelor incoronate acolo si imi mijeam si eu ochii sa disting ceva.

Buun, trecem si pe la izvorul lui Manole si o luam mintenas inapoi spre curtea domneasca. Pana acolo admiram, ca si pe parcursul intregii zile dealtfel, puzderia de copacei cu flori mari, parca de hartie creponata roz. Si respiram adanc. Da, parca e altceva. Parca merita sa respiri. Parfum de flori, aer curat. Killer package!(Stiu, am stricat atmosfera poetica cu englezismele mele. Well, dupa cum ziceam aici, am si eu niste "apucaturi")

Curtea Domneasca. Pentru cei care prefera sa iti spuna ca marea e de fapt o simpla formula chimica, asta inseamna doar o biserica intunecoasa, cu peretii devorati de umezeala, picturi pe jumatate sterse si niste ruine banale.

Pentru mine, Mim si John, cred ca a fost o intalnire care va ramane cu noi multa vreme. Eu cel putin as fi stat ore in sir in biserica aia care imi imprima o reverenta maxima, un sentiment pe care cel mai bine il exprima cuvantul englezesc awe, un amestec ciudat de teama si admiratie, de uimire si respect si o coplesitoare senzatie ca atingi niste relicve sacre.

Sunt locuri in care se observa cele trei straturi succesive de pictura. Chiar daca in mare parte pictura murala e distrusa datorita umezelii, ce s-a mai pastrat e relevant pentru ce a fost odinioara. Pacat ca ceea ce mai dainuie inca se va macina si mai mult datorita lipsei de conditii potrivite unei conservari reale a acestui asezamant. Cand te gandesti ca intrarea e modica suma de 5 lei...

Cat stam acolo o auzim pe ghida, o femeie in varsta, asupra careia umezeala care invaluie totul in jur a lasat urme adanci (mai multe despre ea aici) vorbind 2 limbi straine, cu niste turisti de alte natii. Trist dar adevarat, se pare ca sunt mai multi vizitatori straini decat romani.

Iesim. Liber la ruineee acuuum! Nu va speriati, nici de data asta nu am nimerit nicio vipera (zice-se ca prin ruine si-ar face veacul cu precadere). In schimb, ca de obicei cand dam peste chestii de catarat, ne verificam cu gratie raul de inaltime. Dap, e tot acolo!

Drept pentru care ne aciuam eroic pe o bucata de zid si privim (cu ceva batai de corazon intetite) in jos spre John care imortalizeaza bravada. Flexam muschii alaturi de Mim. Say cheese!

Of, of, am cam obosit. Greu cu astia ca mine. Intra in toate detaliile si nu stiu sa sintetizeze esentialul. Sau...nu vor. Finalul apoteotic in numarul urmator, ca sa zic asa.

La nimereala

Am preluat o leapsa de la Catalin intrucat mi s-a parut originala. Marturisesc ca mor de curiozitate sa vad ce-o iesi :)
Asadar, iata regulile jocului:

1. go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.
2. go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.
3. go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.
   use Photoshop or similar to put it all together.

Poza pe care am gasit-o e asta, insa fiind cu copyright, a trebuit sa aleg alta, desi tare bine se potrivea cu restul acestui puzzle...

So, here's the masterpiece (talent lipsa si doar un amarat de Paint, no Photoshop)
Vorbele ii apartin Indirei Gandhi, iar citatul complet e

My grandfather once told me that there were two kinds of people: those who do the work and those who take the credit. He told me to try to be in the first group; there was much less competition.

Elisabeth Brooks este o actrita canadiana.
Cam boring, poate, dar clar merge, e o coperta de album clasica. Mie imi sugereaza ceva blues sau jazz... Voua?

Orasul cu magnolii (I)

De curand m-am imbarcat impreuna cu doua bune amice intr-o Sageata Albastra si am tras o fuga pana la Curtea de Arges.

O reintalnire placuta, intrucat nu mai fusesem in zona de cand eram copil. Si cum am trecut prin cateva momente interesante, m-am gandit sa postez o incercare de travel log aici.

Ze beginning: Glorios, tren la 7:20. Crap, trezit la 5 intr-o zi de sambata. Tragic, truly tragic, mark my words! Aruncat telefon de langa urechea-mi fina, fara urmari, in afara faptului ca am mijit din nou ochii pe la 6 fara 15.
Tras tzoale pe mine, aruncat telefon si portofel in rucsac. Un sprint sanatos pana la metrou ca si asa am tras chiulul de la alergat in ultimele doua saptamani. Navalesc fara suflare pe peron unde Mim ma informeaza ca am intarziat 5 minute, si, evident, in alea 300 secunde am pierdut un metrou. Glorios, again!

Avand in vedere cat de des vine metroiul sambata dimineata, ajungem cu chiu cu vai pe la 7 fara cateva minute la Eroilor. Erm, deci nu mai prindem trinu daca stam tot la metrou, motiv pentru care o carmim voiniceste spre statia de taxi. Zicem la nene ca ne grabim foarte si sa-i dea bice.

Ajungem destul de bine asa ca ne gandim sa ne luam si ceva sa bagam la mat. La mine cu + la un capuccino. La McDo, coada de pierdeam si trenu de peste 2 ore. Recurgem la Gregory's unde un nene semiadormit imi greseste sandisu', blagoslovindu-ma cu un ton odios de la conserva. Protestez, nenea se trezeste si ma intreaba ce vreau exact ca el nu mai are nici aia nici aia..etc...
Intre timp apare si John. Din lipsa de timp se multumeste cu o briosa amarata.

O luam la fuga spre tren ca deh..era deja si 17 or something. Ajung in compartiment cu un sfert din capuccino revarsat pe capac si sticky fingers. Dar, victorie! Suntem in treeeeeen.

AAAh, condimentam cu putin somn. Nu eu. Mim. Eu ma uit ca maimutza pe geam si ma foiesc pe scaun. Sunt plina de entuziasm. S-a dus somnu frate, ce mai! De-abia astept sa ajungem. La una dintre primele statii se da jos juma' de tren deci ne revarsam confortabil pe scaunele din fata devenite subit vacante.

To be continued...

La vita e bella

Intr-adevar, lasand la o parte nervii zilnici pe care ni-i facem de multe ori total aiurea, viata poate fi chiar frumoasa.

Si sunt lucrurile simple care o fac frumoasa. Faptul ca ti-ai cumparat o hainutza vesela, niste cercei hazlii, ca planuiesti o iesire din minunata noastra urbe suprapopulata spre zari mai aerisite, toate astea conteaza. Te fac sa vezi viata altfel. Asa cum ar trebui sa fie de fapt in fiecare zi. Frumoasa. Relaxanta. Vesela. Lipsita de griji. De probleme. De batai de cap. De rutina.

Probabil ca pentru multi a te bucura de un picnic in weekend nu e mare lucru. E doar un picnic. Si totusi, momentul ala e un snapshot de fericire in viata ta. Unul la care te poti intoarce cand esti amarat si te simti coplesit de "ale vietii valuri".

Azi, in drum spre agentia de bilete CFR, am simtit ca ma cuprinde o bucurie tainica. Parca ascundeam un secret de ceilalti, ceva era diferit. Ma simteam plina de elan. Parca as fi putut tine piept la orice. I was ready for the adventure.

Ce bine e sa te poti bucura de micile cadouri pe care ti le face viata: o iesire cu prietenii, chiar si cu trenul, un oras nou, o emotie diferita, o zi departe de the big city. Uitam atat de usor de ele si ne tot gasim surse de autonefericire...

Primavara asta e magica. Sper sa stea pe la noi cat mai mult. Parca si oamenii zambesc mai larg si chiar rad, rad cu pofta, orasul e mai vesel, mai putin cenusiu, vanzatoarele mai putin incruntate si parca si inima ti-o simti mai usoara.

Who loves the ugly?

Some of us always seem to pass judgment on everything, to ponder every decision, watch their backs before making the slightest move, make scrupulous computations before deciding to give, balance pros and cons, trust nobody but themselves.

And still, I wonder, don't you ever tire of being so over-rational and measure everything based on facts and proof and tangible things?

Why can't we just give without asking nothing in return or without rationalizing our giving so much.

Not so long ago, I was told by somebody that they wanted to do some charity work and donate some money to some very ill people. However, they had to make a choice. To decide who was going to get their money from amongst a large number of equally desperate cases.

What makes you more eligible for a donation than others? The way you tell your story or...to put it differently, the way you or others market you? Ultimately, yes, that is one of the reasons that set you apart.

Do you look good? Are you a beautiful baby? Well, lucky you! Coz this way you stand greater chances to get the money. Another reason that sets you apart from the suffering masses.

It may be sad, but it's true. How many of you would choose the terminally ill ugly child over the beautiful one?

Or how do you pick a child you want to adopt? Surely you will not want to have an ugly, deformed child. Even if you are not the one giving birth to it, you still desire to have a cute, if not beautiful one.

Which of the puppies in the pound will your child choose? The lovely, cute, and fluffy one for sure, not the sad-looking, ugly pup.

However, if we keep choosing the beautiful ones, someone will naturally get stuck with the ugly. And then, will we love them for lack of choice?

Who loves the ugly ducks in the end? Another ugly duck?

Funny thing is their lack of beauty does not makes them less of a duck. They can still swim, eat, sleep, just as the other ones. So, then why does the better-looking duck get the upper hand?

Because this is the real world. And in here looks and marketing are part of the winning rules.

Sunt un om colorat

Da, recunosc, imi plac culorile. Imi place sa ma imbrac cat mai colorat si sa asortez in stilul meu culorile. Nu in modul traditional, ci asa cum simt eu ca as vrea sa le port.

Si cand ma gandesc ca acum ceva ani de zile nu ieseam din obisnuitul meu negru de blacker convins. Maxim maro. Are si negrul farmecul lui, dar parca in existenta asta cenusie, printre blocurile gri si oamenii mohorati, o pata de culoare iti aduce un pic de elan, de entuziasm, iti face viata mai roz.

Ok, nu zic, mi se pare un pic cam mult cand vad pe cineva imbracat din cap pana in picioare intr-o singura culoare. Devine obositor pentru ochi. Si efectul scontat nu mai este atins, in cazul in care doresti sa starnesti vreo reactie pozitiva.

Desi n-am dezertat de la verdele meu drag pe care il pastrez fidel in dulap, i-am mai adaugat si putin roz, mov, violet si rosu. Anul asta o sa incerc si putin galben, spre marea fericire a cuiva drag, care se da de ceasul mortii de fiecare data cand spun ca nu imi place galbenul.

Fata de albastru am o atitudine ambivalenta. Imi place culoarea, imi sugereaza libertate, infinit, speranta, intelepciune, dar nu m-as vedea imbracata in albastru. Mi se pare o culoare un pic pretentioasa care nu aranjeaza pe oricine. Intotdeauna mi-am imaginat o rochie albastra de zeita antica, cu drapaje regale, care invesmanteaza o frumusete blonda.

Stilul hippie/rasta e plin de culoare. De aceea intotdeauna zambesc tainic atunci cand vad un cuplu de rastafarieni pe strada cu coditele lor rasucite prinse la spate si vesmintele lor zapacite, care mie imi inspira efectiv o bucurie lichida, topita in culori vii, puternice.

A te imbraca colorat imi sugereaza bucurie de viata, lipsa de griji, atentie la frumos, asa cum il percepe, diferit, fiecare.

Vreau o lume colorata! Sa ne invesmantam cu totii in culoare si sa ne coloram primavara intr-un curcubeu propriu. Sa fim propriile noastre unicate.

Sa avem o primavara rasfirata in mii de culori! Go colored!

Racii din lumea mea

Am auzit de atatea ori pe multi care se plang cum ca racii ar fi tare complicati, domle! Si cum in lumea mea exista un numar relevant de asemenea crabi, m-am gandit sa le dedic un post, ca sa detaliem complexitatea asta enervanta.

Asadar, dragele mele (din pacate nu stiu decat (d)racoaice), sa vorbim despre noi.

Da, stiu, suntem PREA sensibile. Plangem prea usor pentru toate prostioarele. Da, dar vedeti voi, the others, pentru noi prostioarele acelea sunt importante. Si lacrimile noastre nu sunt niciodata 'crocodile tears'. Nu, noi bocim din inima ca sa zic asa, din adancurile sufletului nostru care se sfarama uneori mult prea repede.

Plangem daca tipati la noi (fara motiv din punctul nostru de vedere). Daca nu ne bagati in seama cand suntem in fazele noastre melancolice si depresive. Pentru un cotoi jigarit, fara un ochi si plin de purici, imaginandu-ne ce viata chinuita are el saracu si cum a ajuns asa. Pentru cainii schiopi, blestemand in gand toata rasa de automobilisti posesori de bolizi indiferenti. Pentru babele amarate de la metrou si copii orfani care ne cer "un banutz sa-mi iau o paine" (si ce mai rad astia in urma noastra daca reusesc sa ne ia banii)

Si da, suntem schimbatoare. Acum radem nebuneste si in momentul urmator ne intristam dintr-un nimic. O fi de la luna sau nu, cert e ca avem perioade cand vrem sa fim lasate in pace in carapacea noastra calduta si primitoare. Si nu vrem sa primim pe nimeni acolo. Pe NIMENI da?

Dar fiti fara grija, nu scapati de noi asa usor. Ne revenim si va molipsim (din nou) cu rasul nostru si cu buna noastra dispozitie.

Nu ne razbunam cand suntem ranite, dar tacerea noastra e mai muscatoare decat orice pedeapsa. Nu va vorbim, nu vrem sa va vedem, nu raspundem la usa sau la telefon si ne lingem ranile in tacere. Dar ne vindecam. Greu uneori, dar ne vindecam. Si o luam de la capat. Pentru ca ne plac oamenii. In ciuda firii noastre uneori timide si retrase, avem nevoie de oameni.

E drept, stam in carapace o vreme, dar la un moment dat erupem. Si maturam totul in cale cu entuziasmul nostru. Sunt si cazuri in care nu mai iesim din carapace. Cazuri in care vrem sa fim babied. Si cazuri in care nu vrem. Da, stiu, suntem complicate.

Asa e, putem fi tare morocanoase. Si ne trezim uneori cu fata la cearsaf. Si nu ne convine nimeni si nimic. Fara motiv. Sau poate suntem doar suparate pe lume. Bear with us! We'll be back soon enough!

Oh da, suntem innebunite dupa cuibul nostru! A se intoarce acasa la el dupa o lunga absenta este una dintre cele mai intense bucurii ale racului. Pentru ca da, pentru noi, our home is our castle.
Oricat de moi sunt pernele si oricat de primitoare gazdele, nicaieri nu ne simtim mai bine ca acasa. Ne iubim caminul cu pasiunea cu care ne iubim partenerul de viata.

Avem prostul obicei de a ne urma idealurile pana la capat si atunci cand ne dorim ceva, avem tenacitatea necesara sa il obtinem. Si, pazea, odata ce l-am gasit, al nostru e! Ne batem cu oricine, pe orice teren, in orice conditii ca sa protejam ce e al nostru!

Ne consumam prea mult si de multe ori, ni se intampla sa ne minam sanatatea cu prea multe griji. Intoarcem problemele pe toate partile si ne cream unele atunci cand (greu de crezut) nu avem. Despicam firul in patru si analizam mult prea mult. Prea des ne pasa de multe mai mult decat ar trebui.

Nu ne place sa fim criticate si uram sa cadem in ridicol.

Da, cerem multa afectiune si ni se pare ca niciodata nu suntem iubite destul. Asta pentru ca si noi dam (din punctul nostru de vedere) foarte mult. We like to be mother hens.

Avem taceri si tristeti inexplicabile. Si hohote de ras subite. Dar cel mai mult pe lumea asta iubim viata. Si ne agatam de ea cu fiecare fibra a corpului nostru firav.

Vorbiti...cu ochii

De curand am fost pusa in situatia de a face un exercitiu care mi s-a parut dificil. Trebuia sa "conversez" cu cineva doar din ochi si sa reusesc sa ma fac inteleasa.

Poate parea usor dar in fapt, ganditi-va ca nu sunt multi cei care pot exprima fidel sentimente si emotii fara a se sprijini de gesturi si cuvinte.

Sunt oameni care te cearta, te adora, te ignora, te consoleaza, te urasc...doar din privire. Si in cazul asta, da, o privire poate face mai mult decat o mie de cuvinte.

Cand ai gresit si el/ea iti arunca o privire sub care simti ca te faci mic mic de tot de rusine si regret. Sau atunci cand in ochii celuilalt dainuie o tristete infinita si o suferinta tainica. Sau cand fericirea din ochii omului de langa tine e atat de evidenta incat te binedispune instantaneu.

Oamenii care pot vorbi elocvent cu ochii au parca ceva magic, un simt aditional, o aura speciala care ii diferentiaza de noi, the others. De aceea, cand avem norocul sa intalnim unul dintre ei, as zice ca ar trebui sa ii pretuim. Sa ne bucuram ca ii cunoastem si ca ne aflam in preajma lor.