Ca sa continui subiectul abordat aici, marele merit al societatii moderne si al secolului vitezei este, din punct de vedere al unui umanist, mai ales, acela ca ne-a obligat sa ne trezim din visare si sa evoluam. Ne-a fortat cumva sa ne schimbam, adaptandu-ne.
Ii dau dreptate unei amice care sublinia aceasta stare de fapt intr-un comentariu la prima parte a acestui articol. Da, noi, visatorii, ne-am transformat. Am revenit cu picioarele pe Terra si chiar ne descurcam bine. Desi, citandu-l pe Milan Kundera, "l'insoutenable legerete de l'ame" este inca acolo si ne va fi alaturi pe parcursul intregii vieti. Nu inseamna ca ne-am pierdut pe drum, suntem esential aceiasi. Doar ca am invatat ceva nou. Sa vedem (si) realitatea.
Cred ca pe undeva sunt un exemplu bun, pentru ca sunt un umanist care lucreaza intr-un mediu de munca realist. La inceput, obisnuiam sa imi lipesc pe birou niste imagini dupa tablouri celebre, fragment de poezii, sa ma inconjur de lucruri pe care le pretuiesc, pentru a-mi crea intr-un fel lumea mea proprie "umanista", farama mea de visare printre monitoare, cabluri, si unitati centrale.
Mi-a luat ceva, dar acum nu mai am nevoie de lucrurile astea. Pentru ca sunt puse cu grija la pastrare in sufletul meu. Nu ma mai simt pierduta in spatiu si nu mai am nevoie de proptele.
Am invatat sa imbin utilul cu placutul si cultura cu tehnologia. Si imi plac si unele si altele. Ascult cu placere un coleg care imi descrie pasionat un protocol sau tot felul de lucruri legate de Linux si o amica care se lanseaza intr-o tirada despre ultimul spectacol de teatru la care a fost.
Fara indoiala, nu voi ajunge niciodata sa ma entuziasmez in fata unei aplicatii software atat cat ma bucura un fragment din cartile mele favorite sau o arie de opera. Dar am ajuns sa inteleg si un alt punct de vedere, o viziune destul de diferita fata de a mea asupra lumii. Ma bucur sa aud un coleg realist care imi lauda un spectacol de dans sau care imi marturiseste ca ii place ce scriu aici, dar in egala masura, nu ma simt lezata ca nu apreciaza unele lucruri la fel de mult ca mine. Asadar, pot spune ca am evoluat. In bine.
Cred ca o mare problema a noastra, a umanistilor de formatie, este ca punem atata pasiune in lucrurile care ne plac, incat in momentul in care intalnim pe cineva care ne spune verde-n fata ca lucrurile respective il lasa rece, ni se pare ca omul ala e ciudat. He's not. Nu e nimic in neregula cu el. Doar ca vede lucrurile altfel si pentru el alte lucruri sunt importante.
Tin minte ca am fost la un moment dat la o expozitie de pictura moderna. Recunosc ca n-am reusit niciodata sa o inteleg foarte bine. Si persoana cu care am fost la expozitie mi-a marturisit ca nu pricepe nimic din tablourile alea, zicandu-mi ceva de genul: Bai, sorry, da pentru mine, sunt doar niste linii colorate si pete de culoare pe o panza." I-am raspuns cu placere ca nici eu nu le inteleg pe multe dintre ele. Acum stau si ma intreb daca pictorul respectiv stie ce e acela un algoritm. Poate ca da, poate ca nu.
Ceea ce vroiam sa subliniez aici este ca faptul ca nu intelegi ceva, ca n-ai auzit de un artist, matematician, sau mai stiu eu ce, nu iti pune o eticheta de "prost" sau "incult" pe frunte. Si fiecare om are dreptul la propriile lui interpretari pentru fiecare lucru. Iar in secolul 21, realistii au invatat sa fie un pic umanisti, si umanistii sa fie un pic mai ancorati de realitate. A fair trade, as zice, si inca un motor care propulseaza societatea inainte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu