Bocancii rosii

Buun, am incercat, I did, dar cum nu mi-a iesit..faza cu somnu' adica in noaptea asta, mai bine ma apuc sa onorez leapsa extrem de interesanta lansata de Catalin.

Bocancii rosii

Oricat am incercat, tot nu-mi aduc aminte de cata vreme stateam acolo. Frate-meu asta sucit ma tot inghiontea ca sa iasa din cutie.

Desi suntem gemeni, niciodata nu l-am inteles....De ce el trage tot timpul la stanga cand eu ii spun raspicat ca dreapta e directia buna? Dar cum ziceam, el e mai sucit...

Uite asa stateam eu si meditam asupra conditiei mele pana in ziua in care am constientizat ce sunt. In ziua aceea, cutia prafuita in care sedeam potoliti de ceva vreme a fost ridicata si dintr-o data, o lumina puternica m-a trezit din somn. M-am frecat binisor la ochi (adica capetele sireturilor unul de celalalt). De fapt, stai, eu n-am facut nimic. Cineva m-a apucat de sireturi si m-a pus pe tejghea. Si dintr-o data, s-a auzit o voce vesela: "Daaaa, daaa, sunt exact ce imi doream. Am cautat peste tot, dar mai greu cu marimile mici. Si ce frumosi sunt!" Din reflex l-am cautat pe frate-meu din priviri. Ca sa vezi, disparuse....In cateva minute am rasuflat usurat. Era chiar langa mine. De fapt ornam amandoi niste calapoade micutze. Minune, in cateva momente calapoadele au inceput sa se miste si vocea s-a auzit din nou, sprintara: "Da, intotdeauna mi-am dorit niste bocanci ca astia. Ma simt grozav in ei!"

Asadar, suntem niste bocanci. De cand am aflat asta am vazut ca frate-meu s-a schimbat. Nu mai trage spre stanga. Dar nici eu n-o mai iau musai spre dreapta. De fapt, ne intelegem tare bine acum. Intre noi, dar si cu calapoadele noastre.

De curand am fost intr-un loc plin de lumina. Si de ceva albicios care face un zgomot teribil cand facem cunostinta. Ne-am zgariat putin, dar la intoarcere a navalit un lichid ciudat peste noi si acum suntem din nou in forma. Mi-a placut, mirosea tare bine!

Hmmm, nu stiu ce s-a intamplat, dar am ajuns din nou intr-un loc intunecos. Langa noi, niste matahale negre, cu niste chestii rotunde, lucitoare. M-am cam speriat si l-am trezit pe frate-meu, care, ca de obicei, dormea netulburat, dar pana sa isi revina din toropeala, vocea cunoscuta a rasunat din nou, vesela: "Hmmm, oricat mi-ati fi de dragi, nu va pot lua la concert. O sa iau bocancii cu tinte." Aha, si aia tot bocanci deci. Pai cum, ca nu prea semanam?!

M-am obisnuit cu materia aceea albicioasa si scartaitoare. Am dat atat de des de ea incat acum imi face placere s-o calc. In schimb nu suport sa fiu intepat. Si mi s-a intamplat de cateva ori. Oi fi eu mai carcotas, ca frate-meu asta n-a patit-o niciodata. Dar si el e saracu cam jerpelit daca ma uit cu luare aminte. Ai imbatranit, neica! Hehe, erai tu rosu frumos odata, da acum te-ai cam inchis si-ti cam curg peticele. Na, sa te intepe si pe tine acum, ca eu m-am saturat!

Ce s-o fi intamplat? unde sunt? Nu recunosc nimic....si frate-meu unde e? Mi-e cam teama si parca ma innegur....de fapt stai, chiar sunt negru...si in jurul meu e o materie vascoasa, groaznic de scarboasa. Nu, nu, nu imi place aici. Vreau inapoi la lumina. Si il vreau pe sforaitorul de frate-meu inapoi! Da stai...stai, parca zaresc o geana de lumina...Da, da, e din ce in ce mai mare...Aaaaa, uite si calapodul meu. Il vad bine acum. Frate, tare teama mi-a fost ca te-am pierdut. Heeei, da' cum de nu mai scartaie nimic acum? Si vad ca totul e verde in jurul nostru... Ce mireasma puternica! Si cat soare....Si cate sunete. Hai la drum, la drum acum, frate! Cine stie pe unde mai ajungem...

Timpul, ce nascocire.....

Pare-mi-se ca noi oamenii am inventat conceptul de timp. Oare de ce? Pentru a ne da un sens existentei, pentru a ne-o masura? Cert e ca dintre toate fiintele, cam noi suntem singurii care ne raportam la timp si judecam toate lucrurile prin prisma lui.

Ce-i pasa unui copac ca au trecut 5 sau 100 ani peste el? Doar pentru noi copacii au varsta. Si florile, si animalele, si toate lucrurile insufletite, in general. Oare stie un fir de iarba ca da colt in fiecare an? Ce e un an pentru el?

Constientizeaza un ghepard cate minute alearga dupa prada?

Doar noi constientizam timpul si ne amaram vietile din cauza lui. Proasta inventie, if you ask me. Tare proasta.

Martisor

Ce inseamna de fapt sarbatoarea de Martisor? Ce sarbatorim pe 1 martie?

Cu ceva vreme in urma, martisorul era sarbatorit la inceput de an intrucat anul nou incepea la 1 martie. In traditia dacica, martisorul este reinnoire, iesirea din iarna si reinceperea ciclului vital. Se spune ca martisoarele se lucrau in timpul iernii si se purtau incepand cu 1 martie. Tot dacii au purtat martisoare in alb si negru pentru a avea noroc. Culorile snurului de martisor, alb si rosu, semnifica principalele cupluri de forte din mitologiile clasice: raul si binele, vara si iarna, ziua si noaptea.

In timp, martisorul s-a imbogatit cu diverse semnificatii, dar ideea de reinnoire, de nou inceput s-a pastrat. Pentru ca asa cum plapandele tulpini de ghiocel strapung stratul de pamant inghetat, cum se intampla de cele mai multe ori la inceputul lui martie, si noi iesim din hibernare si incepem sa ne reincarcam bateriile. Iar martisorul e un prim semnal ca ar trebui sa ne scuturam de cojoace si sa deschidem ochii la frumusetea noii lumi care ni se descopera.

In functie de zona, exista diferite traditii legate de martisor. Stiati, de exemplu, ca in unele locuri din tara noastra fetele dau martisoare baietilor de care sunt indragostite? Dar ca dupa ce trece vremea lui e bine sa legi martisorul intr-un pom inflorit?

Si ca sa inchei, m-am gandit ca luni, chiar daca e deja 2 martie, sa dau cateva martisoare colegelor mele. Pentru ca pana la urma, acesta nu este doar un apanaj sau vreo obligatie a baietilor. Martisorul e din punctul meu de vedere un semn de bucurie ca am iesit din iarna si ca infloresc din nou copacii si lumea in jurul nostru.

Gaudeamus igitur si sa aveti o primavara parfumata!

Chasing cars

Did you ever feel that no matter where you are and what you do, there is somewhere else you'd rather be and something different you'd rather do.

What if, just for once, we did what we felt like? Just because we are free to do it and we CAN. While we still can.

Cand a fost ultima oara cand ai facut ceva exact atunci cand ai simtit ca vrei sa faci lucrul ala? Si nu ti-a pasat ce zice lumea si cum reactioneaza ceilalti si cum te vor privi daca faci asta si daca...si daca...si daca...

Fara daca. Macar o data. Jump up for joy at work, give a stranger a flower just for kicks, sit down on the bus floor and ignore the others for five minutes, surprise your girlfriend with a kiss exactly when you feel like it. Be spontaneous, act on the spur of the moment, do what you feel.

Sentimentul pe care ti-l da asta e de nepretuit. Tot timpul suntem invatati cum trebuie sa ne purtam. Societatea ne limiteaza actiunile, ne ingradeste, ne ucide creativitatea. Asa ca haideti sa ne revoltam macar pentru cateva minute si sa o sfidam:)

Forget what we're told
Before we get too old
Show me a garden
That's bursting into life

Let's waste time
Chasing cars
Around our heads

Cultura si tupeul

Am fost in seara asta pentru prima oara la un concert de chitara clasica. La Palatul Sutu s-a petrecut evenimentu' si a fost cu intrare libera.

Lasand la o parte scartaitul continuu al usii de la intrare, intrucat lumea venea si pe parcurs, si faptul ca eram printre nu foarte numerosii care s-ar incadra in categoria de public tanar, predominand domnii si doamnele in varsta, a fost o experienta placuta. Se vede ca oamenii astia canta din pasiune si e chiar relaxant sa ii asculti, mai ales dupa o zi de munca. Cu o conditie: sa nu fii foarte obosit.

Mergand mai departe cu observatiile, am putut distinge 2 tipuri de atitudini ale publicului: unii care intarziind, nu s-au sfiit sa scartaie/impinga/bufneasca scaune si ce au mai gasit in cale (marea majoritate) si unii (extind la unii desi a fost un singur domn) care groaznic de emotionati ca au ajuns dupa ora de debut, s-au impiedicat mai abitir decat cei care-o faceau intentionat, s-au inrosit si n-au mai contenit in a-si cere scuze.

In plus, dupa un an de navigat cu minunatele troleibuze 90,91,93 prin Drumul Taberei, aveam impresia ca cel putin unii oameni in varsta sunt rautaciosi doar cu cei mai tineri decat ei, respectiv aia care refuza sa le dea locul. Ei bine, ma aflu in eroare intrucat in seara asta am primit dovada ca la omuletii astia rautatea se manifesta fata de orice muritor, chiar si fata de cei de aceeasi varsta cu ei.

Asadar, vine un domn dupa ce se ocupasera deja toate scaunele, se uita cu speranta spre un scaun pe care isi plasase strategic o cucoana caciula de blana si intreaba daca e liber. Cucoana n-aude ca era prinsa in conversatie si domnu ma roaga pe mine s-o trag de maneca. Ma intorc spre cucoana, ma lungesc, incerc sa o apuc de maneca. Nimic. Nu reactioneaza. Comedie mare, monsher!

In fine, se milostiveste un tip din randul din fata sa o atentioneze pe cucoana. Care raspunde cu NU. Cinci minute de tevatura pentru un nu. Domnul incepe sa transpire abundent si incearca sa obtina si el macar un program. Drept pentru care se adreseaza unei doamne bine, intreband-o unde a pus pliantele cu programul de pe scaunele care fusesera ocupate. Madama ii raspunde foarte intepata "Pai le-am pus acolo, ca doar nu credeti ca m-am asezat pe ele!". Omu se retrage rusinat se face si mai rosu la fata si continua se transpire. Gandind "Frate, ce ti-o fi fost asa greu sa ii raspunzi omului frumos?" ii ofer domnului programul meu. N-am sa uit privirea rusinata si recunoscatoare pe care a avut-o.

Concluzia serii: la evenimente la care te culturalizezi pe gratis tre' sa dai din coate ca sa prinzi un loc. Daca nu ai tupeu, ramai cu buza umflata. Ca doar nu ai dat bani pe loc, asa ca e valabila regula primul venit primul servit. Parol!

Amintire placuta #3

N-o sa uit niciodata acel roadtrip cu trupa de teatru de la germana din facultate. Poate si pentru ca eram in primul an, plecasem de acasa pentru prima oara "printre straini" si... I was in love. For the very first time. Atunci am vazut si Timisoara pentru prima oara si mi s-a parut unul dintre cele mai frumoase orase din tara asta. N-am mai fost acolo decat o singura data de atunci dar parca Timisoara din amintirea mea e mai frumoasa decat in realitatea de acum.

Lasand la o parte ca stiu maxim 10 cuvinte in nemteste si nu pricepeam ce zic ei acolo prea mult (desi ceva-ceva am prins.....teatrul absurdului fiind genul abordat), a fost o experienta interesanta. Tin minte si acum ca pe drum am oprit undeva in Harghita sau Covasna (presupuneam noi dar de fapt habar n-aveam pe unde suntem), intr-un sat, unde am intrat intr-un magazinash, am intrebat unde suntem si de niste paine. Dupa fetele usor nedumerite si cam inciudate ale satenilor ne-am prins ca suntem clar in unul dintre judetele astea doua. Nu ma tin minte care era, dar parca ni s-a raspuns ca e ultimul sat din judetul respectiv.

Protestez!

Macar in seara asta... Cine a facut ziua doar de 24 de ore s-o ia inapoi si sa-i faca un upgrade. Deci vreau un SP, un patch ceva, orice care sa o extinda macar la 30. Care va ocupati, cand o scoateti pe piata, dati de veste, io cumpar!

Asta pentru ca pana atunci ma chinui sa ingramadesc o gramada de lucruri in aceste saracacioase 24 de ceasuri. So...back to work!

Leapsa cu "about me"

Cum am fost lepsuita de Cata via Vave si mi s-a parut simpatica ideea, o sa ma conformez si o sa completez puzzle-ul (reminds me de exercitiile alea de la engleza cu fill in the blanks):

SUNT: ceea ce sunt.

AŞ VREA: să fiu mai tupeista.

PĂSTREZ: o grămadă de prostioare de cand eram copil.

MI-AŞ FI DORIT: să raman in Iasi dupa facultate.

NU ÎMI PLACE: sa spun minciuni.

MĂ TEM: de schimbari si caini.

AUD: orice zgomot noaptea cand am insomnii.

ÎMI PARE RĂU: că sunt asa zapacita.

ÎMI PLACE: să mananc briose la ceai.

NU SUNT: Bugs Bunny.

DANSEZ: des cu mine insami.

NICIODATĂ: nu uit, desi iert.

PAR: cu mult mai tanara.

PLÂNG: ca sa scap de energia negativa.

NU SUNT ÎNTOTDEAUNA: usor de inteles.

NU ÎMI PLACE DE MINE: cand iau lucrurile in tragic.

SUNT CONFUZĂ: când imi vorbesti repede atunci cand sunt obosita.

AM NEVOIE: de ceva mai mult somn.

AR TREBUI: să am mai multa incredere in ceilalti

Concerte si concerte

Citind in seara asta un articol legat de concertul lui James Blunt, mi-am dat seama de un lucru: eu n-am avut de ce sa ma plang pana acum la majoritatea concertelor la care am mers. Daca am avut, au fost carteli specifice mie, de midget, care se da de ceasu mortii ca nu vede nimic pentru ca aia din fata is prea inalti si tre sa se suie pe boxa sau in carca unuia sa vada CEVA.

Nevermind, exista si avantaje sa fii mai micutz: te strecori mai usor printre aia mai solizi:)

Apoi mi-am dat seama ca in general concertele la care am fost au fost de rock. Hmm, do I see a connection here? Din experientele mele in domeniu as zice ca in metalosfera, ca sa o botez asa, exista un soi de brotherhood pe care nu prea il intalnesti in general. Mi se pare ca la un concert de gen mai toti rezonam. Sunt oameni care vin din toate colturile tarii in Bucuresti pentru o trupa care le place. Si odata ce isi vad preferatii pe scena, nimic nu ma conteaza. Nici sonorizarea proasta uneori, nici aglomeratia, nici fumul de tigara de la care simti ca parca iti pica ochii din cap, nici pokemonii care se gasesc sa faca moshpit cand nu e cazul. Pentru ca, in the end, when the stage is empty si luminile se sting, iti aduce aminte doar cum au cantat oamenii aia si ce ai simtit tu cand i-ai vazut si i-ai auzit. Pentru ca acolo mergi pentru muzica, mergi sa asculti muzica care-ti place live si sa impartasesti emotia de a vedea o trupa/un artist "pe viu".

Correct me if I'm wrong, but this is at least how I feel. Si am motive temeinice sa cred ca mai sunt si altii ca mine.

Fluturele albastru

Dupa cum promiteam aici, mai deschid o data cutiuta cu minuni si povestesc despre The Blue Butterfly. Pentru multi e un film ca multe altele, fara nimic deosebit si poate chiar slightly boring.


Dar, lasand la o parte pasiunile mele de soarece de biblioteca (desi entomologia nu este una dintre ele, I actually kinda hate insects), filmul asta m-a impresionat prin ideea ca a-ti urma visul este worthwhile si ca magia momentului cand il vezi implinit te poate transforma. Iremediabil. Filmul are ca tagline "The only way to catch a miracle is to believe in it."

The blue butterfly este povestea unui baietel bolnav de cancer, cu sanse minime de supravietuire, care are un vis. Sa prinda un fluture Menelaus Blue Morpho, considerat a fi una dintre cele mai frumoase specii de fluture datorita culorilor vii ale aripilor, un exemplu perfect de iridescenta (coloratie similara curcubelului, aparuta in urma unui proces de interferenta a luminii albe prin straturi transparente subtiri).

Intotdeauna am vazut filmul asta ca pe un fel de manifest pentru visare. Un imbold si o dovada a faptului ca merita sa ai curajul de a-ti trai visul.

Pete are cancer al creierului intr-o faza terminala. In incercarea de a-si implini visul inainte de a muri, el incearca pe orice cale sa isi convinga idolul (Alan, un renumit entomolog) sa il insoteasca intr-o expeditie in America Centrala in cautarea frumosului fluture albastru. Desi initial refuza, Alan hotaraste ulterior sa indeplineasca dorinta baiatului. Odata ajunsi la destinatie, Alan, Pete si mama baiatului isi stabilesc tabara in teritoriul indienilor Bribri, al caror folclor ii atesta ca descendenti ai fluturelui albastru.

Nu voi povesti cum se termina povestea, dar ma voi limita la a spune ca filmul este inspirat de un caz real: Georges Brossard, un entomolog de renume mondial a plecat in jungla in cautarea fluturelui albastru pentru a indeplini visul de o viata al unui copil bolnav de cancer in faza terminala. Miracolul acestei povesti este ca la intoarcere, cancerul a intrat in remisie si astazi copilul care si-a vazut visul cu ochii a ajuns sa isi serbeze al 22-lea an de viata.

Poate cel mai mult mi-a placut aici ideea de quest, din care toti iesim cumva mai intelepti si mai bogati sufleteste. In film, in afara de Pete, si Alan si mama copilului au ceva de invatat: primul sa isi deschida inima si al doilea sa nu renunte niciodata, sa creada ca visele pot deveni realitate.

Daca mai adaug si faptul ca filmarile au avut loc in jungla din Costa Rica si ca peisajele sunt cu adevarat ametitor de frumoase, poate acestea sunt suficiente motive sa-i dati o sansa filmului.

Codex Alimentarius

Deunazi, Oana mi-a trimis un link catre o petitie legata de Codex Alimentarius. Sigur ati auzit de aceasta minunata afacere care se doreste a fi legiferata in 2009.

In caz ca nu stiti despre ce este vorba, va directionez spre un blog in engleza unde se explica mai pe larg problema dintr-un punct de vedere personal. Si aici. Sau pe saitu' multhulitului codex.

N-am fost niciodata un bun activist. Uneori mai semnez petitii, daca e, ma bag si la o ecologizare prin gradina botanica si plantat pomisori pe unde se mai poate, dar nu fac mai mult. Nu merg la marsuri de protest si nu pichetez institutii/magazine, etc. Ma indignez doar in sinea mea si pe blog. Nu actionez. Dar admir oamenii care fac asta. Tocmai pentru ca eu n-as face.

Asa ca, si acum ca si cu alte ocazii, ma multumesc sa ma informez si apoi sa diseminez informatia.

Sa ne (re)citim sanatosi!

Parce que la vie n'est qu'un beau rêve d'amour

Intotdeauna mi-am gasit un refugiu in muzica in momentele grele. Aseara, satula de brokeri, piete de capital si studii de caz si mult prea obosita pentru orice altceva, am cautat ceva sa ma relaxeze. Si dintr-o data mi-am adus aminte de Lakmé a lui Delibes. Si am cautat pe youtube.com duetul florilor. Sigur l-ati auzit, macar partial, prin reclame. Am gasit o combinatie atat de frumoasa incat nu m-am putut abtine sa n-o impartasesc pe blog:

Parce que la vie n'est qu'un beau rêve d'amour

Enjoy!

Amintire placuta #2

Amintirea asta are de-a face cu unul dintre examenele mele de la master de anul trecut, Comunicare online. Examenul a fost online si ma revad acum stand in fata calculatorului nervoasa peste poate ca nu imi iesea smecheria. Trebuia sa facem o lista cu admisii la facultate si sa trimitem fiecaruia din lista un mesaj cu media obtinuta si confimarea ca fusese admis sau nu.

Dar, in momentele alea grele pentru mine (era considerat un examen greu si, ca sa vezi, era fix primul din prima sesiune), cineva a fost langa mine si m-a ajutat. Desi se pricepea un pic mai bine decat mine, stiu ca am stat ceva si ne-am enervat amandoi pentru ca tot timpul faceam cate ceva gresit. Atunci am aflat ca, calculatorist fiind, nu le stii niciodata pe toate. Dupa cateva schimburi de mailuri cu profesorul, mi-am dat seama care era problema si am corectat-o. Am trimis solutia si am luat examenul.

Thanks for standing by me atunci. Nu nominalizez persoana pentru ca se stie.

Acela a fost un moment fericit, in ciuda faptului ca atunci nu l-am vazut ca atare. Dar acum, privind in urma, mi-l amintesc cu placere.

Questions and consequences

Why is it that we always think that we are right, that our ideas are the correct ones and that our memories are the ones that matter? Why can't we see things, at least sometimes, within the viewpoint of the other(s)? Why do we think that as long as we feel something, it is correct and there's no other way to feel it? Why are we so...one-sided and blind to the other(s) and care about our own needs, feelings and thoughts. And in expressing them do not take others into account. Why is it that what we think is always the most important one?

Most of the times, things are not black and white. There are always shades of gray, as long as we choose to notice them. Something that makes us happy can hurt others and that's how things are. We just have to learn to grasp the others better and consider that in doing something we like or deem correct and proper we might impact others (either in a positive or in a negative way).

However, it's never easy to grasp how others see it and how something we do or say may affect them. Coz in the end, we are only human, we make mistakes, and people forgive us. Or not. Whatever we do, we must always be ready to face the consequences of our actions. Because complete freedom always comes with complete responsibility.

Amintire placuta #1

Am primit o leapsa de la Stefania care ma invita sa povestesc cate o intamplare/moment fericit(a) din viata mea in fiecare zi a lunii.

Nu stiu daca o sa pot posta cate una in fiecare zi, dar macar una-doua tot voi impartasi paginii mele virtuale de jurnal si celor care doresc sa o citeasca. Ma gandesc ca e bine sa le stochezi uneori si altundeva decat in memorie. Asa, pentru zile negre.

Astazi, asadar, take 1.

Amintirea asta e de la Londra, vara asta, cand mi-am vizitat o foarte buna prietena.

In ziua aceea, ea nu m-a putut insoti in preumblarile mele curioase prin capitala londoneza (oamenii mai si muncesc, totusi, desi eu pierdusem complet din vedere acest concept, dat fiind ca eram in vacanta), asa ca am ales sa o pornesc hai-hui din Oxford Street (singurul loc in care stiam cum sa ajung) pe unde am vazut cu ochii. Fara harta. Am vrut sa vad daca nimeresc totusi ceva si-mi fac de ras simtul de orientare foarte palid de care dau dovada de obicei.

Ceva tot mi-a iesit pentru ca, dupa cateva poticneli, am dat peste British Museum.

Dupa ce l-am batut in lung si-n lat vreo 4 ore, m-a cam cuprins foamea si mi-am zis sa incerc un fish&chips traditional. M-am oprit la primul ochit in zona, unde m-a intampinat o chelnerita tare draguta. Vazand-mi carnetelul cu insemnari in romana, m-a intrebat fara ocolisuri daca sunt romanca. Ca sa vezi potriveala, si ea era! Avand in vedere ca nu e chiar placut sa mananci de unul singur, a stat de vorba cu mine cam pe toata durata mesei. Trebuie sa mentionez ca localul respectiv avea chelneri de prin diferite colturi ale lumii (o chinezoaica si un spaniol, doar pe astia mi-i mai aduc aminte) si pe cat posibil, fiecare client era servit de acel chelner care vorbea limba lui.

Nu stiu cum se face ca chelnerita mea a avut cateva momente libere (au venit o gramada de chinezi si ceva spanioli) si mi-a putut tine companie.

A fost un moment placut daca nu fericit pentru ca atunci ma simteam in orasul ala mare si rau cumva ca un peste mic intr-o mare necunoscuta. A little lost, that is. So, in a way, she did brighten up my day! Plus ca am primit si ceva indicatii turistice si...ahem...o harta.

Dizertatiaaaaa

Ma tot plang de ceva vreme ca trebuie sa scriu la dizertatie si nu am chef. Ei, de vreo doua zile studiez diverse materiale si bag la cap ce trebuie ca sa fiu productiva in sensul acesta. Si azi paginutele au inceput sa se stranga. Sunt fericita posesoare a circa 20 de pagini de dizertatie, pe care le voi peria probabil maine. Si culmea, chiar am avut spor si mi-a placut sa scriu la ea. Ca sa vezi ca uneori e mai greu sa te urnesti, dar odata pornit....

Multumesc pentru suport celor care m-au intrebat de sanatate zilele astea, cat si celor care m-au lasat in pace ca sa ma pot concentra pe task.

Nu stiu cat de bine v-ati simtit azi. Mie mi s-a parut doar o alta zi de sambata, cu un soare frumos, care viseaza a primavara, afara.

Back to work, since I'm on a roll....

Marea parada

Revin dupa cum am promis cu un articol pe subiect chiar in ziua multlaudata.
De prin lecturile mele de prin blogosfera si atitudini live fata de fericitul eveniment pe care il sarbatorim (sau nu) pe 14 februarie, mi-e clar ca exista doua pareri contradictorii: we love it or we hate it.

I don't hate it! Adica nu urasc sarbatoarea in sine, dar ma deranjeaza ipocrizia oamenilor de a pretinde ca se iubesc si de a-si face cadouri care de fapt nu au nicio semnificatie pentru ca nu exista sentimente adevarate in spatele lor.

Atunci cand dragostea e pe bune, cand te trezesti dimineata langa celalalt, ii vezi cearcanele cat casa si tot ti se pare cea mai minunata fiinta de pe planeta sau chiar daca nu ti se pare asa, dar il accepti asa cum e, pentru ca il/o iubesti, o cutie cu bomboane mancata impreuna e doar un gest in plus de afectiune si nu un sirop.

Dar sunt realista, genul asta de relatii parca incepe sa se imputineze din ce in ce mai mult. Cel putin asta e impresia mea privind in jur. Ma tot uit si vad foarte putine relatii pe care mi le-as dori. Parca lumea a uitat sa mai iubeasca cu adevarat, sa se daruie pe sine celuilalt, sa se puna pe sine pe planul doi in favoarea celui de langa el. Vad mai mult rutina si oameni care se complac. Care cumpara cadouri de ziua ei/lui, V-Day, Craciun, etc. mai mult din obligatie decat din impuls. Cam greu cu commitmentu' si lipsa de egoism...

De aceea, mi se pare ca V-Day a devenit mai mult un prilej de parada pentru multi, cum au devenit si alte sarbatori. Un motiv sa ne laudam cu ce ne-a luat X si Y, unde ne-a dus la masa, cat a cheltuit (foarte important asta!)pentru toata afacerea, pe unde ne-a plimbat, si asa mai departe. Tendinta asta de a povesti neintrebat cum ai petrecut si ce ai primit mie nu-mi miroase a bine. Daca te simti obligat cumva sa te lauzi parca ceva scartaie. Pentru ca daca gesturile astea sunt obisnuite, nu ti se mai par material de povestit. Pentru ca, de fapt, important e sa conteze pentru tine. Nu sa conteze atunci cand le povestesti altora.

Nu zic, exista oameni ocupati pe lumea asta care isi fac timp de asa ceva doar de aceste zile de sarbatoare. Desi....eu zic ca daca vrei poti, oricand. Atata vreme cat iti pasa si vrei sa aduci macar un zambet de chipul celuilalt.

Nu, nu cred ca V-Day e overrated. Cum spunea cineva, cred ca e un moment bun sa te bucuri ca ai pe cineva alaturi la care tii si care tine la tine. Si daca nu-l ai, sa nu arunci cu noroi in cei care chiar se bucura de ziua asta pentru ca sunt impreuna.

Haideti sa nu fim sarcastici si sa ne bucuram ca inca mai exista (putini) oameni care se iubesc. Happy Valentine to them!

Roblogfest 2009

Am tot declarat in stanga si in dreapta ca acesta nu e un blog comercial. Ca nu ma intereseaza traficul in termeni de visits si page views. Ci mai degraba aia cativa oameni care mai intra uneori pe el si imi zic dupa aceea ca le place ce scriu. Si am mai zis si ca scriu pentru mine. Dar, ca sa scap de egoismul cras pe care il denota fraza anterioara, m-am inscris totusi la Roblogfest la sectiunea bloguri personale.



Asadar, avand in vedere ca acum e prea tarziu, mi-am facut cont si poate fi pescuit si blogul meu de prin marea de nominalizati, daca v-a placut ceva vreodata din ceea ce am scris aici, daca v-am enervat, v-am oripilat si va venea sa-mi dati cu ceva in cap si totusi n-ati facut-o, (virtual macar, prin comentarii), acum aveti ocazia sa va manifestati.

Si ca sa mentin vie traditia conform careia sunt un Gica contra absolut, va rog sa nu ma votati! Daca nu vreti sa ma luati in seama, mai exista o varianta, pe la mijlocul paginii.

Intreaga comedie cu votatu' incepe pe 25 feb si tine pana pe 3 martie.

Multumesc anticipat!

Umanistii si stolurile lor (II)

Ca sa continui subiectul abordat aici, marele merit al societatii moderne si al secolului vitezei este, din punct de vedere al unui umanist, mai ales, acela ca ne-a obligat sa ne trezim din visare si sa evoluam. Ne-a fortat cumva sa ne schimbam, adaptandu-ne.

Ii dau dreptate unei amice care sublinia aceasta stare de fapt intr-un comentariu la prima parte a acestui articol. Da, noi, visatorii, ne-am transformat. Am revenit cu picioarele pe Terra si chiar ne descurcam bine. Desi, citandu-l pe Milan Kundera, "l'insoutenable legerete de l'ame" este inca acolo si ne va fi alaturi pe parcursul intregii vieti. Nu inseamna ca ne-am pierdut pe drum, suntem esential aceiasi. Doar ca am invatat ceva nou. Sa vedem (si) realitatea.

Cred ca pe undeva sunt un exemplu bun, pentru ca sunt un umanist care lucreaza intr-un mediu de munca realist. La inceput, obisnuiam sa imi lipesc pe birou niste imagini dupa tablouri celebre, fragment de poezii, sa ma inconjur de lucruri pe care le pretuiesc, pentru a-mi crea intr-un fel lumea mea proprie "umanista", farama mea de visare printre monitoare, cabluri, si unitati centrale.

Mi-a luat ceva, dar acum nu mai am nevoie de lucrurile astea. Pentru ca sunt puse cu grija la pastrare in sufletul meu. Nu ma mai simt pierduta in spatiu si nu mai am nevoie de proptele.
Am invatat sa imbin utilul cu placutul si cultura cu tehnologia. Si imi plac si unele si altele. Ascult cu placere un coleg care imi descrie pasionat un protocol sau tot felul de lucruri legate de Linux si o amica care se lanseaza intr-o tirada despre ultimul spectacol de teatru la care a fost.

Fara indoiala, nu voi ajunge niciodata sa ma entuziasmez in fata unei aplicatii software atat cat ma bucura un fragment din cartile mele favorite sau o arie de opera. Dar am ajuns sa inteleg si un alt punct de vedere, o viziune destul de diferita fata de a mea asupra lumii. Ma bucur sa aud un coleg realist care imi lauda un spectacol de dans sau care imi marturiseste ca ii place ce scriu aici, dar in egala masura, nu ma simt lezata ca nu apreciaza unele lucruri la fel de mult ca mine. Asadar, pot spune ca am evoluat. In bine.

Cred ca o mare problema a noastra, a umanistilor de formatie, este ca punem atata pasiune in lucrurile care ne plac, incat in momentul in care intalnim pe cineva care ne spune verde-n fata ca lucrurile respective il lasa rece, ni se pare ca omul ala e ciudat. He's not. Nu e nimic in neregula cu el. Doar ca vede lucrurile altfel si pentru el alte lucruri sunt importante.

Tin minte ca am fost la un moment dat la o expozitie de pictura moderna. Recunosc ca n-am reusit niciodata sa o inteleg foarte bine. Si persoana cu care am fost la expozitie mi-a marturisit ca nu pricepe nimic din tablourile alea, zicandu-mi ceva de genul: Bai, sorry, da pentru mine, sunt doar niste linii colorate si pete de culoare pe o panza." I-am raspuns cu placere ca nici eu nu le inteleg pe multe dintre ele. Acum stau si ma intreb daca pictorul respectiv stie ce e acela un algoritm. Poate ca da, poate ca nu.

Ceea ce vroiam sa subliniez aici este ca faptul ca nu intelegi ceva, ca n-ai auzit de un artist, matematician, sau mai stiu eu ce, nu iti pune o eticheta de "prost" sau "incult" pe frunte. Si fiecare om are dreptul la propriile lui interpretari pentru fiecare lucru. Iar in secolul 21, realistii au invatat sa fie un pic umanisti, si umanistii sa fie un pic mai ancorati de realitate. A fair trade, as zice, si inca un motor care propulseaza societatea inainte.

Putin spatiu, va rog!

Nu stiu altii cum sunt, ca sa il citez pe taica Creanga, dar mie mi se pare ca exista niste limite clare in interactiunea dintre oameni. In sensul ca fiecare are nevoie de un anumit spatiu dincolo de care nu admite intruziuni.

Recunosc ca uneori is considerata cam nesociabila si salbatica pentru ca nu imi place sa se bage oamenii in viata mea. Adica eu merg pe principiul "Daca am ceva de zis, iti spun si singura, nu trebuie sa vii tu sa ma (tot) intrebi". E ciudat, cred, pentru ca mi s-a spus ca is foarte "lipicioasa". Doar ca uneori intalnesc oameni care trec de o limita. Una care mie mi se pare evident ca nu ar trebui s-o depasesti. Mai ales cand te bagi in sufletul omului cu nesimtire si insistenta. Si persisti. Si persisti.

Acum chestia asta e relativa si depinde de fiecare. Ma uit numai la doua culturi total opuse din punctul asta de vedere: japonezii, care sunt foarte stricti cu manifestarile emotionale si cu spatiul personal (exagerat de mult, as zice eu, imi povestea cineva ca astia nu au niciun gest de tandrete in prezenta unei alte persoane, nici macar o atingere de mana) si culturile de ginte latina, in care toata lumea se saruta, se imbratiseaza, se baga in seama, etc (aici pot mentiona pupatul pe gura la francezi indiferent de sex, grad de rudenie, sau tip de relatie, care nu prea ma coafeaza).

Cand vorbesc despre incalcarea spatiului personal, ma gandesc atat la sensul spatial cat si la cel emotional.

Cu alte cuvinte, sunt oameni care te privesc insistent in ochi atunci cand vorbesc cu tine sau stau mult prea aproape desi nu te cunosc decat de cateva minute.

La fel, exista persoane care gasesc tot timpul sa te intrebe lucruri pe care tu le consideri oarecum intime. Aici o sa dau ca exemplu o situatie prin care am trecut. La un moment dat, a trebuit sa colaborez cu o colega din India. La un moment dat, m-a intrebat cati ani am si daca sunt casatorita. I-am raspuns. Replica a fost ceva de genul "Dar desigur ai de gand sa te mariti in curand". Ceea ce mi s-a parut total deplasat. Cu atat mai mult cu cat oricat am incercat sa nu dau un raspuns, femeia tinea mortis sa afle ce si cum, daca si cand am de gand. Asta mi se pare ca se cheama trespassing. Nene, daca nu vreau sa-ti spun, nu vreau sa-ti spun. Si daca continui sa insisti, risti sa o dai in nesimtire. Acum, saraca femeie nu cred ca s-a gandit ca face vreo greseala pentru ca am observat ca ei sunt foarte deschisi in chestiuni legate de familie si socializare in general. Cand se insoara/marita, toarna un plod nou, se lauda la tot orashu.

Intrebarea e unde se termina bunul simt in situatiile astea. Eu cred ca exista oameni cu adevarat expansivi, extroverti, care vor sa stie totul despre tine din primele 5 minute. Pentru ca asa sunt ei. Dar daca atunci cand se lovesc de un zid de tacere sau orice alta manevra de coteala ca sa zic asa se retrag cu gratie si nu ii dau inainte indefinitely cu intrebarile, eu zic ca asta da dovada de bun simt.
Evident, exista si categoria numero due, care nu se prind de finetzuri de nicio culoare si la care se pare ca merge doar datul cu parul gen "Bai da stii ca esti cam curios" (asta e inca finutz, stiu persoane care o reteaza mult mai brutal like omniprezentul "Bai, ma leshi/lashi cu de-astea")

Mie nu-mi place sa sacai oamenii si sa-i bazai la cap cu intrebari despre ce au facut in ultimii 5 ani sau orice altceva. Plus ca am invatat o chestie. Daca frantuzu iti zice "Ca va?" nu inseamna ca se asteapta sa ii torni tu ultimele tale realizari si nemultumiri din diverse domenii de interes. Pentru ca pur si simplu n-o sa stea sa te asculte. "Ca va " e ca un fel de salut. Ii raspunzi "Ca va" si gata, treci mai departe. Nu te gandi ca daca ii zici "Ca va pas" o sa stea sa te intrebe care-i problema. Asadar, e alegerea ta daca raspunzi ca merge sau nu merge si inveti si tu sa variezi in functie de om si context.

Muzica libera

In secolul asta, se pare ca ascultam din ce in ce mai multa muzica comerciala.

Fie ca ne cumparam CD-uri sau ne downloadam muzica preferata de pe Internet (free sau nu), am impresia ca ascultam din ce in ce mai putin ceea ce nu are un label anume. Altfel spus, muzica underground. Si cand spun asta nu ma refer doar la trupe necunoscute, promovate printre prieteni si cunostinte, care trag cate-o cantare intr-un clubusor obscur, afumat si, de multe ori, rau famat. Ma gandesc aici si la cantarile clasice de la metrou. Desi parca si astea s-au cam depreciat. Ce s-a intamplat cu muzica libera? Cu placerea de a canta in sine? Fara sa te gandesti la bani, la cat ai strans azi, la cum ai putea sa te lansezi? De ce oare nu mai canta lumea doar pentru ca le place sa cante? Mai ales cand ai fost daruit cu o voce frumoasa si stii cateva acorduri de chitara macar, de ce nu ai alege sa canti pentru tine. Si facand asta sa ii incanti pe altii?

Cred ca si noi, publicul am devenit ceva ce nu ne gandeam ca vom deveni: niste consumatori de muzica facuta (mai mult) pentru bani. Cati dintre noi se opresc la metrou sa asculte ce canta omul ala care zdrangane din chitara. Drept e ca majoritatea au cutiuta expusa si probabil ca asociem imediat muzica lor cu ideea ca "trebuie sa dau bani". Dar ma intreb, oare daca nu ar avea o cutie de ghitara deschisa in care te simti oarecum obligat sa arunci cateva hartii cu valoare, i-ai asculta totusi? Sau ai avea atitudinea clasica "Ia uita-te mah si la asta, se crede mare valoare"

Daca e sa ne gandim, cred ca sunt multi "menestrei de metrou" care au devenit folkisti cunoscuti. Desi nu sunt mare fan muzica folk, cred ca aici si in sfera bluez/jazz exista ultimele redute ale muzicii libere. Libere de comercial. De foamea de bani. Si deschise placerii de a canta.

Ma uit acum pe niste albume cu muzica alternativa. Oricat de mult mi-ar placea, nu pot sa nu ma gandesc ca mai toti pustii astia s-au gandit la faima si bani in momentul in care au vazut ca muzica lor place si devin cunoscuti. Si totusi, vreau sa cred ca macar unii dintre ei au ramas ca la inceput, ca inca mai canta pentru ei si nu pentru notorietate.

Nu zic, sunt convinsa ca in industria muzicala exista presiunea succesului. In momentul in care te-ai lansat, probabil ca simti ca exista niste exigente, ca trebuie sa te ridici la anumite asteptari. Dar oare nu poti avea succes fara a ramane true to yourself? Nu ma pricep prea mult, dar eu cred ca se poate. Ca poti face muzica cum vrei, urmandu-ti inima si in showbiz. Andy, correct me if I'm wrong.

La sfarsit e doar povestea

Am scris posturi despre vise, fericire, motivatie, asteptare, mi-am dat sfaturi (pe care le-am urmat mai mult sau mai putin) si tot n-am ajuns la o concluzie. Pana la urma, ce e cu adevarat important in viata? Ce conteaza? Pentru ce traiesti?

Poate ca, de fapt, nu conteaza pentru ce traiesti asa mult. Poate ca cel mai important lucru e sa traiesti. Sa-ti traiesti viata. Asa cum stii si cum poti. Pentru ca, zic eu, importanta e povestea ta proprie. Si la final, te vei bucura sa vezi ca a fost una frumoasa. Ca ti-ai trait viata bine. Dar ce inseamna asta? Ca ai trait intens, ca ai savurat fiecare clipa, ca ai incercat o gramada de lucruri? Care e masura dupa care apreciem o viata bine traita? Dupa realizarile noastre? Dupa oamenii pe care i-am avut in preajma? Dupa regrete? Dupa bucurii? Sau dupa toate lucrurile astea impreuna si altele inca?

Intotdeauna mi-a placut istoria pentru povestile ei. Pentru ca eu o vad ca o carte de povesti fascinante. Cu totii lasam in urma povesti. Si povestea oricarei vieti este interesanta. Pentru ca ma indoiesc ca exista cu adevarat oameni care nu traiesc. Si impreuna, toate povestile noastre tes trecutul, prezentul si viitorul.


Foarte putine dintre povestile noastre ajung sa fie cunoscute. Suntem pana la urma, o mare masa de anonimi. Dar daca ai inchide ochii pentru o clipa si ti-ai imagina ca intinzi mana si poti alege dintr-o mare de povesti anonime una anume, pe care sa o cunosti, sunt convinsa ca ai avea ce afla.

Oricum ai trai si orice ai face in viata, ceea ce te face sa mergi inainte e tocmai aceasta poveste proprie pe care o tesi nestiut, incrancenat, neobosit. Dorinta de a trai. Si atat.

Waiting too long

I'm not a very patient person. Garfield used to say "I learned that if you wait long enough, things will come to you." But then again, what can a lazy fat cat say but this? Truth is, the more you wait for things to come to you, the worse it is. And some things may just never come to you. Some things you just gotta get out there and grab. Fight for them. Fight for what you what. For what you think you deserve. For what you think that makes you happy. And in fighting for it, evolve.

I know somebody who's on his way to being a better person. Who's trying to find himself. The one he wants to be. I think that's what's important in life. Finding out what you want. What you like. What you believe in and what makes you go forward. Finding a direction. Whatever that may be. Coz once you find it, you're already on your way.

But just as well, sometimes, you need to learn patience. Because things won't come to you when you want them to. And they won't come to you however hard you fight for them. Not then. At that precise moment when you need it.

So, we need to learn when to wait and when to take action, when to be patient and when to just go out and take the bull by the horns. Again.

But if I learned something, is that waiting too long and fighting forever for things that you know deep down to be lost for good is just a waste of time. Sometimes, you just need to learn how to let go.

Poetry

There's this Mexican poet I like very much. Just like most Latin poets, he's got fire in his words and life in his speech. In his Nobel prize lecture in 1990 he said

"Only now have I understood that there was a secret relationship between what I have called my expulsion from the present and the writing of poetry. Poetry is in love with the instant and seeks to relive it in the poem, thus separating it from sequential time and turning it into a fixed present. But at that time I wrote without wondering why I was doing it. I was searching for the gateway to the present: I wanted to belong to my time and to my century. A little later this obsession became a fixed idea: I wanted to be a modern poet. My search for modernity had begun"

What is the goal of a poet? What is he seeking in writing his metaphors? Does he want to make a record of the present? Tell others about himself, how he feels and what he thinks? Does he want to change the world?

And why is it that there are people who like and can understand poetry and others who see it as totally useless because they cannot grasp its meanings?

Maybe that's because poetry does not serve an immediate, tangible purpose. It is rather food for the soul and music for the ears, but it does not have a place in the practical ways of mankind. It does not feed you or clothe you. But it makes some of us happy, or sad, or bitter, or nostalgic and sometimes, all of this rolled into one.

Poetry is a world beyond our own, where you need no sleep, no food, no clothes, no money, no car, where you can go every now and then to get some fresh air, some inspiration, some hope, a smile, a peal of laughter, a pinch of hope, and many more, when you need them. And it's always there waiting for you, like a good friend. And you can always go back or move forward, it's never going away. And sometimes, just sometimes, it's within us. Within us all.

Cat traiesti inveti

Ia ziceti voi ce credeti ca e ala un samurai?. Ia sa va vad. Da, e si asta:

Dar mai nou, aflai eu de pe ze almighty Gugal ca este si (Wikipedia speaking)

"un hacker care acţionează doar dacă este solicitat pentru cazuri legale de "cracking jobs", având standarde etice rigide, asemănătoare cu principiile etice ale unui samurai."

Iote domne ca nu stiam. Deh, cat traiesti inveti. Deci hackeri cu fluturasi etici la neuron. Interesant. Instructiv. Sa mai investigam.

Sa fim prieteni asadar.....

Cu totii avem macar un prieten in care avem incredere si la care apelam cand ne este greu.

Intotdeauna am admirat prieteniile intre baieti. E sentimentul acela de camaraderie, male bonding, call it what you will, care nu exista aproape deloc intre femei. Sau daca exista, tot nu are acelasi statut.

Oare noi, femeile, nu ne putem suporta unele pe celelalte? Suntem atat de rele si invidioase? E adevarat ca preferam sa ne barfim pe la spate in loc sa ne spunem lucrurile verde in fata? Chit ca se lasa cu cat fights?

Eu cred ca totusi exista si intre femei prietenii model care trec de orice obstacole.

Ceea ce mi se pare ingrat la femei e ca in momentul in care apare EL, cam dispar toate amicele. In sensul ca incepi sa te vezi mai rar cu ele pana cand efectiv uiti ca mai exista. Uite ca la barbati nu prea se intampla asta. Desigur iubita/nevasta/amanta e acolo, dar pe un plan cel putin comparabil sunt si prietenii. EI nu isi uita amicii pentru EA. Sau daca fac asta, isi revin destul de rapid.

Adevarul adevarat e ca prieteniile pe bune chiar rezista, indiferent ca vorbim despre barbati sau femei.

Si totusi, oare la cate poate rezista o prietenie? Cat esti dispus sa lasi de la tine si peste cate crezi ca poti trece pentru asta? Stiu de exemplu, doi amici care se cunosteau de vreo 20 ani. La un moment dat, sotia unuia l-a inselat cu acest amic, intamplator cel mai bun amic al respectivului. Spun povestea asta pentru ca are un final neasteptat. In mod normal te astepti ca astia doi sa rupa relatiile de amicitie. Buuun, uite ca inselatul s-a despartit de nevasta, considerand-o pe ea vinovata de micutza afacere amoroasa, si a continuat sa fie prieten la toarta cu cel cu care l-a inselat nevasta.

In plus, prieteniile adevarate se cultiva. Degeaba cunosti un om de 10 ani daca nu-i mai dai un telefon 6 luni si apoi ii suni la usa ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Sau poate ca asta nu conteaza daca te cunosti cu omul de atata vreme. Dar haideti sa fim seriosi, nimeni nu e prost de bun. Atunci cand un om te raneste, imi vine greu sa cred ca il ierti rapid si pretinzi ca nu s-a intamplat nimic. Macar o perioada de raceala exista. Daca sunt oameni care pot intretine o amicitie iertand mereu un amic care cam ramane repetent la acest capitol, tot respectul meu pentru ei. Dar cred ca sunt relativ putini.


Oricum, concluzia, daca e sa existe una, e ca un prieten bun e greu de gasit si de aceea merita pastrat. Cu orice pret, ar zice unii. Nu cu orice pret, exista limite, zic eu. Voi ce ziceti?

Locuri de vazut

Intotdeauna mi-a placut sa calatoresc si sa vad lucruri noi. Dar sunt trei locuri din lumea asta care ocupa o particica speciala din inima mea. Si am zis ca dupa ce le voi fi vazut, voi considera ca mi-am indeplinit unul dintre cele mai mari vise. Pentru ca, oricat de greu ar parea, asta e un vis realizabil.

Asadar, dupa ce ma duc aici



adica Maroc,

aici

aka China

si aici
cica Peru,
poate sa mi se intample ce mi s-o intampla, ca n-o sa mai conteze!

Paulie sau paradoxul vorbirii

Cred ca am vazut filmul asta de vreo 5 ori si tot imi place. Ciudat, pentru ca nu prea imi plac pasarile. Dar papagalul asta din film tare mi-e simpatic. Cineva spunea foate inspirat despre filmul asta ca e "both bittersweet and heartwarming"


De ce m-am gandit sa scriu acum despre el? Pentru ca l-am revazut la tv zilele trecute si mi-am readus aminte cat de mult imi place. E ca si cum as fi desfacut din nou cutiuta de minuni din copilarie. Cred ca o sa o mai deschid odata pentru The Blue Butterfly. Dar asta cu alta ocazie.

Asadar, Paulie e un papagal tare destept care o ajuta pe stapana lui, o fetita cu dificultati de vorbire (e balbaita), sa pronunte cuvintele corect si practic, sa ajunga sa vorbeasca normal. Paulie intelege tot ce se intampla in jurul lui mai ceva ca un om mare. Dar din pacate, unii parinti nu prea inghit povestea cu prietenii imaginari si considera ca fetita lor evolueaza intr-o directie gresita din cauza pasaruicii buclucase. Asa ca o despart de ea si Paulie ajunge intr-un magazin de amanet. Dupa ce schimba un alt proprietar, ajunge in subsolul unui laborator unde isi spune povestea unui imigrant rus.

Poate ceea ce mi-a placut cel mai mult in film este paradoxul capacitatii de a vorbi. Paulie trebuie sa isi ascunda inteligenta si refuza sa mai vorbeasca pentru ca el considera ca asta a fost motivul pentru care a fost despartit de Marie. La fel, imigrantul rus care ii asculta povestea, se simte strain intr-o tara in care nimeni nu ii intelege limba materna. Care e rostul? De ce mai poti vorbi daca nimeni nu te intelege si nu vrea sa te asculte? Cand trebuie sa vorbesti si cand sa iti tii gura? Si cati oameni inteligenti trebuie sa o faca pe prostii pentru a fi acceptati de restul lumii?

Desi finalul e fericit si Paulie o reintalneste pe prima lui stapana, Marie, acum om in toata firea, intrebarile pe care le ridica sunt un pic triste. Sunt atatia oameni talentati pe care societatea nu stie sa ii aprecieze. Si de atatea ori trebuie sa ascundem ce simtim si sa nu spunem ce gandim pentru ca asa este socially and politically correct. Hulim adevarul prea des si promovam impostura.

Sper sa nu ajung niciodata ca tatal lui Marie. Care considera ca, de fapt, copilul lui are o problema pentru ca vorbeste cu o pasare si nu are alti prieteni in afara ei. Conceptul de creativitate este foarte larg si orice manifestare a lui este pretioasa. De ce sa il inabusim in fasa? De ce sa consideram ca cineva are o problema doar pentru ca e diferit? Pentru ca nu e asa cum dicteaza societatea? Evolutia noastra insasi este datorata in mare parte acelor oameni care au gandit altfel. Care au spart barierele. Care au zis nu asa. Pentru ca au fost vizionari. Si oricat de marginalizati au fost (pentru ca intodeauna ne e teama de nou si tindem sa il respingem) au mers inainte, pe drumul lor. Unii au murit saraci si neintelesi. Dar peste ani si secole au devenit idoli si modele pentru alti vizionari. Si in timp, astfel au schimbat lumea.

Zambetul privirii

Cineva mi-a adus aminte ca fericirea se vede in primul rand in ochi. Ca ochii nu mint niciodata. Pentru ca sunt cu adevarat ferestrele sufletului si prin ei te vezi si tu si te vad si ceilalti.

Degeaba ai un zambet larg pe fata, pentru ca ochii te tradeaza de cele mai multe ori. Daca ei sunt tristi, si tu esti trist, chiar daca nu constientizezi asta si nu vrei sa recunosti fata de tine insuti. Zambetul privirii e zambetul sincer al sufletului tau, pe cand zambetul gurii/fetei e cel conventional, social, cel "adaptat la conditiile de mediu". Sunt atatea tipuri de zambete, fiecare om are felul lui unic de a face asta, si sunt oameni care parca iti fac ziua mai buna doar zambindu-ti.

Si totusi, cel mai frumos zambet mi se pare cel al ochilor. Niste ochi veseli chiar sunt a sight for sore eyes.

Ma gandeam, ce-ar fi daca in loc de fete incruntate si obosite, de ochi rautaciosi, invidiosi, fatarnici, care te masoara fara pic de compasiune, am vedea fete relaxate si ochi care zambesc si rad. Daca am alege sa fim altfel, macar pentru o zi. Daca am reinvata sa zambim cu sufletul. Sau sa radem cu ochii. Cum ar fi?

I need some sleep

Nu stiu cum se face dar de la inceputul anului parca continui munca de pushing myself to the limit. Se pare ca m-am invatat cu ideea aia care zice "e drum lung de la a spune ca nu mai poti si pana la a nu mai putea efectiv", so I keep pushing. And pushing. N-am mai dormit de mult ca lumea. Si chiar si cand dorm bine degeaba dorm. Cred ca in sfarsit am ajuns la limita. And it's not pretty. I'm just one very, very tired creature. M-am saturat sa ma trezesc dimineata obosita si sa inchei ziua in aceeasi nota. Ok, si ce-i de facut? I should get some sleep. Numai de mi-ar fi si somn. Si de-as putea dormi. Si totusi de ce naiba ma tot surprind in fata calculatorului la 12 noaptea atunci cand mi-am propus sa bag somn la 10? Cred ca mi-am creat propriul cerc vicios. Si pana la urma unde e tragedia? Sunt o gramada de oameni care nu pot dormi. O sa fac un club. Nu neaparat al insomniacilor, ca de astea mai sunt, cred. Unul al celor care se priveaza de somn, de bunavoie. We are the happy tired bunnies. You can tell who we are by our eye puffiness. Da, clubul cearcanelor sa fie asadar! Se aboneaza cineva?

Croatoan&Roanoke

Ati auzit vreodata de Croatoan? Ce-o fi asta? Pana nu demult habar n-aveam.

Croatoan e un cuvant legat de o colonie engleza, Roanoke, declarata pierduta in 1597. Pierduta? Da. In sensul ca respectiva colonie a fost abandonata subit de locuitori si nici pana in ziua de azi nu se stie ce s-a intamplat, cum si de ce au disparut oamenii astia dintr-o data, fara niciun motiv aparent. Singurul lucru ramas a fost cuvantul CROATOAN scrijelit pe un copac din centrul asezarii respective.

Acum, ca sa luam lucrurile mai in detaliu, colonia Roanoke a fost intiata de Sir Walter Raleigh ca si prima asezare britanica permanenta pe continentul american.

In 1584, Raleigh a initiat o expeditie de cercetare, avand ca scop gasirea unei locatii favorabile amplasarii unei asezari temporare. Navigand de-a lungul coastei Carolinei de Nord, exploratorii au intalnit un trib prietenos cu nou venitii, pe care l-au numit Roanoke, adoptand numele insulei unde au ancorat. Intrucat indienii intalniti aveau intentii pasnice iar zona se bucura de o clima blanda si se dovedea propice unei asezari umane in genul celei imaginate de Raleigh, in aprilie 1585, acesta trimite aici 7 vase avand la bord in total 100 colonisti.

Din pacate, colonistii nu au stiut sa precieze firea primitoare a localnicilor, adoptand o atitudine de cuceritor si tratandu-i pe acestia dupa bunul plac. Ca urmare, indienii si-au retras ajutorul, iar colonistii, neobisnuiti sa se descurce pe propriile picioare, lipsiti de experienta in cultivarea pamantului, au ajuns cu timpul intr-o situatie disperata, fiind salvati de la infometare doar de sosirea flotei lui Sir Francis Drake in 1586. Majoritatea colonistilor ramasi au fost trimisi inapoi in Anglia.

Raleigh a avut o noua incercare de a-si transforma visul in realitate in 1587, cand a ales un guvernator mai degraba fara experienta militara si un numar ridicat de fermieri ca baza pentru renasterea coloniei Roanoke. Desi destinatia lor a fost binecunoscuta de acum Cheasapeake Bay, acestia au decis totusi sa puna bazele noii colonii tot in locatia fostei asezari. Avand in vedere tratamentul la care fusesera supusi de vechii colonisti, tribul Roanoke nu a dorit sa reinnoiasca relatiile cu noua colonie. In schimb, s-au stabilit relatii bune cu tribul Croatoan vecin. In conformitate cu uzantele, noul guvernator a plecat in Anglia pentru a reveni cu proviziile necesare unei eventuale situatii de criza, instruindu-i pe colonisti sa scrijeleasca semnul crucii pe un copac in cazul in care ar fi fost nevoiti sa se mute sau sa paraseasca pur si simplu locatia aleasa pentru asezare, ca semn ca au nevoie de ajutor.

Din motive militare, guvernatorul nu a putut sa revina in colonie pana in 1590 iar la intoarcerea sa, asezarea era parasita.

Cert e ca la 50 de ani de la disparitia coloniei, au aparut descendenti ai tribului Croatoan cu distincte caracteristici europene si foate buni vorbitori de limba engleza. Acestia sunt cunoscuti astazi ca tribul Lumbee, dar sunt recunoscuti ca si trib indian doar de catre statul Carolina de Nord si nu de Guvernul SUA, probabil datorita descendentei lor disputate si a misterului Croatoan.