High expectations imply utter happiness and bitter disappointment. May we all have both in our lives!

joi, 15 ianuarie 2009

Anger management

Ajung la birou mai rar la ora 8-8.30. De aceea, revelatii ca cea de azi am destul de rar.

Nu stiu cum am ajuns aici dar in mod clar astept cu sadism ziua in care o sa sarim unul la gatul celuilalt pentru simplul fapt ca altu indrazneste sa existe, sa respire si sa mearga ca si noi pe strada. Deocamdata vad ca ne rezumam la priviri ucigatoare, posete plasate strategic in coasta impertinentului care vrea (auzi tu, cat tupeu!) sa se tina de bara, calcat pe picior cu toculetul cui din dotare in cazul in care te ingramadesc altii aproape de demuazela, si alte metode clasice de tortura pe mijloacele de transport din prea minunata noastra urbe.

Unu la mana, daca ai fatidica idee de a te prezenta la metrou Lujerului in jur de ora 7 juma spre 8 cu intentia de neam prost de a te urca in susamintita modalitate de carare a negrilor pe plantatie, think again. Unless you're one of the Fantastic 4, you may have to wait for the next three trains just to try and squeeze in (or have others squeeze you in). Nu pot descrie fericirea tampa de pe fata multora cand reusesc sa se autofelieze intre alti doi sau sa isi lipeasca muaca de usa vagonului care sta sa dea pe afara. Mama ce realizare la inceputul zilei. AM REUSIT SA URC IN METROU! UAU! I'm the greatest!

Doi la mana. Dupa acest episod victorios, urmeaza convietuirea pasnica cu restul amaratilor corporatisti care se sufoca in interior si in exterior, incercand sa opreasca valul de urari binevoitoare la adresa mamelor, fratilor, cainilor, pisicilor si mai stiu eu ce ale celorlalti conlocuitori in ale suferintei timp de doo statii de rahat. Adica, nu-mi sufla in fata, ca ai mancat ceva cu ceapa, gandeste unu'. E drept, ai prefera sa iti sufle in ceafa. Sau deloc. Dar uite ca nu se poate. Ca nu e loc nici macar sa se intoarca. Fara sa isi ia posete in coaste, toace in pantofi si mii de priviri care asasineaza orice instantaneu.

Trei la mana. Aceasta cloaca colectiva este adusa la punctul de fierbere in momentul in care metroul opreste gingas intre statii Pentru cateva minute. Care se transforma in ani.

Pause. In visarea mea autoimpusa imi inchipui cum le cresc tuturor barbi albe, lungi si se chircesc de povara anilor ca niste smochine. Si simt cum ma lasa picioarele (piciorul de fapt, ca al doilea e mai mult sprijinit, finutz, pe varf). Play. Ajunge magaoaia la Eroilor. Ne napustim cu totii pe usi de parca am fi scapat de la ZOO. Unii, mai ghidusi, reusesc sa puna piedica altora care au gresit directia. Nu, spre Unirii e de la peronul vecin. Nu pricepi? Da io vreau sa ies de la metrou, de fapt. Nu, io-ti zic ca nu vrei. Te duci unde merge gloata. Nu unde vrei tu. Period.

Ma extrag din val dupa vreo doua scalambaieli tragice spre unu care-si plasase strategic manutza intr-un locsor cu cautare. Ies la aer. Ce noroc, zic, e un 168 pe vine. Ma sui, manata din spate de val. Ma propteste unu de un domn mai corpolent cu ajutorul gentii diplomat personale. Ma familiarizez fara sa vreau cu straturile de slana ale lu domnu. Intre timp, doua tanti se protapesc in usa (ca ele coboara la urmatoarea) in timp ce lumea inca se straduia sa se intromisioneze in autobuzul deja saturat. De oameni, mirosuri, genti, papornite si alte chestii utile.

Prima statie. Coboara cele doua tanti. Si grosul. Ma proptesc si eu, plina de entuziasm, dupa cum se poate citi pe fata mea acra de o bara (kinky, indeed), langa usa de la mijloc. Deodata ma pomenesc cu o posetuta pe undeva pe langa splina cred. "Ce dracu, ma gandesc, ca acu e aproape gol". Plasez o privire ucigatoare inapoia mea. Dau peste o fata surazatoare de soarec blond care imi raspunde protapindu-si si mai bine geanta kilometrica si patratzoasa in coastele mele sau pe undeva mai jos.

Trag aer in piept. Dau volumul la 30 cu riscul de a-mi exploda urechile si ma lipesc de usa. Don'soara ma urmeaza. Fuck! Mai e putin, mai e putin, sa nu ne enervam!

In sfarsit, agonia la final. Statie. Destinatie. Succes. Total.

2 comentarii:

Catalin spunea...

Unde e misanthropica? Ma asteptam macar la un comentariu de la ea.. e genul ei de articol. :)
In alta ordine de idei, poti sa fii fericita ca nu trebuie sa faci asta in fiecare zi. Eu imi aduc aminte cat de nasol era cand am stat la sor-mea cateva luni si trebuia sa iau metroul la 7 dimineata de la nicolae grigorescu spre poli (via eroilor). Groaznic.

Cati spunea...

Da, stiu. Sau genul de articol pe care l-ar scrie orice om ofticat de ceva. O sa revin cu unul mai "like me". Stay tuned!