Putin spatiu, va rog!

Nu stiu altii cum sunt, ca sa il citez pe taica Creanga, dar mie mi se pare ca exista niste limite clare in interactiunea dintre oameni. In sensul ca fiecare are nevoie de un anumit spatiu dincolo de care nu admite intruziuni.

Recunosc ca uneori is considerata cam nesociabila si salbatica pentru ca nu imi place sa se bage oamenii in viata mea. Adica eu merg pe principiul "Daca am ceva de zis, iti spun si singura, nu trebuie sa vii tu sa ma (tot) intrebi". E ciudat, cred, pentru ca mi s-a spus ca is foarte "lipicioasa". Doar ca uneori intalnesc oameni care trec de o limita. Una care mie mi se pare evident ca nu ar trebui s-o depasesti. Mai ales cand te bagi in sufletul omului cu nesimtire si insistenta. Si persisti. Si persisti.

Acum chestia asta e relativa si depinde de fiecare. Ma uit numai la doua culturi total opuse din punctul asta de vedere: japonezii, care sunt foarte stricti cu manifestarile emotionale si cu spatiul personal (exagerat de mult, as zice eu, imi povestea cineva ca astia nu au niciun gest de tandrete in prezenta unei alte persoane, nici macar o atingere de mana) si culturile de ginte latina, in care toata lumea se saruta, se imbratiseaza, se baga in seama, etc (aici pot mentiona pupatul pe gura la francezi indiferent de sex, grad de rudenie, sau tip de relatie, care nu prea ma coafeaza).

Cand vorbesc despre incalcarea spatiului personal, ma gandesc atat la sensul spatial cat si la cel emotional.

Cu alte cuvinte, sunt oameni care te privesc insistent in ochi atunci cand vorbesc cu tine sau stau mult prea aproape desi nu te cunosc decat de cateva minute.

La fel, exista persoane care gasesc tot timpul sa te intrebe lucruri pe care tu le consideri oarecum intime. Aici o sa dau ca exemplu o situatie prin care am trecut. La un moment dat, a trebuit sa colaborez cu o colega din India. La un moment dat, m-a intrebat cati ani am si daca sunt casatorita. I-am raspuns. Replica a fost ceva de genul "Dar desigur ai de gand sa te mariti in curand". Ceea ce mi s-a parut total deplasat. Cu atat mai mult cu cat oricat am incercat sa nu dau un raspuns, femeia tinea mortis sa afle ce si cum, daca si cand am de gand. Asta mi se pare ca se cheama trespassing. Nene, daca nu vreau sa-ti spun, nu vreau sa-ti spun. Si daca continui sa insisti, risti sa o dai in nesimtire. Acum, saraca femeie nu cred ca s-a gandit ca face vreo greseala pentru ca am observat ca ei sunt foarte deschisi in chestiuni legate de familie si socializare in general. Cand se insoara/marita, toarna un plod nou, se lauda la tot orashu.

Intrebarea e unde se termina bunul simt in situatiile astea. Eu cred ca exista oameni cu adevarat expansivi, extroverti, care vor sa stie totul despre tine din primele 5 minute. Pentru ca asa sunt ei. Dar daca atunci cand se lovesc de un zid de tacere sau orice alta manevra de coteala ca sa zic asa se retrag cu gratie si nu ii dau inainte indefinitely cu intrebarile, eu zic ca asta da dovada de bun simt.
Evident, exista si categoria numero due, care nu se prind de finetzuri de nicio culoare si la care se pare ca merge doar datul cu parul gen "Bai da stii ca esti cam curios" (asta e inca finutz, stiu persoane care o reteaza mult mai brutal like omniprezentul "Bai, ma leshi/lashi cu de-astea")

Mie nu-mi place sa sacai oamenii si sa-i bazai la cap cu intrebari despre ce au facut in ultimii 5 ani sau orice altceva. Plus ca am invatat o chestie. Daca frantuzu iti zice "Ca va?" nu inseamna ca se asteapta sa ii torni tu ultimele tale realizari si nemultumiri din diverse domenii de interes. Pentru ca pur si simplu n-o sa stea sa te asculte. "Ca va " e ca un fel de salut. Ii raspunzi "Ca va" si gata, treci mai departe. Nu te gandi ca daca ii zici "Ca va pas" o sa stea sa te intrebe care-i problema. Asadar, e alegerea ta daca raspunzi ca merge sau nu merge si inveti si tu sa variezi in functie de om si context.