Cuvinte mute si oarbe

Pentru ca acum cuvintele mele au murit. Sau poate au fugit de mine, s-au ascuns intr-un loc tainic si asteapta sa ma intorc la mine insami. Am amutit acum multa vreme. A trecut atat de mult incat am uitat cum e sa vorbesc. Imi simt gura atrofiata. Deodata simt ca ma inteapa ceva in maxilarul stang. S-a dezmortit, ma gandesc. Incet, incet, simt cum se naste un V. Se impiedica de dintii din fata si apoi e liber. Pitulat de dupa o plomba, iteste capul si un I. Apoi ma doare un A. Deschis, larg, magnific. Simt cum se lovesc dintii unii de altii si limba incearca sa iasa din inchisoarea lor. Victorie! Un T(Tz). Uff, credeam ca s-a sfarsit, cand din nou, simt un A deschizandu-se. Ce-o mai fi si asta? Stai, stai putin, vorbesc, da, da e vocea mea. E a mea? Parca nu o recunosc. Nu, a mea era mai stinsa, mai timida, mai potolita. Cuvintele astea noi par mai insetate, mai ascutite, mai pline de seva. Acum inteleg. Nu au murit. Nici macar nu s-au ascuns vreodata. Doar eu, eu am fost de vina. Pentru ca nu le-am vazut.