Vorbeam in seara asta cu un amic over some unhealthy KFC food despre eufemisme si weasel words. Pentru ca nene, in societatea asta, dintr-o data megacorporatista (ca na, toti mai nou lucram intr-o corporatie), tre' sa vorbim frumos, sa fim politically mostly, corect, sa nu jicnim spunand lucrurilor pe nume, ci sa le gatim pe toate cu niste hainute frumoase da mincinoase rau. Mai mult, devenim din ce in ce mai buni in a spune nimic prin cuvinte aparent mestesugite.
Si nu pot sa nu observ prezenta acestor atribute de top in discursul corporatist, fie ele adaptate la limba noastra romaneasca sau imprumutate cu nesimtire brutala din omniprezenta limba sora-engleza. Asadar, totul e 'optimizat', trebuie sa incercam sa gasim un 'mitigation plan', cuvantul de ordine este 'inovatie', 'sustenabilitate' si mai stiu eu ce alte cretinatati scuipate de repetitivul si sforaitorul limbaj al marketingului.
Sincera sa fiu asa ce m-am saturat sa le aud in fiecare zi incat acum am parte de un fel de mental block si nu pot sa scot din capsor mai mult de alea 4 exemple din paragrafu' anterior.
Aaaa, stai, cel mai interesant eufemism, mai ales din punct de vedere al evolutiei lui de-a lungul timpului este actualul "cu handicap motor/dizabilitati". Adica fostul handicapat. Pentru ca nu e frumos sau mai bine zis nu mai e cazul sa ii zici unuia in carucior ca e handicapat. Pentru ca, intre timp, si 'handicapat' si-a schimbat sensul. Acum ii zici handicapat unuia care "e cu capu" mai mult. Cel putin asa am observat.
Acum, nu neg ca a folosi eufemisme se impune in situatii de bun simt. E un gest salutar si indicat, pentru ca nu vrei sa fii un needucat si un nemanierat. Cel putin nu tot timpul. Si sa-ti bagi ce ai sau n-ai in stanga si-n dreapta. Mai ales ca pentru asta exista pusti, picioare, pene, bani la CEC, tricouri in pantaloni si alte asemenea chestii extrem de utile.
Dar, totusi cum ar fi sa nu mai ragaim ca niste nesimtiti ce suntem si sa eructam, sa nu ne-o mai tragem, ci sa copulam, sa ne vina rudele din tara de foc/rusii, Mos Craciun (asta e cu ghici ghicitoarea mea), si alte asemenea minunatii? Hmm, cred ca am fi oaresicat penibili. Pentru ca exista o diferenta intre a fi politicos si diplomat si a exagera intr-atat incat sa dai in prostie crasa.
De fapt (de la dom' Pruteanu citire), eufemisme propriu-zise, de dictionar, sunt putine: a se stinge in loc de a muri, o femeie de moravuri indoielnice pentru alea de-si fac veacul pe centura, lipsit de maniere pentru badaran sunt cateva care mi se par nu foarte exagerate.
Cu toate acestea, revenind la marele, cosmetizatul discurs corporatist, alaturi de o gramada de eufemisme jenante, asta incorporeaza si gramada de fraze si frazute de genul "unii spun", "se pretinde ca", "din datele pe care le avem pana acum", "Exista dovezi in acest sens". Practic, astfel delegi orice responsabilitate spre o terta parte de care nu se poate lua nimeni. Deci cumva, PR-ist sau politician, cu "nevastuicile" astea, te-ai scos, ce mai. O dai cotita la infinit si imbrobodesti negrii pe plantatie pana cred si ei ca asa stau lucrurile. Erm, ce lucruri? Nu stiu. Dar stiu ca fix asa stau.
Ah, si sa nu uitam de minunatul limbaj publicitar, care le da asa de bine la intors tot cu nevastuicile.
Sa ne uitam o tzara numai la exemplul urmator: "Helps control dandruff symptoms with regular use." Buun, adica, sa nu crezi matale cumva ca dai din cap si nu te mai umpli de zapada de acu incolo. Pai acilea zice negru pe alb ca acest minunat sampon te ajuta cu simptomele matretii. Plus ca se intampla mirobolanta chestie doar daca te speli cu el in mod frecvent. Asadar, omu si-a scos sloganu si il doare undeva ca tu tot Mos Craciun esti si dupa 100 de utilizari ale potiunii lui magice. Sue him! Ca doar nu ti-a zis ca o sa te scape de matreata, nu?
Dar vorba dulce mult aduce si atata vreme cat ceva ne gadila placut la ureche, o sa trecem cu vederea aspectele astea si-o sa acceptam sa fim mintiti frumos. Pentru ca uneori asa ne place. Si gata.
miercuri, 28 ianuarie 2009
marți, 27 ianuarie 2009
Sunt tanar
Nu stiu de ce, dar in seara asta mi-am adus aminte de niste cuvinte care mi-au placut intotdeauna. Pentru ca ma identific cu ele, poate. Pentru ca ma bucur ca sunt inca tanara si libertatea mea nu e ingradita de varsta. Pentru ca sunt adevarate. Pentru ca sunt:
"Sunt tanar, Doamna, vinul ma stie pe de rost si ochiul sclav imi cara fecioarele prin sange, cum m-as putea intoarce copilul care-am fost, cand carnea-mi infloreste si doar uitarea plange. Sunt tanar, Doamna, lucruri am asezat destul ca sa pricep caderea din somn spre echilibru, dar bulgari de lumina dac-as manca, satul nu m-as incape inca in pielea mea de tigru. Sunt tanar, Doamna, tanar cu spatele frumos si vreau drept hrana lapte din sfarcuri de cometa, sa-mi creasca ceru-n suflet si stelele in os si sa dezmint zapada, pierdut in pirueta. Sunt tanar, Doamna, inca aripile ma tin, chiar de ating pamantul pe aproape cu genunchii, aceasta putrezire ma-mbata ca un vin, caci simt curgand printr-insa bunicile si unchii. Sunt tanar, Doamna, tanar, de-aceea nu te cred, oricat mi-ai spune, timpul nu-si ascute gheara, desi arcasii cetii spre mine isi reped sagetile vestirii... sunt tanar. Buna seara!"
luni, 26 ianuarie 2009
Music is life at its best
There is always one thing that best defines me for the people who know me: music. I said that I live TO music, and that's no catchphrase to me. If I did not have music in my life, something would feel so wrong.
But why is it that we love music as much as we do? Maybe that's coz it makes our life easier at times, much more beautiful at others, but above all, it inspires us to go on. It gets us through the day. When you listen to a song you like, it's like for five minutes at least all your worries go away, you are where you want to be and who you want to be. You just get lost in it and put the world behind for a short while. And somehow, when you're back, things feel a little better, the hard things are a little lighter, the people around, a little nicer, and overall, life is just tastier.
Isn't music our best friend when we are alone and think everybody has deserted us? When we are afraid? Hurting? Devoid of hope or purpose? I may live to it, but there are some who live THROUGH it, who make of music a goal in itself, who want to go behind it and become part of it.
We may not all be lucky to live through music, to know its inside outs and form part of its neverending story, but I say we're still lucky to have it. Coz you know, music is always there for you. You just have to let it find you.
But why is it that we love music as much as we do? Maybe that's coz it makes our life easier at times, much more beautiful at others, but above all, it inspires us to go on. It gets us through the day. When you listen to a song you like, it's like for five minutes at least all your worries go away, you are where you want to be and who you want to be. You just get lost in it and put the world behind for a short while. And somehow, when you're back, things feel a little better, the hard things are a little lighter, the people around, a little nicer, and overall, life is just tastier.
Isn't music our best friend when we are alone and think everybody has deserted us? When we are afraid? Hurting? Devoid of hope or purpose? I may live to it, but there are some who live THROUGH it, who make of music a goal in itself, who want to go behind it and become part of it.
We may not all be lucky to live through music, to know its inside outs and form part of its neverending story, but I say we're still lucky to have it. Coz you know, music is always there for you. You just have to let it find you.
duminică, 25 ianuarie 2009
Libertatea zborului
Nu-mi plac pasarile. Ca si pets. Pentru mine o pasare in colivie nu e frumoasa. Pentru ca nu e libera. Cred ca orice pasare e menita libertatii si in lipsa ei, something is wrong with the picture. De ce ne place sa fotografiem zburatoarele astea in mediul lor natural si nu intr-o cusca? Pentru ca aceasta senzatie ca o fotografie a unei pasari captive e cel putin ciudata o avem mai toti. Pentru ca acolo, in the wild, se manifesta natural. Si acolo sunt frumoase in adevaratul sens al cuvantului.
Intotdeauna am admirat pasarile de prada. Pentru curaj. Pentru frumusetea lor rapace. Si pentru libertatea si putinta de a zbura.
Am vazut acum ceva vreme un documentar despre cum se vede lumea de pe spatele unei zburatoare. S-a montat o camera minuscula pe spatele unei acvile si practic, pentru prima oara, lumea a vazut cerul prin ochii lor. Ai stapanilor vazduhului.
Sunt convinsa ca cei care fac sky-diving, parapanta, sau alte sporturi de gen cunosc o senzatie apropiata de cea pe care ai avea-o daca te-ai sui precum Gulliver in spinarea unui urias al cerului si ai hoinari printre nori...sau mai degraba pe sub ei.
Cred ca e o senzatie unica in viata. In primul rand pentru ca pentru mine, cel putin, ar echivala cu libertatea absoluta.
Ceea ce mi se pare iarasi incredibil este relatia care se poate stabili intre un soim/acvila si dresorul ei. Ca si la cai, e o relatie bazata pe incredere. Dar nu toate speciile de rapitoare sunt dresabile. De exemplu, am citit ca soimul dunarean e usor de dresat doar de catre oameni cu experienta, pentru ca are tendinta de a zbura spre libertate cu prima ocazie care se iveste. Citeam intr-un articol din Reader's Digest ca prietenia dintre acvila si om este cu totul deosebita si rara. Pentru ca acvila are o personalitate complexa. Este incapatanata si foarte circumspecta. De aceea, este foare greu sa ii castigi increderea.
Pasarile de prada au o inteligenta vie, o rezistenta incredibila si o tenacitate greu de egalat. Sunt pradatorii perfecti. Acuitate vizuala, plisc si gheare de neinvins, libertate de manevra, care le permit sa nu abandoneze prada decat in situatii foarte rare (sunt anumite specii de soimi care abandoneaza lupta atunci cand se simt serios amenintati). Spre deosebire de ghepard, un alt pradator redutabil, care insa se vede de multe ori nevoit sa isi abandoneze tinta, majoritatea speciilor de soimi, acvile, ulii nu vor deveni niciodata din vanator prada.
In functie de specie, pasarile de prada au un picaj diferit. De aceea, fiecare se specializeaza pe un anumit tip de lupta, si in functie de abilitatile lor, evalueaza sansele de victorie sau rezistenta prazii. Practic, fiecare specie zboara la o anumita altitudine. Si asta pentru ca aceea e inaltimea optima de la care fiecare atac are sorti de izbanda.
Mare pacat ca in Romania, pasarile de prada au fost vanate fara mila. Au ramas atat de putine. Soimii mai ales, desi teoretic protejati prin lege, sunt pe cale de disparitie. Cum e si soimaritul.
Intotdeauna mi-am dorit sa zbor. Mi se pare ca e ceva magic in asta. Inexplicabil. O senzatie imposibil de redat. De aceea cred ca o poti avea doar traind-o. Ma gandesc la legendele indienilor nord-americani si la presupusa lor capacitate de a se transforma in totemul lor. Daca te-ai putea transforma intr-o pasare, ma intreb, te-ai mai intoarce vreodata la forma ta umana? Ti-ar fi dor sa fii om din nou, sa fii....limitat? Totusi, vazduhul asta e infinit, sunt atatea petice de cer de descoperit. N-ai suferi sa nu le cunosti?
Intotdeauna am admirat pasarile de prada. Pentru curaj. Pentru frumusetea lor rapace. Si pentru libertatea si putinta de a zbura.
Am vazut acum ceva vreme un documentar despre cum se vede lumea de pe spatele unei zburatoare. S-a montat o camera minuscula pe spatele unei acvile si practic, pentru prima oara, lumea a vazut cerul prin ochii lor. Ai stapanilor vazduhului.
Sunt convinsa ca cei care fac sky-diving, parapanta, sau alte sporturi de gen cunosc o senzatie apropiata de cea pe care ai avea-o daca te-ai sui precum Gulliver in spinarea unui urias al cerului si ai hoinari printre nori...sau mai degraba pe sub ei.
Cred ca e o senzatie unica in viata. In primul rand pentru ca pentru mine, cel putin, ar echivala cu libertatea absoluta.
Ceea ce mi se pare iarasi incredibil este relatia care se poate stabili intre un soim/acvila si dresorul ei. Ca si la cai, e o relatie bazata pe incredere. Dar nu toate speciile de rapitoare sunt dresabile. De exemplu, am citit ca soimul dunarean e usor de dresat doar de catre oameni cu experienta, pentru ca are tendinta de a zbura spre libertate cu prima ocazie care se iveste. Citeam intr-un articol din Reader's Digest ca prietenia dintre acvila si om este cu totul deosebita si rara. Pentru ca acvila are o personalitate complexa. Este incapatanata si foarte circumspecta. De aceea, este foare greu sa ii castigi increderea.
Pasarile de prada au o inteligenta vie, o rezistenta incredibila si o tenacitate greu de egalat. Sunt pradatorii perfecti. Acuitate vizuala, plisc si gheare de neinvins, libertate de manevra, care le permit sa nu abandoneze prada decat in situatii foarte rare (sunt anumite specii de soimi care abandoneaza lupta atunci cand se simt serios amenintati). Spre deosebire de ghepard, un alt pradator redutabil, care insa se vede de multe ori nevoit sa isi abandoneze tinta, majoritatea speciilor de soimi, acvile, ulii nu vor deveni niciodata din vanator prada.
In functie de specie, pasarile de prada au un picaj diferit. De aceea, fiecare se specializeaza pe un anumit tip de lupta, si in functie de abilitatile lor, evalueaza sansele de victorie sau rezistenta prazii. Practic, fiecare specie zboara la o anumita altitudine. Si asta pentru ca aceea e inaltimea optima de la care fiecare atac are sorti de izbanda.Mare pacat ca in Romania, pasarile de prada au fost vanate fara mila. Au ramas atat de putine. Soimii mai ales, desi teoretic protejati prin lege, sunt pe cale de disparitie. Cum e si soimaritul.
Intotdeauna mi-am dorit sa zbor. Mi se pare ca e ceva magic in asta. Inexplicabil. O senzatie imposibil de redat. De aceea cred ca o poti avea doar traind-o. Ma gandesc la legendele indienilor nord-americani si la presupusa lor capacitate de a se transforma in totemul lor. Daca te-ai putea transforma intr-o pasare, ma intreb, te-ai mai intoarce vreodata la forma ta umana? Ti-ar fi dor sa fii om din nou, sa fii....limitat? Totusi, vazduhul asta e infinit, sunt atatea petice de cer de descoperit. N-ai suferi sa nu le cunosti?
sâmbătă, 24 ianuarie 2009
Dreams
Someone asked me what is it that prevents me from pursuing my dream. It's nothing, really. It's just that sometimes, you need to see and accept that a dream is just...dead. And carve yourself a new life. Pursue a new dream. Because if you keep hanging on to the same dream all your life and you never get to make it come true, you will be disappointed and turn bitter. So, maybe the most important thing is to know when to let go. It's good to dream. But maybe at some point it's just as good to see things for what they are and come back to earth. One moment a lucidity every now and then will not kill your dreams, but will actually allow you to see things clearly. And decide if you want to pursue this dream or another one.
I know people who wanted to be something great. Yet somehow they never had in them what it takes for that. And they never realized that. Because sometimes your dreams are far-fetched. Not everyone can be, say, a doctor, or a painter, or a dancer. What if I wanna be an artist but I have no talent? Will I choose to be bad at it just because that is what I always wanted to be, or will I face the hard facts, the 'sad but true' part and just be what I can be?
It's really hard to give up on a dream you've cherished for so long, but it is so much better to set a new goal and in the end actually achieve it. The chase may be good, but would you risk spending all your life chasing a dream that never comes true? What will you look back upon then when it's all coming to an end?
Happiness is also dependent on the goals you set for yourself in your life. While it is so great to dream, it is just as good to be realistic.
I know people who wanted to be something great. Yet somehow they never had in them what it takes for that. And they never realized that. Because sometimes your dreams are far-fetched. Not everyone can be, say, a doctor, or a painter, or a dancer. What if I wanna be an artist but I have no talent? Will I choose to be bad at it just because that is what I always wanted to be, or will I face the hard facts, the 'sad but true' part and just be what I can be?
It's really hard to give up on a dream you've cherished for so long, but it is so much better to set a new goal and in the end actually achieve it. The chase may be good, but would you risk spending all your life chasing a dream that never comes true? What will you look back upon then when it's all coming to an end?
Happiness is also dependent on the goals you set for yourself in your life. While it is so great to dream, it is just as good to be realistic.
Asta-i muzica ce-mi place!
Desi ma gandeam de ceva vreme sa imi fac o selectie de versuri din piesele care imi plac si care pe undeva ma reprezinta, Cata mi-a luat-o inainte si mi-a pasat o leapsa cu relativ aceeasi tema. Asa ca o sa incerc sa incheg un text din versurile a 10 canticele care imi plac. Cred ca o sa amestec un pic genurile, dar poate asta o sa faca leapsa mai interesanta.
1. I'm a lover, I'm a winner, I'm a fighter
2. But I'm a million different people from one day to the next
3. I'm a dreamer, a distant dreamer
4. I see my vision burn, I feel my memories fade with time, but I'm too young to worry
5. I am war, I am pain [...] I am pure, I am true
6. How long have I been in this storm
7. All the leaves are brown and the sky is grey
8. A change is clearly taking place
9. Take a walk on the wild side
10. And have a nice day
1. I'm a lover, I'm a winner, I'm a fighter
2. But I'm a million different people from one day to the next
3. I'm a dreamer, a distant dreamer
4. I see my vision burn, I feel my memories fade with time, but I'm too young to worry
5. I am war, I am pain [...] I am pure, I am true
6. How long have I been in this storm
7. All the leaves are brown and the sky is grey
8. A change is clearly taking place
9. Take a walk on the wild side
10. And have a nice day
vineri, 23 ianuarie 2009
Happiness
Someone said "It's good to be happy. Because it can be so fleeting."
I say it's good to be happy. Period. For no reason. Because if you think that it's so fleeting, you can never experience happiness as you should. So, it's good to be happy. Without plan or agenda. Without asking yourself why you feel happy. Or how that happened.
Someone else made a motto out of "Happiness is not something you experience. It is something you remember."
I say he's wrong in believing that. Because if you never experience happiness, there is nothing to remember as such. Truth is we experience moments or bits of happiness. And indeed it is those moments we remember and not a continuum of feeling. Happy is here and there. Now and then. I find it hard to believe that there are people who experience happiness as something continuous. But if they exist, I wish I would meet them one day.
Because it's good to be happy. But it's even better to learn how to be happy. All the time.
I say it's good to be happy. Period. For no reason. Because if you think that it's so fleeting, you can never experience happiness as you should. So, it's good to be happy. Without plan or agenda. Without asking yourself why you feel happy. Or how that happened.
Someone else made a motto out of "Happiness is not something you experience. It is something you remember."
I say he's wrong in believing that. Because if you never experience happiness, there is nothing to remember as such. Truth is we experience moments or bits of happiness. And indeed it is those moments we remember and not a continuum of feeling. Happy is here and there. Now and then. I find it hard to believe that there are people who experience happiness as something continuous. But if they exist, I wish I would meet them one day.
Because it's good to be happy. But it's even better to learn how to be happy. All the time.
joi, 22 ianuarie 2009
Extreme choices
Acum cateva zile, am aflat despre o situatie tare nasoala prin care trec niste oameni foarte dragi mie. Si atunci mi-am pus pentru prima oara intrebarea ce as face in situatia lor. Extrapoland, m-am gandit sa pun problema pe tapet, desi e un subiect cam dureros, despre care am prefera sa nu vorbim.
Ce ai face daca ai descoperi la inceputul sarcinii ca ceea ce creste in tine, copilul pe care ti l-ai dorit, are sanse mari sa fie unul marcat de malformatii? I-ai opri dezvoltarea, ai renunta la el, sau ti-ai spune ca nu conteaza cum e si ca e copilul tau, oricum e, ca o sa ii dai viata o sa ai grija de el? Desigur, cu totii ne dorim sa nu ne regasim in situatia de a face o astfel de alegere. Si totusi, sunt oameni pe lumea asta care se lupta cu astfel de decizii. Asa cum un medic se lupta cu sine insusi atunci cand un pacient in faza terminala a unei boli il roaga sa ii curme suferinta. Sau un sot care se vede nevoit sa aleaga intre a-si pierde copilul nenascut sau sotia. Ce facem? We play God or we just let nature take its course?
Si ce ii spui unui parinte care are un nou nascut cu probleme mari? Cum il consolezi? Am aflat ca procedura medicilor in aceste cazuri este sa nu dea sperante de supravietuire. Pentru a evita o durere si mai mare, se pare. Ca parinte, te gandesti in momentele acelea ca daca ai fi stiut din timp ca problemele existau ai fi putut face ceva? Ce? Ce ai fi ales? Ai fi putut alege?
Din pacate, asta e doar un post cu intrebari. Nu exista un raspuns. Sau mai degraba un raspuns gresit. Indiferent de varianta pe care o alegi, pierderile sunt poate la fel de mari ca si castigurile. Si e imposibil sa stii ce ai alege pana nu te regasesti intr-una din aceste situatii. Poate una dintre lucrurile pe care mi le doresc de la viata este sa nu fiu obligata sa fac alegeri extreme.
Dar, din pacate, sau din fericire, in fiecare moment din viata facem alegeri. Alegeri care ne marcheaza viitorul. Si intotdeauna suntem rezultatul alegerilor noastre. Pentru ca fiecare alegem altfel. Si, indiferent de sfaturi si opinii, fiecare alegere e personala.
Ce ai face daca ai descoperi la inceputul sarcinii ca ceea ce creste in tine, copilul pe care ti l-ai dorit, are sanse mari sa fie unul marcat de malformatii? I-ai opri dezvoltarea, ai renunta la el, sau ti-ai spune ca nu conteaza cum e si ca e copilul tau, oricum e, ca o sa ii dai viata o sa ai grija de el? Desigur, cu totii ne dorim sa nu ne regasim in situatia de a face o astfel de alegere. Si totusi, sunt oameni pe lumea asta care se lupta cu astfel de decizii. Asa cum un medic se lupta cu sine insusi atunci cand un pacient in faza terminala a unei boli il roaga sa ii curme suferinta. Sau un sot care se vede nevoit sa aleaga intre a-si pierde copilul nenascut sau sotia. Ce facem? We play God or we just let nature take its course?
Si ce ii spui unui parinte care are un nou nascut cu probleme mari? Cum il consolezi? Am aflat ca procedura medicilor in aceste cazuri este sa nu dea sperante de supravietuire. Pentru a evita o durere si mai mare, se pare. Ca parinte, te gandesti in momentele acelea ca daca ai fi stiut din timp ca problemele existau ai fi putut face ceva? Ce? Ce ai fi ales? Ai fi putut alege?
Din pacate, asta e doar un post cu intrebari. Nu exista un raspuns. Sau mai degraba un raspuns gresit. Indiferent de varianta pe care o alegi, pierderile sunt poate la fel de mari ca si castigurile. Si e imposibil sa stii ce ai alege pana nu te regasesti intr-una din aceste situatii. Poate una dintre lucrurile pe care mi le doresc de la viata este sa nu fiu obligata sa fac alegeri extreme.
Dar, din pacate, sau din fericire, in fiecare moment din viata facem alegeri. Alegeri care ne marcheaza viitorul. Si intotdeauna suntem rezultatul alegerilor noastre. Pentru ca fiecare alegem altfel. Si, indiferent de sfaturi si opinii, fiecare alegere e personala.
miercuri, 21 ianuarie 2009
Nice things
This is the place where I gather things and thoughts that I like or like to write about. It's like my own treasure trove. Or the box where we used to keep all our valuables as kids: our tin men, watches, bird feathers and other such 'collectibles'. Maybe this or that bit of them is "so gay" or crappy, but there is something in them that always has a meaning to me. Chances are that they do not mean much to others, so feel free to criticize. And I will keep gathering them like a hamster, groundhog or whatever animal you may think of that keeps collecting stuff.
Here's one of my latest findings (by referral from a friend). Though sad and utterly sappy to some, I think it's still nicely put (in words and images)
Kate Nash - The nicest thing
Here's one of my latest findings (by referral from a friend). Though sad and utterly sappy to some, I think it's still nicely put (in words and images)
Kate Nash - The nicest thing
Cuvinte mute si oarbe
Pentru ca acum cuvintele mele au murit. Sau poate au fugit de mine, s-au ascuns intr-un loc tainic si asteapta sa ma intorc la mine insami. Am amutit acum multa vreme. A trecut atat de mult incat am uitat cum e sa vorbesc. Imi simt gura atrofiata. Deodata simt ca ma inteapa ceva in maxilarul stang. S-a dezmortit, ma gandesc. Incet, incet, simt cum se naste un V. Se impiedica de dintii din fata si apoi e liber. Pitulat de dupa o plomba, iteste capul si un I. Apoi ma doare un A. Deschis, larg, magnific. Simt cum se lovesc dintii unii de altii si limba incearca sa iasa din inchisoarea lor. Victorie! Un T(Tz). Uff, credeam ca s-a sfarsit, cand din nou, simt un A deschizandu-se. Ce-o mai fi si asta? Stai, stai putin, vorbesc, da, da e vocea mea. E a mea? Parca nu o recunosc. Nu, a mea era mai stinsa, mai timida, mai potolita. Cuvintele astea noi par mai insetate, mai ascutite, mai pline de seva. Acum inteleg. Nu au murit. Nici macar nu s-au ascuns vreodata. Doar eu, eu am fost de vina. Pentru ca nu le-am vazut.
marți, 20 ianuarie 2009
Gaudeamus igitur
Stateam si ma gandeam la un moment dat de ce simt as putea sa ma dispensez daca as fi nevoita sa fac asta.
De auz? Greu, ar muri o parte din mine, pentru ca nu as mai auzi muzica.
Vazul? Poate un pic mai usor, am o imaginatie foarte bogata, mi-as putea inchipui culorile, figurile oamenilor, desi nu as sti niciodata cum arata de fapt viitorul.
Mirosul? Poate cel mai usor, nu e o tragedie atat de mare. Intr-adevar m-as da cu parfum cu nemiluita. Si m-as putea regasi in situatii jenante vara dupa un pic de jogging sau la sala after workout, iarna cand esti infofolit cu o suta de chestii.
Gustul? Iarasi as muri un pic pentru ca sunt "pleasures of the palate" fara de care m-as simti incompleta.
Simtul tactil? Greu, dar nu imposibil. Cum ar fi sa nu simti nimic, sa atingi pe cineva si sa nu ai nicio reactie? Eu zic ca ai putea simti pe cineva prin ochi, nas, gura si urechi cel putin la fel de bine. Dar care ar mai fi atunci pentru tine sensul unei atingeri?
Capacitatea de a vorbi? E foarte greu, iarasi, dar sunt atatea moduri in care te poti exprima! Cuvintele tale pot fi mute, dar ar putea lua viata in paginile unei carti, in acordurile unei arii, in gust, miros si atingere.
Adevarul e ca pentru noi, cei care ne putem bucura complet de toate frumusetile acestei lumi, o atingere, o privire, un cantec, o vorba buna, o mireasma, o aroma au devenit parca lucruri normale. Nu le apreciem asa cum o fac altii pentru care cuvintele sunt mute, privirile sunt oarbe, parfumul este o amintire sau nici macar atat, aromele dintr-o bucatarie sunt insipide. De ce iti dai seama cat de important este un lucru si ca de fapt, nu poti trai fara el decat atunci cand il pierzi?
Asa ca haideti sa savuram cu adevarat o prajitura fara sa ne gandim cate calorii contine, sa ne umplem ochii si inima de frumusete ori de cate ori putem, sa tragem adanc aer in piept si sa ne cufundam nasurile in tufele inflorite primavara, sa escaladam copacii ca sa le furam pentru o clipa mireasma, sa spunem prin vorbe ceea ce ne apasa, sa nu uitam sa privim si sa vedem, sa ne facem cadou o atingere din cand in cand si sa ne simtim privilegiati pentru toate astea! Pentru ca suntem, fara sa o stim...In orice moment al vietii noastre, atata vreme cat mintea si trupul ne sunt la locul lor, ne putem bucura cu adevarat de orice. Trebuie doar sa vrem.
De auz? Greu, ar muri o parte din mine, pentru ca nu as mai auzi muzica.
Vazul? Poate un pic mai usor, am o imaginatie foarte bogata, mi-as putea inchipui culorile, figurile oamenilor, desi nu as sti niciodata cum arata de fapt viitorul.
Mirosul? Poate cel mai usor, nu e o tragedie atat de mare. Intr-adevar m-as da cu parfum cu nemiluita. Si m-as putea regasi in situatii jenante vara dupa un pic de jogging sau la sala after workout, iarna cand esti infofolit cu o suta de chestii.
Gustul? Iarasi as muri un pic pentru ca sunt "pleasures of the palate" fara de care m-as simti incompleta.
Simtul tactil? Greu, dar nu imposibil. Cum ar fi sa nu simti nimic, sa atingi pe cineva si sa nu ai nicio reactie? Eu zic ca ai putea simti pe cineva prin ochi, nas, gura si urechi cel putin la fel de bine. Dar care ar mai fi atunci pentru tine sensul unei atingeri?
Capacitatea de a vorbi? E foarte greu, iarasi, dar sunt atatea moduri in care te poti exprima! Cuvintele tale pot fi mute, dar ar putea lua viata in paginile unei carti, in acordurile unei arii, in gust, miros si atingere.
Adevarul e ca pentru noi, cei care ne putem bucura complet de toate frumusetile acestei lumi, o atingere, o privire, un cantec, o vorba buna, o mireasma, o aroma au devenit parca lucruri normale. Nu le apreciem asa cum o fac altii pentru care cuvintele sunt mute, privirile sunt oarbe, parfumul este o amintire sau nici macar atat, aromele dintr-o bucatarie sunt insipide. De ce iti dai seama cat de important este un lucru si ca de fapt, nu poti trai fara el decat atunci cand il pierzi?
Asa ca haideti sa savuram cu adevarat o prajitura fara sa ne gandim cate calorii contine, sa ne umplem ochii si inima de frumusete ori de cate ori putem, sa tragem adanc aer in piept si sa ne cufundam nasurile in tufele inflorite primavara, sa escaladam copacii ca sa le furam pentru o clipa mireasma, sa spunem prin vorbe ceea ce ne apasa, sa nu uitam sa privim si sa vedem, sa ne facem cadou o atingere din cand in cand si sa ne simtim privilegiati pentru toate astea! Pentru ca suntem, fara sa o stim...In orice moment al vietii noastre, atata vreme cat mintea si trupul ne sunt la locul lor, ne putem bucura cu adevarat de orice. Trebuie doar sa vrem.
Oameni frumosi
Intotdeauna m-am intrebat daca suntem creati in asa fel incat sa punem aspectul fizic si ceea ce numim frumusete la un om inaintea altor lucruri precum inteligenta, simtul umorului, capacitatea de a intelege si asculta si altele, pe care, totusi, le apreciem in egala masura.
Pentru ca, haideti sa fim sinceri, cand ati apreciat un om la prima vedere in primul rand dupa IQ? V-ar interesa ce IQ are un om urat? Vorbesc strict acum despre extreme: oameni considerati urati si oameni considerati frumosi. Dar, evident, conceptul de frumos si urat este foarte interpretabil si are valente diferite la fiecare om. Dupa cum se spune, de gustibus non disputandum.
De aceea, ce imi place mie s-ar putea sa nu iti placa tie si invers.
Cred ca ne plac oamenii frumosi pentru ca ne incanta privirea si ne fac ziua mai frumoasa de multe ori. Mi s-a intamplat de cateva ori sa zambesc cand vad un om cu adevarat frumos pe strada si sa simt ca ziua mea s-a inseninat dintr-o data.
Doar de cateva ori din pacate, pentru ca se pare ca, de fapt, conceptul meu de frumos devine din ce in ce mai greu de intalnit in realitate. Adica o figura fresh, (fara machiaj, valabil si pentru tipi, sunt o gramada de emo kids care umbla cu creionul dermatograf in buzunar), un ten frumos, o privire luminoasa, niste ochi limpezi, cu gene neprelucrate de ultima descoperire in domeniul mascarei, un par sanatos, nevopsit, neprelucrat, nechinuit in fel si chip. In ultima vreme am vazut doar ochi incercanati de nesomn, frizuri fistichii si tone de machiaj, masti, masti si iarasi masti. Posers. Gagicute care trec pline de ele pe langa tine estimand cam cati au intors capul sa le admire. Pitziponci care merg ciudat pentru ca asa cred ei ca e cool. Mult gel, parfumuri care mai de care mai tari, haine colorate si fistichii si sincer...mult kitch.
Un om cu adevarat frumos nu are nevoie de "imbunatatiri", de artificii. Tocmai de aceea e frumos. Pentru ca e o calitate naturala a lui. Dar din nou ajungem la relativitatea conceptului de frumusete. Si oricum, la vremuri noi, tipare noi de frumusete, nu-i asa? Fiecare epoca cu tiparul ei. Citeam la un moment dat ca dupa francezi, dimensiunile ideale la o femeie sunt 1.50 m si 50 kg. Hmmm, asa sa fie? Sa nu mai vorbim de frumusetile renascentiste care sincer mie mi se par total lipsite de sare si piper. De gustibus....
Personal, am intalnit multi oameni interesanti, cu charisma, in ciuda faptului ca nu sunt daruiti de natura cu un chip frumos. Sau oameni care te pot face sa razi in cele mai negre clipe. Si pe ei eu nu i-as da pe un om frumos dar lipsit de orice altceva. Pentru ca frumusetea lipsita de spirit e ca mancarea fara sare. De cate ori vi s-a intamplat sa stati mut in fata unei frumuseti veritabile, care te lasa efectiv fara suflare, si sa simtiti cum va pica falca in momentul in care deschide gura sa spuna ceva?
Si totusi de ce exista atat de multe cazuri de oameni considerati frumosi care reusesc in viata doar pe baza atributelor lor fizice? Oare chiar atat de rau am ajuns incat sa nu mai conteze altceva? Masuram totul dupa atractivitate? E drept, de exemplu, leoaicele isi aleg partenerii in functie de frumusetea coamei parca, pentru simplul fapt ca isi doresc ca puii lor sa fie frumosi si sanatosi, puternici, pentru a putea face fata vietii din jungla. Dar noi suntem oameni. Si ar trebui sa vedem dincolo de atractia animala care exista in fiecare dintre noi si sa apreciem si alte lucruri care, pana la urma, fac umanitatea asa frumoasa: talent, pasiune, inspiratie, bunatate, daruire, geniu, intelegere.
Refuz sa cred ca un om urat dar daruit cu alte atribute nu poate fi apreciat de ceilalti la adevarata sa valoare. Poate ca oamenii urati sunt de fapt cei care judeca un om doar dupa aspect si-i pun o eticheta din prima, fara sa-i mai intereseze altceva.
Si totusi, spunea un mare scriitor: "A clever, ugly man every now and then is successful with the ladies, but a handsome fool is irresistible."
Asa sa fie?
Pentru ca, haideti sa fim sinceri, cand ati apreciat un om la prima vedere in primul rand dupa IQ? V-ar interesa ce IQ are un om urat? Vorbesc strict acum despre extreme: oameni considerati urati si oameni considerati frumosi. Dar, evident, conceptul de frumos si urat este foarte interpretabil si are valente diferite la fiecare om. Dupa cum se spune, de gustibus non disputandum.
De aceea, ce imi place mie s-ar putea sa nu iti placa tie si invers.
Cred ca ne plac oamenii frumosi pentru ca ne incanta privirea si ne fac ziua mai frumoasa de multe ori. Mi s-a intamplat de cateva ori sa zambesc cand vad un om cu adevarat frumos pe strada si sa simt ca ziua mea s-a inseninat dintr-o data.
Doar de cateva ori din pacate, pentru ca se pare ca, de fapt, conceptul meu de frumos devine din ce in ce mai greu de intalnit in realitate. Adica o figura fresh, (fara machiaj, valabil si pentru tipi, sunt o gramada de emo kids care umbla cu creionul dermatograf in buzunar), un ten frumos, o privire luminoasa, niste ochi limpezi, cu gene neprelucrate de ultima descoperire in domeniul mascarei, un par sanatos, nevopsit, neprelucrat, nechinuit in fel si chip. In ultima vreme am vazut doar ochi incercanati de nesomn, frizuri fistichii si tone de machiaj, masti, masti si iarasi masti. Posers. Gagicute care trec pline de ele pe langa tine estimand cam cati au intors capul sa le admire. Pitziponci care merg ciudat pentru ca asa cred ei ca e cool. Mult gel, parfumuri care mai de care mai tari, haine colorate si fistichii si sincer...mult kitch.
Un om cu adevarat frumos nu are nevoie de "imbunatatiri", de artificii. Tocmai de aceea e frumos. Pentru ca e o calitate naturala a lui. Dar din nou ajungem la relativitatea conceptului de frumusete. Si oricum, la vremuri noi, tipare noi de frumusete, nu-i asa? Fiecare epoca cu tiparul ei. Citeam la un moment dat ca dupa francezi, dimensiunile ideale la o femeie sunt 1.50 m si 50 kg. Hmmm, asa sa fie? Sa nu mai vorbim de frumusetile renascentiste care sincer mie mi se par total lipsite de sare si piper. De gustibus....
Personal, am intalnit multi oameni interesanti, cu charisma, in ciuda faptului ca nu sunt daruiti de natura cu un chip frumos. Sau oameni care te pot face sa razi in cele mai negre clipe. Si pe ei eu nu i-as da pe un om frumos dar lipsit de orice altceva. Pentru ca frumusetea lipsita de spirit e ca mancarea fara sare. De cate ori vi s-a intamplat sa stati mut in fata unei frumuseti veritabile, care te lasa efectiv fara suflare, si sa simtiti cum va pica falca in momentul in care deschide gura sa spuna ceva?
Si totusi de ce exista atat de multe cazuri de oameni considerati frumosi care reusesc in viata doar pe baza atributelor lor fizice? Oare chiar atat de rau am ajuns incat sa nu mai conteze altceva? Masuram totul dupa atractivitate? E drept, de exemplu, leoaicele isi aleg partenerii in functie de frumusetea coamei parca, pentru simplul fapt ca isi doresc ca puii lor sa fie frumosi si sanatosi, puternici, pentru a putea face fata vietii din jungla. Dar noi suntem oameni. Si ar trebui sa vedem dincolo de atractia animala care exista in fiecare dintre noi si sa apreciem si alte lucruri care, pana la urma, fac umanitatea asa frumoasa: talent, pasiune, inspiratie, bunatate, daruire, geniu, intelegere.
Refuz sa cred ca un om urat dar daruit cu alte atribute nu poate fi apreciat de ceilalti la adevarata sa valoare. Poate ca oamenii urati sunt de fapt cei care judeca un om doar dupa aspect si-i pun o eticheta din prima, fara sa-i mai intereseze altceva.
Si totusi, spunea un mare scriitor: "A clever, ugly man every now and then is successful with the ladies, but a handsome fool is irresistible."
Asa sa fie?
duminică, 18 ianuarie 2009
Viata de student
S-a ispravit de ceva vremea cu studentia pentru mine.
Si totusi parca ieri ma caram de la ai mei cu rucsacul de 50 l in spinare (spre marea dezamagire a mamei mele, ca nu vroiam sa umblu cu papornitele ca restul lumii si-zicea ea-prefer sa-mi rup spatele cu magaoaia) spre Iasiul meu iubit. Da, am facut facultatea in Moldova si n-as da capitala ei pe Bucuresti. Pentru ca acolo e studentia mea si amintirile uneia dintre cele mai frumoase perioade ale vietii mele.
Nostalgia dupa vremurile alea imi da putere de fiecare data, imi aduce aminte ca viata e mult mai mult decat nervii cotidieni din ziua de azi si goana continua dupa bani, bani, mai multi bani, mai repede, cat mai repede.
In vremea aceea era totul simplu (chiar si in sesiune, cand faceam ca trenu ca "eu nu stiu nimic, nu stiu ce o sa ma fac, e o varza in capul meu" cu replica de rigoare "hai lasa-ne, iar iei 10").
N-am fost niciodata genul care invata in noaptea de dinainte de examen si il ia fara probleme si sincer n-am inteles niciodata fenomenul. There must be some genius involved there, so I am definitely not one :)
Chiar daca nu ajungeau intotdeauna banii de bursa, n-am dus lipsa de fun niciodata. Poate nu am petrecut each night ca altii dar in mod cert am multe lucruri de care sa-mi aduc aminte. Si printre cele mai dragi sunt bronzatul in Gradina botanica, sub pretextul "hai bah sa invatam in natura" (Da, da, studiat natura clar, nu cursurile!), urcatul pe toate potecutele de acolo si turneul cu trupa de teatru de la germana la Timisoara si Brasov with my first love, excursiile la Ciric, si coboratul la chiosc la 12 noaptea in sesiune ca sa cumpar ciocolatele Vis pentru toata camera suferitoare.
Si concertele din Ethos/Casa Studentilor cu Acvila si multe altele. Acvila e o trupa de rock care activa la vremea aia prin Iasi. Intre timp s-au despartit si solista, Iulia a plecat in US, unde si-a incropit din nou o trupa. Dar eu o sa mi-o amintesc doar ca Iulia de la Acvila. Pentru ca atunci ca si acum intruchipeaza libertatea si fericirea pe care ti-o da asta, ca si studenta si ca si iubitor de rock bun.
Si serile la teatru si opera cu doar 20.000. Si bautele din Tudor. Si fumul gros de-l taiai cu cutitul din Cannabis. Viceroy de 2 lei luate la bucata cand se termina Camelu si Kentu lu' Radu. Si Rennes. Si Angers. Si Paris. Si licenta.
Nu ne-a fost tot timpul usor, am trecut prin momente de tot felul, de panica, de tristete, comice, penibile, dar pe atunci viata noastra era inca o mare necunoscuta, nu stiam inca ce drum vom alege in viata, mai aveam atatea lucruri de descoperit si atatea alegeri de facut.
Atunci am cunoscut oameni care vor avea tot timpul un locsor in inima mea, chiar daca acum sunt departe de mine.
Atunci m-am simtit cu adevarat libera, neingradita de nimic in afara de propriile mele dorinte, de creativitate, de puterea de a te bucura de viata si de a-ti trai visul, oricare ar fi el.
Acelea au fost vremurile celor mai aprige sperante si a celor mai sfasietoare dureri. Dar acum privind in urma, ma bucur ca le-am trait pe toate. Si iubesc fiecare clipa. Lacrimile cand am luat un 8 pentru ca scrisesem mai mult decat mi se ceruse. Si asta de la un profesor la care tineam mult. Apoi acceptarea faptului ca a avut dreptate. Si in cele din urma lupta de a demonstra ca stiu si cand sa ma opresc.
Serile de rockoteca. Mi-aduc si acum aminte ca prima oara cand am mers am castigat 7 beri. Norocul incepatorului, mi s-a spus atunci malitios. Asa e, pentru ca in tot restul anilor, n-am mai castigat nimic!
Hehe, pe vremea aceea nu aveam prea multe griji pana in sesiune. Daca poti numi griji ca nu iau examenul si intru in re-re-uri. Puah! Auzi! Bine-ar fi sa mai avem doar griji de astea acum. Cica acum ar trebui sa ne fi maturizat si sa fim responsabili and shit. I am. I pay my bills. So, give me a break!
Be right back, right now I am back in the golden days
Si totusi parca ieri ma caram de la ai mei cu rucsacul de 50 l in spinare (spre marea dezamagire a mamei mele, ca nu vroiam sa umblu cu papornitele ca restul lumii si-zicea ea-prefer sa-mi rup spatele cu magaoaia) spre Iasiul meu iubit. Da, am facut facultatea in Moldova si n-as da capitala ei pe Bucuresti. Pentru ca acolo e studentia mea si amintirile uneia dintre cele mai frumoase perioade ale vietii mele.
Nostalgia dupa vremurile alea imi da putere de fiecare data, imi aduce aminte ca viata e mult mai mult decat nervii cotidieni din ziua de azi si goana continua dupa bani, bani, mai multi bani, mai repede, cat mai repede.
In vremea aceea era totul simplu (chiar si in sesiune, cand faceam ca trenu ca "eu nu stiu nimic, nu stiu ce o sa ma fac, e o varza in capul meu" cu replica de rigoare "hai lasa-ne, iar iei 10").
N-am fost niciodata genul care invata in noaptea de dinainte de examen si il ia fara probleme si sincer n-am inteles niciodata fenomenul. There must be some genius involved there, so I am definitely not one :)
Chiar daca nu ajungeau intotdeauna banii de bursa, n-am dus lipsa de fun niciodata. Poate nu am petrecut each night ca altii dar in mod cert am multe lucruri de care sa-mi aduc aminte. Si printre cele mai dragi sunt bronzatul in Gradina botanica, sub pretextul "hai bah sa invatam in natura" (Da, da, studiat natura clar, nu cursurile!), urcatul pe toate potecutele de acolo si turneul cu trupa de teatru de la germana la Timisoara si Brasov with my first love, excursiile la Ciric, si coboratul la chiosc la 12 noaptea in sesiune ca sa cumpar ciocolatele Vis pentru toata camera suferitoare.
Si concertele din Ethos/Casa Studentilor cu Acvila si multe altele. Acvila e o trupa de rock care activa la vremea aia prin Iasi. Intre timp s-au despartit si solista, Iulia a plecat in US, unde si-a incropit din nou o trupa. Dar eu o sa mi-o amintesc doar ca Iulia de la Acvila. Pentru ca atunci ca si acum intruchipeaza libertatea si fericirea pe care ti-o da asta, ca si studenta si ca si iubitor de rock bun.
Si serile la teatru si opera cu doar 20.000. Si bautele din Tudor. Si fumul gros de-l taiai cu cutitul din Cannabis. Viceroy de 2 lei luate la bucata cand se termina Camelu si Kentu lu' Radu. Si Rennes. Si Angers. Si Paris. Si licenta.
Nu ne-a fost tot timpul usor, am trecut prin momente de tot felul, de panica, de tristete, comice, penibile, dar pe atunci viata noastra era inca o mare necunoscuta, nu stiam inca ce drum vom alege in viata, mai aveam atatea lucruri de descoperit si atatea alegeri de facut.
Atunci am cunoscut oameni care vor avea tot timpul un locsor in inima mea, chiar daca acum sunt departe de mine.
Atunci m-am simtit cu adevarat libera, neingradita de nimic in afara de propriile mele dorinte, de creativitate, de puterea de a te bucura de viata si de a-ti trai visul, oricare ar fi el.
Acelea au fost vremurile celor mai aprige sperante si a celor mai sfasietoare dureri. Dar acum privind in urma, ma bucur ca le-am trait pe toate. Si iubesc fiecare clipa. Lacrimile cand am luat un 8 pentru ca scrisesem mai mult decat mi se ceruse. Si asta de la un profesor la care tineam mult. Apoi acceptarea faptului ca a avut dreptate. Si in cele din urma lupta de a demonstra ca stiu si cand sa ma opresc.
Serile de rockoteca. Mi-aduc si acum aminte ca prima oara cand am mers am castigat 7 beri. Norocul incepatorului, mi s-a spus atunci malitios. Asa e, pentru ca in tot restul anilor, n-am mai castigat nimic!
Hehe, pe vremea aceea nu aveam prea multe griji pana in sesiune. Daca poti numi griji ca nu iau examenul si intru in re-re-uri. Puah! Auzi! Bine-ar fi sa mai avem doar griji de astea acum. Cica acum ar trebui sa ne fi maturizat si sa fim responsabili and shit. I am. I pay my bills. So, give me a break!
Be right back, right now I am back in the golden days
Umanistii si stolurile lor (I)
Dupa cum am mai pomenit si cu alta ocazie, oamenii de formatie realista si cei de formatie umanista sunt oaresicat diferiti.
Daca tie ti-a placut intotdeauna matematica si poti sa inmultesti in gand, altuia in mod clar nu-i place asta (nu e nici el prost, doar ca nu are aceeasi dexteritate cu numerele si nici nu se oboseste sa isi exerseze partea aia de creier). Cu alte cuvinte, avem prioritati diferite. In ambele cazuri sunt lucruri care nu ne intereseaza si nu le dam importanta. Poate ceea ce mie mi se pare fun to do tie ti se pare groaznic de plictisitor. Si asta in primul rand pentru ca avem moduri diferite de a gandi si de a vedea lumea.
Cred ca diferentele astea sunt radicalizate de educatia de profil de care avem parte.
Ca absolvent al unei facultati umaniste (litere, limbi straine, filozofie, istorie, etc.) mi se pare ca esti total nepregatit pentru viata.
Cand iesi de pe bancile facultatii visezi numai floricele pe campii si crezi ca viata e roz bombon. Ca toate fantasmagoriile alea pe care le-ai studiat tu, poezelele pline de sentimente nobile si idei de justitiar sunt chiar pe bune si ca TU o sa schimbi lumea.
Avem un simt al realitatii foarte scazut si de aceea la primul hop cadem in melancolie, paseism si, mai grav, in depresie. Ne dam seama ca viata nu e asa cum ne-o inchipuiam.
Mare tragedie, va spune un realist. Get over it!
Mda, ar trebui, dar vedeti voi, visele alea pierdute chiar sunt o tragedie. Unii dintre noi rezista dezamagirii si trec mai departe, sperand, cautand uneori intreaga viata perfectiunea aceea pierduta in visele noastre desarte. Altii (si stiu destule cazuri, din pacate), renunta la viata. Pentru ca pentru ei dezamagirea e prea mare, descoperirea ca visele lor ar putea fi desarte si ca trebuie sa lupte pentru ele fara a avea vreodata siguranta ca si le vor implini e prea mult.
Ce loseri, nu? Poate. Dar sunt oameni cu o sensibilitate foarte deosebita, greu de inteles, care pur si simplu nu sunt croiti pentru viata. Cred ca sunt oamenii aceia din turnul de fildes, care n-ar trebui sa iasa niciodata din el. Pentru ca in contact cu lumea reala s-ar sparge intr-o mie de bucati. Si de ce sa dai cu pietre in ei. Lasa-i in lumea lor perfecta si razi in sinea ta de ei daca asta te face sa te simti tu mai bine.
Suntem mai putin toleranti decat realistii si ne vine foarte greu sa acceptam ca exista oameni pe lumea asta care simt altfel decat noi. Ca au o sensibilitate diferita. Ca pentru altii a merge intr-un muzeu poate fi plictisitor. La fel cum pentru altii, pasiunea asta pentru frumos poate aparea ca frivola si superficiala.
Cand iesi de pe bancile unei facultati realiste parca esti mai pregatit sa iei taurul de coarne si nu ai atatea idei preconcepute despre cum AR TREBUI sa fie viata. Nu iei totul in tragic atunci cand nu ies lucrurile cum vroiai tu. Si rezisti cu brio incercarilor vietii. Desigur, si tu ai esecuri, dar sunt mai multe sanse sa te ridici si sa o iei de la capat.
Daca tie ti-a placut intotdeauna matematica si poti sa inmultesti in gand, altuia in mod clar nu-i place asta (nu e nici el prost, doar ca nu are aceeasi dexteritate cu numerele si nici nu se oboseste sa isi exerseze partea aia de creier). Cu alte cuvinte, avem prioritati diferite. In ambele cazuri sunt lucruri care nu ne intereseaza si nu le dam importanta. Poate ceea ce mie mi se pare fun to do tie ti se pare groaznic de plictisitor. Si asta in primul rand pentru ca avem moduri diferite de a gandi si de a vedea lumea.
Cred ca diferentele astea sunt radicalizate de educatia de profil de care avem parte.
Ca absolvent al unei facultati umaniste (litere, limbi straine, filozofie, istorie, etc.) mi se pare ca esti total nepregatit pentru viata.
Cand iesi de pe bancile facultatii visezi numai floricele pe campii si crezi ca viata e roz bombon. Ca toate fantasmagoriile alea pe care le-ai studiat tu, poezelele pline de sentimente nobile si idei de justitiar sunt chiar pe bune si ca TU o sa schimbi lumea.
Avem un simt al realitatii foarte scazut si de aceea la primul hop cadem in melancolie, paseism si, mai grav, in depresie. Ne dam seama ca viata nu e asa cum ne-o inchipuiam.
Mare tragedie, va spune un realist. Get over it!
Mda, ar trebui, dar vedeti voi, visele alea pierdute chiar sunt o tragedie. Unii dintre noi rezista dezamagirii si trec mai departe, sperand, cautand uneori intreaga viata perfectiunea aceea pierduta in visele noastre desarte. Altii (si stiu destule cazuri, din pacate), renunta la viata. Pentru ca pentru ei dezamagirea e prea mare, descoperirea ca visele lor ar putea fi desarte si ca trebuie sa lupte pentru ele fara a avea vreodata siguranta ca si le vor implini e prea mult.
Ce loseri, nu? Poate. Dar sunt oameni cu o sensibilitate foarte deosebita, greu de inteles, care pur si simplu nu sunt croiti pentru viata. Cred ca sunt oamenii aceia din turnul de fildes, care n-ar trebui sa iasa niciodata din el. Pentru ca in contact cu lumea reala s-ar sparge intr-o mie de bucati. Si de ce sa dai cu pietre in ei. Lasa-i in lumea lor perfecta si razi in sinea ta de ei daca asta te face sa te simti tu mai bine.
Suntem mai putin toleranti decat realistii si ne vine foarte greu sa acceptam ca exista oameni pe lumea asta care simt altfel decat noi. Ca au o sensibilitate diferita. Ca pentru altii a merge intr-un muzeu poate fi plictisitor. La fel cum pentru altii, pasiunea asta pentru frumos poate aparea ca frivola si superficiala.
Cand iesi de pe bancile unei facultati realiste parca esti mai pregatit sa iei taurul de coarne si nu ai atatea idei preconcepute despre cum AR TREBUI sa fie viata. Nu iei totul in tragic atunci cand nu ies lucrurile cum vroiai tu. Si rezisti cu brio incercarilor vietii. Desigur, si tu ai esecuri, dar sunt mai multe sanse sa te ridici si sa o iei de la capat.
sâmbătă, 17 ianuarie 2009
Joacele is viata mea!
Cunosc destule persoane (de ambe sexe) care isi petrec mult timp jucandu-se pe calculator. In retea, singuri, online, sau pe compu din dotare/de la firma. Sunt firme intregi de IT care se joaca "la unison". Ma includ si pe mine printre ei.
Toate bune si frumoase atata vreme cat stii pe ce lume traiesti si nu te trezesti ca rasare soarele pentru a treia-patra oara fara ca tu sa te fi dezlipit de calculator. Si asta nu e un accident izolat, ci ti se intampla mai tot timpul. Cum iti petreci timpul liber? Cu prietena ta cea hot din Second Life? E clar ca ai pierdut de ceva vreme contactul cu realitatea, amice! Cand a fost ultima oara cand ai mancat altceva decat pizza? Cand te-ai mai intalnit cu prietenii altfel decat in joc? Ai mai dormit mai mult de 4 ore pe noapte in ultima vreme?
Si ce daca, imi vei spune, asta e viata mea si imi place asa cum e! Ce iti pasa tie? Pai nu-mi pasa si sincer, cred ca nici tie nu-ti pasa de tine! Ok, just remember ca ai o singura viata si ca orice clipa e pretioasa. Si pana la urma cum iti asterni, asa dormi! Pardon, am uitat, tu nu dormi. Ce naiba mai e si asta? Dormit, mancat? Absolut inutile! Atata vreme cat in joc esti un warlock de nivel 10 sau o amazoana cu un corp de vis care se bate mai bine ca un barbat.
Stii ce cred? Cred ca nu iti place viata asta pe care o ai, ca ti-ai dori sa iesi in oras, sa te caute amicii sa te scoata la o bere, sa vrajesti si tu o gagica live, nu online. But this is the only life you got. Asa ca te agati de ea. Cat o merge.
Si dupa aia? Crezi ca iti mai bate cineva la usa sa te scoata din haznaua asta in care ai intrat singur? Crezi ca isi mai aduce cineva aminte de tine? Nu, amice, prieteniile trebuie cultivate, altfel te scot toti de pe mobil, mess si, mai tragic, din amintire. Tine-o tot asa cativa ani si n-o sa isi mai aduca nimeni aminte de tine. N-o sa mai existi decat in jocul ala cu care ti-ai inlocuit viata.
Asa ca poate ar trebui sa iei o pauza si sa te uiti bine de tot la viata ta. Daca nu-ti place, do something about it. In the real world, pal!
Toate bune si frumoase atata vreme cat stii pe ce lume traiesti si nu te trezesti ca rasare soarele pentru a treia-patra oara fara ca tu sa te fi dezlipit de calculator. Si asta nu e un accident izolat, ci ti se intampla mai tot timpul. Cum iti petreci timpul liber? Cu prietena ta cea hot din Second Life? E clar ca ai pierdut de ceva vreme contactul cu realitatea, amice! Cand a fost ultima oara cand ai mancat altceva decat pizza? Cand te-ai mai intalnit cu prietenii altfel decat in joc? Ai mai dormit mai mult de 4 ore pe noapte in ultima vreme?
Si ce daca, imi vei spune, asta e viata mea si imi place asa cum e! Ce iti pasa tie? Pai nu-mi pasa si sincer, cred ca nici tie nu-ti pasa de tine! Ok, just remember ca ai o singura viata si ca orice clipa e pretioasa. Si pana la urma cum iti asterni, asa dormi! Pardon, am uitat, tu nu dormi. Ce naiba mai e si asta? Dormit, mancat? Absolut inutile! Atata vreme cat in joc esti un warlock de nivel 10 sau o amazoana cu un corp de vis care se bate mai bine ca un barbat.
Stii ce cred? Cred ca nu iti place viata asta pe care o ai, ca ti-ai dori sa iesi in oras, sa te caute amicii sa te scoata la o bere, sa vrajesti si tu o gagica live, nu online. But this is the only life you got. Asa ca te agati de ea. Cat o merge.
Si dupa aia? Crezi ca iti mai bate cineva la usa sa te scoata din haznaua asta in care ai intrat singur? Crezi ca isi mai aduce cineva aminte de tine? Nu, amice, prieteniile trebuie cultivate, altfel te scot toti de pe mobil, mess si, mai tragic, din amintire. Tine-o tot asa cativa ani si n-o sa isi mai aduca nimeni aminte de tine. N-o sa mai existi decat in jocul ala cu care ti-ai inlocuit viata.
Asa ca poate ar trebui sa iei o pauza si sa te uiti bine de tot la viata ta. Daca nu-ti place, do something about it. In the real world, pal!
Teatru? Nu, popular culture
Am fost de curand la o piesa de teatru pe care o studiasem in facultate: Look Back in Anger.
Autorul, John Osborne a dat nastere unui adevarat curent la vremea respectiva (1950) in teatrul britanic, "the angry young men". A fost etichetata si ca facand parte din "kitchen sink realism". Un mare succes de casa de-a lungul anilor si prezenta in repertoriul majoritatii teatrelor care se respecta, piesa este in esenta o drama cu ceva premii Tony la activ.
Cu atat mai mult m-a frapat oarecum neplacut sa o vad jucata la Teatrul de Comedie din Bucuresti ca o comedie. Poate sunt eu prea batuta in cap sau poate urasc consumismul atroce care vad ca pe zi ce trece castiga din ce in ce mai mult teren si pe scenele teatrelor bucurestene. Si totusi am ras. Da, am ras la Look Back in Anger. Nici macar un ras amar. Un ras sanatos, as zice. Ca o reactie directa a ceea ce auzeam pe scena. Glumite cu priza la public.
Piesa interesant jucata dealtfel. Trei actori tineri promitatori. (Alison a fost varza, din punctul meu de vedere. Lectii de dictie ii recomand. La greu. Dar ce stiu eu? Sunt doar un spectator nemultumit)
Dar nu Look Back in Anger. Asa cum o stiam eu. Stiu cel putin 5 oameni care au vazut piesa pentru prima oara. Si au ramas cu impresia ca e o piesa proasta care e salvata de glumitele despre care vorbeam. Si...o comedie!!!!!! Clar in montarea asta ESTE o piesa proasta. Nu faci din drama comedie. O piesa mare nu poate fi redusa la consumism.
Desi am ras, am plecat trista si dezamagita de la piesa. Pentru ca era prea de tot. Imi treceau prin fata ochilor aceleasi scene, insa din filmul din 1959 cu Richard Burton si Claire Bloom si imi pica falca din ce in ce mai mult gandindu-ma ca e cam bataie de joc ce vazusem la Teatrul de Comedie. Si asta mi-a adus aminte de Nepotu' cand iar m-am intristat post-piesa amintindu-mi-o pe Tamara Buciuceanu-Botez in Mamouret si altele.
Cata diferenta! Cate trebuie sa faca un actor pentru a supravietui! Pentru ca, intre timp, consumatorul de cultura s-a tranformat radical. Si acum se monteza piese si se joaca si pentru "noul val". Care rade la piese in care o actrita de renume zice "fuck you" si altele de genu' pentru ca asta se consuma. Si mai putin alt gen de piese.
Si e adevarat. Viata e grea, ne ducem la teatru sa ne relaxam, sa radem, nu sa simtim neaparat. Sa simti ca iti canta inima de bucurie chiar si la o drama. Chiar si cand plangi la ea. De multe ori pentru ca oamenii aia de pe scena joaca atat de...ireal...incat simti ca te trec fiorii la propriu si te apuca plansul. E din ce in ce mai greu sa te duci acolo ca sa simti asta.
Mi s-a intamplat si mie sa renunt la a merge la o piesa "grea" pentru ca nu aveam dispozitia necesara. Dar in mod clar voi vrea sa merg la una de gen cat de curand. Ca sa imi sterg impresia proasta de la Look Back in Anger. Sa ma conving ca e doar un accident si nu o permanenta.
Autorul, John Osborne a dat nastere unui adevarat curent la vremea respectiva (1950) in teatrul britanic, "the angry young men". A fost etichetata si ca facand parte din "kitchen sink realism". Un mare succes de casa de-a lungul anilor si prezenta in repertoriul majoritatii teatrelor care se respecta, piesa este in esenta o drama cu ceva premii Tony la activ.
Cu atat mai mult m-a frapat oarecum neplacut sa o vad jucata la Teatrul de Comedie din Bucuresti ca o comedie. Poate sunt eu prea batuta in cap sau poate urasc consumismul atroce care vad ca pe zi ce trece castiga din ce in ce mai mult teren si pe scenele teatrelor bucurestene. Si totusi am ras. Da, am ras la Look Back in Anger. Nici macar un ras amar. Un ras sanatos, as zice. Ca o reactie directa a ceea ce auzeam pe scena. Glumite cu priza la public.
Piesa interesant jucata dealtfel. Trei actori tineri promitatori. (Alison a fost varza, din punctul meu de vedere. Lectii de dictie ii recomand. La greu. Dar ce stiu eu? Sunt doar un spectator nemultumit)
Dar nu Look Back in Anger. Asa cum o stiam eu. Stiu cel putin 5 oameni care au vazut piesa pentru prima oara. Si au ramas cu impresia ca e o piesa proasta care e salvata de glumitele despre care vorbeam. Si...o comedie!!!!!! Clar in montarea asta ESTE o piesa proasta. Nu faci din drama comedie. O piesa mare nu poate fi redusa la consumism.
Desi am ras, am plecat trista si dezamagita de la piesa. Pentru ca era prea de tot. Imi treceau prin fata ochilor aceleasi scene, insa din filmul din 1959 cu Richard Burton si Claire Bloom si imi pica falca din ce in ce mai mult gandindu-ma ca e cam bataie de joc ce vazusem la Teatrul de Comedie. Si asta mi-a adus aminte de Nepotu' cand iar m-am intristat post-piesa amintindu-mi-o pe Tamara Buciuceanu-Botez in Mamouret si altele.
Cata diferenta! Cate trebuie sa faca un actor pentru a supravietui! Pentru ca, intre timp, consumatorul de cultura s-a tranformat radical. Si acum se monteza piese si se joaca si pentru "noul val". Care rade la piese in care o actrita de renume zice "fuck you" si altele de genu' pentru ca asta se consuma. Si mai putin alt gen de piese.
Si e adevarat. Viata e grea, ne ducem la teatru sa ne relaxam, sa radem, nu sa simtim neaparat. Sa simti ca iti canta inima de bucurie chiar si la o drama. Chiar si cand plangi la ea. De multe ori pentru ca oamenii aia de pe scena joaca atat de...ireal...incat simti ca te trec fiorii la propriu si te apuca plansul. E din ce in ce mai greu sa te duci acolo ca sa simti asta.
Mi s-a intamplat si mie sa renunt la a merge la o piesa "grea" pentru ca nu aveam dispozitia necesara. Dar in mod clar voi vrea sa merg la una de gen cat de curand. Ca sa imi sterg impresia proasta de la Look Back in Anger. Sa ma conving ca e doar un accident si nu o permanenta.
vineri, 16 ianuarie 2009
Reasons
You know, my friend, sometimes you make decisions in your life that are hard to make. And sticking to them is even harder. Now I ask you, after you choose to walk away from something you love because you feel you need your life back, what are you gonna do with it? How are you gonna live it? What new reasons are you gonna find to make you go on? Friends, family, having fun? Well, when you come up with some answers to this, gimme a call! Because me, I found my own. Right now, I just wanna be there for my friends when they need me. And for my folks. Try to be a better daughter and a better person. Not because I was ever a bad one. But because I can be one that's even better. I can brush up a few of the things I am and find inspiration in the things around me. Little things. Big things. Just as long as I choose to see and not just look.
"I thought that if I didn't go and play, the sadness would get bored and go away"
"I thought that if I didn't go and play, the sadness would get bored and go away"
joi, 15 ianuarie 2009
Anger management
Ajung la birou mai rar la ora 8-8.30. De aceea, revelatii ca cea de azi am destul de rar.
Nu stiu cum am ajuns aici dar in mod clar astept cu sadism ziua in care o sa sarim unul la gatul celuilalt pentru simplul fapt ca altu indrazneste sa existe, sa respire si sa mearga ca si noi pe strada. Deocamdata vad ca ne rezumam la priviri ucigatoare, posete plasate strategic in coasta impertinentului care vrea (auzi tu, cat tupeu!) sa se tina de bara, calcat pe picior cu toculetul cui din dotare in cazul in care te ingramadesc altii aproape de demuazela, si alte metode clasice de tortura pe mijloacele de transport din prea minunata noastra urbe.
Unu la mana, daca ai fatidica idee de a te prezenta la metrou Lujerului in jur de ora 7 juma spre 8 cu intentia de neam prost de a te urca in susamintita modalitate de carare a negrilor pe plantatie, think again. Unless you're one of the Fantastic 4, you may have to wait for the next three trains just to try and squeeze in (or have others squeeze you in). Nu pot descrie fericirea tampa de pe fata multora cand reusesc sa se autofelieze intre alti doi sau sa isi lipeasca muaca de usa vagonului care sta sa dea pe afara. Mama ce realizare la inceputul zilei. AM REUSIT SA URC IN METROU! UAU! I'm the greatest!
Doi la mana. Dupa acest episod victorios, urmeaza convietuirea pasnica cu restul amaratilor corporatisti care se sufoca in interior si in exterior, incercand sa opreasca valul de urari binevoitoare la adresa mamelor, fratilor, cainilor, pisicilor si mai stiu eu ce ale celorlalti conlocuitori in ale suferintei timp de doo statii de rahat. Adica, nu-mi sufla in fata, ca ai mancat ceva cu ceapa, gandeste unu'. E drept, ai prefera sa iti sufle in ceafa. Sau deloc. Dar uite ca nu se poate. Ca nu e loc nici macar sa se intoarca. Fara sa isi ia posete in coaste, toace in pantofi si mii de priviri care asasineaza orice instantaneu.
Trei la mana. Aceasta cloaca colectiva este adusa la punctul de fierbere in momentul in care metroul opreste gingas intre statii Pentru cateva minute. Care se transforma in ani.
Pause. In visarea mea autoimpusa imi inchipui cum le cresc tuturor barbi albe, lungi si se chircesc de povara anilor ca niste smochine. Si simt cum ma lasa picioarele (piciorul de fapt, ca al doilea e mai mult sprijinit, finutz, pe varf). Play. Ajunge magaoaia la Eroilor. Ne napustim cu totii pe usi de parca am fi scapat de la ZOO. Unii, mai ghidusi, reusesc sa puna piedica altora care au gresit directia. Nu, spre Unirii e de la peronul vecin. Nu pricepi? Da io vreau sa ies de la metrou, de fapt. Nu, io-ti zic ca nu vrei. Te duci unde merge gloata. Nu unde vrei tu. Period.
Ma extrag din val dupa vreo doua scalambaieli tragice spre unu care-si plasase strategic manutza intr-un locsor cu cautare. Ies la aer. Ce noroc, zic, e un 168 pe vine. Ma sui, manata din spate de val. Ma propteste unu de un domn mai corpolent cu ajutorul gentii diplomat personale. Ma familiarizez fara sa vreau cu straturile de slana ale lu domnu. Intre timp, doua tanti se protapesc in usa (ca ele coboara la urmatoarea) in timp ce lumea inca se straduia sa se intromisioneze in autobuzul deja saturat. De oameni, mirosuri, genti, papornite si alte chestii utile.
Prima statie. Coboara cele doua tanti. Si grosul. Ma proptesc si eu, plina de entuziasm, dupa cum se poate citi pe fata mea acra de o bara (kinky, indeed), langa usa de la mijloc. Deodata ma pomenesc cu o posetuta pe undeva pe langa splina cred. "Ce dracu, ma gandesc, ca acu e aproape gol". Plasez o privire ucigatoare inapoia mea. Dau peste o fata surazatoare de soarec blond care imi raspunde protapindu-si si mai bine geanta kilometrica si patratzoasa in coastele mele sau pe undeva mai jos.
Trag aer in piept. Dau volumul la 30 cu riscul de a-mi exploda urechile si ma lipesc de usa. Don'soara ma urmeaza. Fuck! Mai e putin, mai e putin, sa nu ne enervam!
In sfarsit, agonia la final. Statie. Destinatie. Succes. Total.
Nu stiu cum am ajuns aici dar in mod clar astept cu sadism ziua in care o sa sarim unul la gatul celuilalt pentru simplul fapt ca altu indrazneste sa existe, sa respire si sa mearga ca si noi pe strada. Deocamdata vad ca ne rezumam la priviri ucigatoare, posete plasate strategic in coasta impertinentului care vrea (auzi tu, cat tupeu!) sa se tina de bara, calcat pe picior cu toculetul cui din dotare in cazul in care te ingramadesc altii aproape de demuazela, si alte metode clasice de tortura pe mijloacele de transport din prea minunata noastra urbe.
Unu la mana, daca ai fatidica idee de a te prezenta la metrou Lujerului in jur de ora 7 juma spre 8 cu intentia de neam prost de a te urca in susamintita modalitate de carare a negrilor pe plantatie, think again. Unless you're one of the Fantastic 4, you may have to wait for the next three trains just to try and squeeze in (or have others squeeze you in). Nu pot descrie fericirea tampa de pe fata multora cand reusesc sa se autofelieze intre alti doi sau sa isi lipeasca muaca de usa vagonului care sta sa dea pe afara. Mama ce realizare la inceputul zilei. AM REUSIT SA URC IN METROU! UAU! I'm the greatest!
Doi la mana. Dupa acest episod victorios, urmeaza convietuirea pasnica cu restul amaratilor corporatisti care se sufoca in interior si in exterior, incercand sa opreasca valul de urari binevoitoare la adresa mamelor, fratilor, cainilor, pisicilor si mai stiu eu ce ale celorlalti conlocuitori in ale suferintei timp de doo statii de rahat. Adica, nu-mi sufla in fata, ca ai mancat ceva cu ceapa, gandeste unu'. E drept, ai prefera sa iti sufle in ceafa. Sau deloc. Dar uite ca nu se poate. Ca nu e loc nici macar sa se intoarca. Fara sa isi ia posete in coaste, toace in pantofi si mii de priviri care asasineaza orice instantaneu.
Trei la mana. Aceasta cloaca colectiva este adusa la punctul de fierbere in momentul in care metroul opreste gingas intre statii Pentru cateva minute. Care se transforma in ani.
Pause. In visarea mea autoimpusa imi inchipui cum le cresc tuturor barbi albe, lungi si se chircesc de povara anilor ca niste smochine. Si simt cum ma lasa picioarele (piciorul de fapt, ca al doilea e mai mult sprijinit, finutz, pe varf). Play. Ajunge magaoaia la Eroilor. Ne napustim cu totii pe usi de parca am fi scapat de la ZOO. Unii, mai ghidusi, reusesc sa puna piedica altora care au gresit directia. Nu, spre Unirii e de la peronul vecin. Nu pricepi? Da io vreau sa ies de la metrou, de fapt. Nu, io-ti zic ca nu vrei. Te duci unde merge gloata. Nu unde vrei tu. Period.
Ma extrag din val dupa vreo doua scalambaieli tragice spre unu care-si plasase strategic manutza intr-un locsor cu cautare. Ies la aer. Ce noroc, zic, e un 168 pe vine. Ma sui, manata din spate de val. Ma propteste unu de un domn mai corpolent cu ajutorul gentii diplomat personale. Ma familiarizez fara sa vreau cu straturile de slana ale lu domnu. Intre timp, doua tanti se protapesc in usa (ca ele coboara la urmatoarea) in timp ce lumea inca se straduia sa se intromisioneze in autobuzul deja saturat. De oameni, mirosuri, genti, papornite si alte chestii utile.
Prima statie. Coboara cele doua tanti. Si grosul. Ma proptesc si eu, plina de entuziasm, dupa cum se poate citi pe fata mea acra de o bara (kinky, indeed), langa usa de la mijloc. Deodata ma pomenesc cu o posetuta pe undeva pe langa splina cred. "Ce dracu, ma gandesc, ca acu e aproape gol". Plasez o privire ucigatoare inapoia mea. Dau peste o fata surazatoare de soarec blond care imi raspunde protapindu-si si mai bine geanta kilometrica si patratzoasa in coastele mele sau pe undeva mai jos.
Trag aer in piept. Dau volumul la 30 cu riscul de a-mi exploda urechile si ma lipesc de usa. Don'soara ma urmeaza. Fuck! Mai e putin, mai e putin, sa nu ne enervam!
In sfarsit, agonia la final. Statie. Destinatie. Succes. Total.
The evil in us all
They are not my thoughts, but I thought they are very telling as to the dark side we all have:
"Does this darkness have a name? This cruelty, this hatred, how did it find us? Does it steal into our lives or do we seek it out and embrace it? What happened to us that we now send our children into the world like we send young men to war. Hoping for their safe return but knowing that some will be lost along the way? When did we lose our way? Consumed by the shadows, swallowed whole by the darkness? Does this darkness have a name? Is it your name?"
"Does this darkness have a name? This cruelty, this hatred, how did it find us? Does it steal into our lives or do we seek it out and embrace it? What happened to us that we now send our children into the world like we send young men to war. Hoping for their safe return but knowing that some will be lost along the way? When did we lose our way? Consumed by the shadows, swallowed whole by the darkness? Does this darkness have a name? Is it your name?"
miercuri, 14 ianuarie 2009
Marea lehamite
Mi-aduc aminte ca in primul an cand am venit in Bucuresti aveam o energie debordanta.
Privind acum in urma, parca simt cum ma trage de maneca o oarecare urma de nostalgie.
Dar...sa revenim. Nu stiu daca eram io nou venita in orashu asta si plina de entuziasm si neuroni de tocit sau era altceva care ma mana din urma, d' in anul ala am fost multitaskeru' no. 1. Aveam 2 joburi, faceam master (cu prezenta babana, nu asta online de acum), si mai aveam timp sa ma si distrez. Drept e ca la un moment dat am cam inceput sa dau rateuri si a trebuit sa ma las de un job ca dadeam naibii in surmenaj. Da nush, parca aveam alt chef de a face lucrurile, aveam alta tragere de inima.
Oare sa ma fi cuprins acum o mare lehamite? O fi contagioasa, ca parca i-am auzit si pe altii plangandu-se...Oi fi imbatranind? Neah...nu exista. Cred ca doar m-am puturosit momentan. Clar, asta tre' sa fie. Prea multe teme si proiecte de la master lasate pe ultima suta de metri. Dizertatia neinceputa, cu termen de predare (tragic, I know) peste mai putin de o luna.
What the hell is wrong with this picture? Cred ca acum cativa ani, ma luam singura de plete si imi trageam o pereche de palme, sa-mi vina chefu' de munca. Si acum, aceste vorbe de duh fiind scrijelite si auto-mustrarea fiind ingurgitata de partea aia a creierului care trebuie, sa facem pasi catre....teme. Catinel, sa nu ne destabilizam, sa nu se arda stratul de lene. Si nu cumva sa ne vina chefu de treaba. Nu cumva.....stiti voi pe unde e? Astept vesti
Privind acum in urma, parca simt cum ma trage de maneca o oarecare urma de nostalgie.
Dar...sa revenim. Nu stiu daca eram io nou venita in orashu asta si plina de entuziasm si neuroni de tocit sau era altceva care ma mana din urma, d' in anul ala am fost multitaskeru' no. 1. Aveam 2 joburi, faceam master (cu prezenta babana, nu asta online de acum), si mai aveam timp sa ma si distrez. Drept e ca la un moment dat am cam inceput sa dau rateuri si a trebuit sa ma las de un job ca dadeam naibii in surmenaj. Da nush, parca aveam alt chef de a face lucrurile, aveam alta tragere de inima.
Oare sa ma fi cuprins acum o mare lehamite? O fi contagioasa, ca parca i-am auzit si pe altii plangandu-se...Oi fi imbatranind? Neah...nu exista. Cred ca doar m-am puturosit momentan. Clar, asta tre' sa fie. Prea multe teme si proiecte de la master lasate pe ultima suta de metri. Dizertatia neinceputa, cu termen de predare (tragic, I know) peste mai putin de o luna.
What the hell is wrong with this picture? Cred ca acum cativa ani, ma luam singura de plete si imi trageam o pereche de palme, sa-mi vina chefu' de munca. Si acum, aceste vorbe de duh fiind scrijelite si auto-mustrarea fiind ingurgitata de partea aia a creierului care trebuie, sa facem pasi catre....teme. Catinel, sa nu ne destabilizam, sa nu se arda stratul de lene. Si nu cumva sa ne vina chefu de treaba. Nu cumva.....stiti voi pe unde e? Astept vesti
Funny me?
O noua leapsa, tot de la micutul porc, desigur. De data asta tre sa scotocesc printre neuroni si sa dau de sertarasul cu "me being funny". Uhm...hope I find it! Deci, here I go:
Ce culoare de chiloti au chilotii pe care-i ai pe tine? Is cu dantela sau nu?
In general, chilotii au culoare de chiloti. Dupa aceea, fiecare customizeaza dupa gust. Customizarea mea o plasez sub obladuirea dreptului la tacere.
Cat ai purtat cel mai mult o pereche de sosete? De cate ori ai putut sa lipesti soseta de perete?
Cred ca mi s-a intamplat cand am fost la un concert la Constanta cu Cristina la Interitus Dei. Mers pe tren, stat la concert pana a doua zi dimineata ca n-aveam unde dormi, iar pe tren, so....probabil tot pe la vreo 30 ore. Pe peretii mei nu incerc. Niciodata.
Cate perechi de pantaloni ai acasa?
Searching... searching.... searching. Loading....Page cannot be displayed. Clar mai multe decat fuste :)
Ti-ai facut pantofii de dimineatza? Daca ai adidasi, cand i-ai spalat ultima data?
Uhmm, intr-o anumita regiune din tarisoara noastra, "a face pantofii/papucii" inseamna acelasi lucru cu "a da papucii". Acuma, sincer, mi-as face papucii, dar, din pacate, m-as intoarce ireversibil la mine. Asta-i viata. Deci, nu, nu imi fac papucii, nici dimineata, nici in vreun alt moment. Nu am adidasi, am tenisi :)
Imagineaza-te peste 5 ani. Te-ai ingrasat?
Moment. Vizualizam. Zoom. Mai mult. Mai mult. Da, acum vad ceva. Deci nu, clar nu.
Daca un reporter tzar pune o intrebare indiscreta, l-ai pocni in muaca?
Nu, ca is miloasa din fire. Da' l-as privi cu sadism daca l-ar pocni alta.
Care este fantezia ta cea mai fantastica privind doo perechi de sosete rupte?
Da de ce doo? Nu e de ajuns una sa fantasmagorizezi?? Sau e nevoie de suport din partea suratelor? (N-ati inteles nimic, nu? Good)
Care este opinia ta privind razboiul din fasia gaza? Esti de parere ca magda ciumac ar trebui sa intervina sau tii cu tolea la faza asta?
Nu comentez ca deja m-am scarbit. Nush cine is astia, da' numele is interesante. Cand fac copii, sa ma anuntati si pe mine sa vaz cum si-au intitulat odrasla.
Daca ar fi sa emigrezi, ce ti-ai lua cu tine din romania?
Tough one. Pisica nu, ca are restrictie in unele tari (da, e cautata prin Interpol), poate niscaiva corcoduse verzi. Cred ca astia 'tzivilizati' duc lipsa.
Daca te-ai intalni vrodata cu animaloo i-ai da o bere?
Nush ce sa zic. Nu cunosc cum se comporta sub imperiul alcoholic, deci nu ma pronunt.
Ce culoare de chiloti au chilotii pe care-i ai pe tine? Is cu dantela sau nu?
In general, chilotii au culoare de chiloti. Dupa aceea, fiecare customizeaza dupa gust. Customizarea mea o plasez sub obladuirea dreptului la tacere.
Cat ai purtat cel mai mult o pereche de sosete? De cate ori ai putut sa lipesti soseta de perete?
Cred ca mi s-a intamplat cand am fost la un concert la Constanta cu Cristina la Interitus Dei. Mers pe tren, stat la concert pana a doua zi dimineata ca n-aveam unde dormi, iar pe tren, so....probabil tot pe la vreo 30 ore. Pe peretii mei nu incerc. Niciodata.
Cate perechi de pantaloni ai acasa?
Searching... searching.... searching. Loading....Page cannot be displayed. Clar mai multe decat fuste :)
Ti-ai facut pantofii de dimineatza? Daca ai adidasi, cand i-ai spalat ultima data?
Uhmm, intr-o anumita regiune din tarisoara noastra, "a face pantofii/papucii" inseamna acelasi lucru cu "a da papucii". Acuma, sincer, mi-as face papucii, dar, din pacate, m-as intoarce ireversibil la mine. Asta-i viata. Deci, nu, nu imi fac papucii, nici dimineata, nici in vreun alt moment. Nu am adidasi, am tenisi :)
Imagineaza-te peste 5 ani. Te-ai ingrasat?
Moment. Vizualizam. Zoom. Mai mult. Mai mult. Da, acum vad ceva. Deci nu, clar nu.
Daca un reporter tzar pune o intrebare indiscreta, l-ai pocni in muaca?
Nu, ca is miloasa din fire. Da' l-as privi cu sadism daca l-ar pocni alta.
Care este fantezia ta cea mai fantastica privind doo perechi de sosete rupte?
Da de ce doo? Nu e de ajuns una sa fantasmagorizezi?? Sau e nevoie de suport din partea suratelor? (N-ati inteles nimic, nu? Good)
Care este opinia ta privind razboiul din fasia gaza? Esti de parere ca magda ciumac ar trebui sa intervina sau tii cu tolea la faza asta?
Nu comentez ca deja m-am scarbit. Nush cine is astia, da' numele is interesante. Cand fac copii, sa ma anuntati si pe mine sa vaz cum si-au intitulat odrasla.
Daca ar fi sa emigrezi, ce ti-ai lua cu tine din romania?
Tough one. Pisica nu, ca are restrictie in unele tari (da, e cautata prin Interpol), poate niscaiva corcoduse verzi. Cred ca astia 'tzivilizati' duc lipsa.
Daca te-ai intalni vrodata cu animaloo i-ai da o bere?
Nush ce sa zic. Nu cunosc cum se comporta sub imperiul alcoholic, deci nu ma pronunt.
Hai la criza neamuleeee
Criza. Este in ziare. Este pe net. Este la radio. Este la TV. Peste tot se rasfrange umbra ei nemiloasa. Pana si la master am avut un proiect despre...ati ghicit, criza! Ok, ma intreb daca bag fierul de calcat (calchiez aici vechiul banc din epoca de aur, e adevarat), tot despre criza voi afla?
Lasand ironiile deoparte, iata ce spiceste despre subiect un oarecare pisicolog:
Romanii nu au obisnuinta calculului utilitatii asteptate si nici politicienii. Cu totii pendulam intre a fi naivi sau catastrofici.
Asadar, in buna traditie mioritica, ori "lasa bah, ca merge-asa, pe noi ne ocoleste criza ca suntem romanasi jmecheri cu jipane si palate" or "valeu maica o sa ne ingroape criza asta pe toti"
Ok, asadar, poate pentru prima oara ar trebui s-o lasam mai moale cu "vineee, vine urgia, potopul, lacustele, al treilea razboi mondial" si cine stie ce-o mai veni ca peste noi nush cum da vin toate rautatile, saracutii, da si cu "ei si? ma doare la basca, hai noroc si la multi ani, cand ne-o fi mai rau asa sa ne fie" si cu incursiunile interminabile prin multilateral dezvoltatele noastre "hypermarketuri" si "cash&carry" din care caram neobosit cu nemiluita orice, oricand, oricum, si sa adoptam si noi o atitudine moderata, echilibrata, etc. etc.
Uhmmm, excuse me? Ce zisesi? Cum vine asta? Moderatie? Echilibru? Ce e astea, bre? Pai ai cazut in cap? Unde ai auzit tu de ashea ceva? Pai bine mah, da' tu ai uitat ca noi suntem latini? Si balcanici, vulcanici si alte adjective colorate in -ic? Pai nu stai bine cu mansarda? Si ce daca-i criza bah???? Adica ce, sa nu-mi mai iau io plasma de aia nesimtita in garsoniera mea confort coispe unde stau cu posterioru pe canapeluta si cu picioarele in buda? Pai bah, daca am cu ce... Te oftici?
Pai si ce daca nu-mi mai pot plati ratele la Mertzu ala de mi l-am tras asta vara sa agat si io o bucata mai acatarii pe Kiseleff? Da de cizmele alea de 10 milioane ce zici, fata? Da, o sa fiu cam stramtorata la sfarsitu lunii....Si vine si chiria....Eh, lasa ca vad io ce fac. Hai in Plaza, tu!
Deeeci, cine zicea ce zicea? Ca avea dreptate!
Lasand ironiile deoparte, iata ce spiceste despre subiect un oarecare pisicolog:
Romanii nu au obisnuinta calculului utilitatii asteptate si nici politicienii. Cu totii pendulam intre a fi naivi sau catastrofici.
Asadar, in buna traditie mioritica, ori "lasa bah, ca merge-asa, pe noi ne ocoleste criza ca suntem romanasi jmecheri cu jipane si palate" or "valeu maica o sa ne ingroape criza asta pe toti"
Ok, asadar, poate pentru prima oara ar trebui s-o lasam mai moale cu "vineee, vine urgia, potopul, lacustele, al treilea razboi mondial" si cine stie ce-o mai veni ca peste noi nush cum da vin toate rautatile, saracutii, da si cu "ei si? ma doare la basca, hai noroc si la multi ani, cand ne-o fi mai rau asa sa ne fie" si cu incursiunile interminabile prin multilateral dezvoltatele noastre "hypermarketuri" si "cash&carry" din care caram neobosit cu nemiluita orice, oricand, oricum, si sa adoptam si noi o atitudine moderata, echilibrata, etc. etc.
Uhmmm, excuse me? Ce zisesi? Cum vine asta? Moderatie? Echilibru? Ce e astea, bre? Pai ai cazut in cap? Unde ai auzit tu de ashea ceva? Pai bine mah, da' tu ai uitat ca noi suntem latini? Si balcanici, vulcanici si alte adjective colorate in -ic? Pai nu stai bine cu mansarda? Si ce daca-i criza bah???? Adica ce, sa nu-mi mai iau io plasma de aia nesimtita in garsoniera mea confort coispe unde stau cu posterioru pe canapeluta si cu picioarele in buda? Pai bah, daca am cu ce... Te oftici?
Pai si ce daca nu-mi mai pot plati ratele la Mertzu ala de mi l-am tras asta vara sa agat si io o bucata mai acatarii pe Kiseleff? Da de cizmele alea de 10 milioane ce zici, fata? Da, o sa fiu cam stramtorata la sfarsitu lunii....Si vine si chiria....Eh, lasa ca vad io ce fac. Hai in Plaza, tu!
Deeeci, cine zicea ce zicea? Ca avea dreptate!
Fundamentalism vs. habotnicie
Disclaimer: Asta e primul si ultimul meu post despre religie.
N-am inteles niciodata ratiunile razboaielor religioase. Nu cred ca o sa le pricep vreodata. Ce-mi pasa mie ca aia aleg sa ii zica Allah sau Iahve lui Dumnezeu? Pana la urma, cerul si ceea ce (unii dintre noi) credem ca exista undeva dincolo de el e unul singur (ok, lasam la o parte credintele politeiste la discutia asta).
So, atata vreme cat io stau pe bucatica mea de cer si nu te incomodez cu nimic, de ce simti tu nevoia sa te iei de mine si sa ma convingi ca ce cred eu nu e bine si ca adevarul adevarat e altul? Mai mult, de ce vii tu sa dai cu bombita la mine in cap pentru ca nu simt si cred la fel ca tine? Si de ce ma urasti pentru asta? In case you haven't heard, people, it's a free world, and my thoughts are my own.
Acum, ca sa ma intorc la problema mentionata in titlu, mie mi se pare ca exista o mica mare diferenta de nuanta intre habotnicie si fundamentalism. Ok, the way I see it, habotnica e orice baba care ma urmareste cu gratie prin biserica cu sfaturi de pocaiala pentru ca nu imi acopar teasta cand intru acolo sau care ma apostrofeaza ca port cercei (!). Sau un arab care traieste zi de zi dupa litera Coranului, desfasurandu-si covorasul la ore fixe si strangandu-l la aceleasi ore fixe. Ok, oamenii astia te pot bate la cap, provoca la discutii interminabile si plictisi/enerva in cel mai rau caz.
In schimb, un fundamentalist se cheama ca e unu care vine si te "purifica" radical. Pentru el, lucrurile trec dincolo de a-ti trai viata dupa cum iti zic cartile sfinte pentru ca pentru el, orice om care crede in altceva sau pentru care al de sus are alt nume este un dusman. Personal. Oamenii astia iau totul personal. Fiecare gest pe care il faci tu si fiecare gura de aer pe care o iei e o ofensa la adresa lui si a Creatorului. Pentru ca doar el si ai lui au cheile imparatiei si detin adevarul absolut. Ei stiu cel mai bine. Si pentru a te convinge si pe tine de asta, nu mai stau doar la discutii. Te "curata" la propriu. Te "purifica" de-ti merg fulgii. Toti. Si cand vorbesc de fundamentalism nu ma refer strict la arabi/musulmani. Sunt convinsa ca exista fundamentalism si in religiile crestine. Doar ca e mai bine ascuns.
Asa ca sincer, prefer sa inghit in sec de fiecare data cand ma apostrofeaza baba de rigoare si ma simt norocoasa pe undeva. Pentru ca, cel putin deocamdata, saraca nu arunca spre mine decat vorbe. Nu bombe! Astept viitorul....
N-am inteles niciodata ratiunile razboaielor religioase. Nu cred ca o sa le pricep vreodata. Ce-mi pasa mie ca aia aleg sa ii zica Allah sau Iahve lui Dumnezeu? Pana la urma, cerul si ceea ce (unii dintre noi) credem ca exista undeva dincolo de el e unul singur (ok, lasam la o parte credintele politeiste la discutia asta).
So, atata vreme cat io stau pe bucatica mea de cer si nu te incomodez cu nimic, de ce simti tu nevoia sa te iei de mine si sa ma convingi ca ce cred eu nu e bine si ca adevarul adevarat e altul? Mai mult, de ce vii tu sa dai cu bombita la mine in cap pentru ca nu simt si cred la fel ca tine? Si de ce ma urasti pentru asta? In case you haven't heard, people, it's a free world, and my thoughts are my own.
Acum, ca sa ma intorc la problema mentionata in titlu, mie mi se pare ca exista o mica mare diferenta de nuanta intre habotnicie si fundamentalism. Ok, the way I see it, habotnica e orice baba care ma urmareste cu gratie prin biserica cu sfaturi de pocaiala pentru ca nu imi acopar teasta cand intru acolo sau care ma apostrofeaza ca port cercei (!). Sau un arab care traieste zi de zi dupa litera Coranului, desfasurandu-si covorasul la ore fixe si strangandu-l la aceleasi ore fixe. Ok, oamenii astia te pot bate la cap, provoca la discutii interminabile si plictisi/enerva in cel mai rau caz.
In schimb, un fundamentalist se cheama ca e unu care vine si te "purifica" radical. Pentru el, lucrurile trec dincolo de a-ti trai viata dupa cum iti zic cartile sfinte pentru ca pentru el, orice om care crede in altceva sau pentru care al de sus are alt nume este un dusman. Personal. Oamenii astia iau totul personal. Fiecare gest pe care il faci tu si fiecare gura de aer pe care o iei e o ofensa la adresa lui si a Creatorului. Pentru ca doar el si ai lui au cheile imparatiei si detin adevarul absolut. Ei stiu cel mai bine. Si pentru a te convinge si pe tine de asta, nu mai stau doar la discutii. Te "curata" la propriu. Te "purifica" de-ti merg fulgii. Toti. Si cand vorbesc de fundamentalism nu ma refer strict la arabi/musulmani. Sunt convinsa ca exista fundamentalism si in religiile crestine. Doar ca e mai bine ascuns.
Asa ca sincer, prefer sa inghit in sec de fiecare data cand ma apostrofeaza baba de rigoare si ma simt norocoasa pe undeva. Pentru ca, cel putin deocamdata, saraca nu arunca spre mine decat vorbe. Nu bombe! Astept viitorul....
Ce ai face daca...?
Acum cateva zile (parca), am primit o leapsa de la Andy pe care o voi onora acum. Consta intr-o colectie de intrebari, interesante, as zice, mai ales si din perspectiva raspunsurilor posibile.
Zice asa:
Ce iti place sa faci atat de mult, incat ai plati pentru asta?
Erm, cum adica? Pai sincer, daca imi place, de ce sa ma plateasca altu' pe mine sa fac chestia asta? Care-i logica? E cam ciudat formulata intrebarea, dar in sfarsit m-am prins. So, e vorba daca exista vreo chestie pe care as face-o total non-profit si dand bani din buzunar chiar. As scrie povesti pentru copii sau as juca in piese de teatru pentru copii si as contribui cu banutzi la montarea/publicarea lor. E mult mai rewarding si mai usor sa faci un copil sa rada decat un adult, am observat eu!
Daca ai afla astazi ca mai ai de trait exact 5 ani, ce ai face incepand de maine?
Da e sigur? Poate am mai mult. (Andy, te-am facut la faza asta. Eu, pesimista cronica, am avut o sclipire optimista!!!!) Intai m-as asigura ca am facut tot ce se poate ca sa-mi prelungesc astia cinci ani. Si in paralel, as face lucrurile pe care nu am curaj sa le fac. Bungee jumping. I'd fight for a second chance. Daca pierd, as pleca in Peru pentru 1 an si in China in urmatorul. As petrece mai mult timp cu parintii mei. Poate as face un copil (daca ar avea cine sa il creasca in urma mea si as avea niste garantii minime ca pot face un copil sanatos in conditiile date). As scrie o carte si as inregistra o piesa. As face un film.
Daca ai castiga un milion de euro neimpozabil, ai continua sa faci ce faci acum?
Cu siguranta. Call me crazy, dar imi place ce fac acum. Desigur, as mai adauga ceva activitati in paralel, dar nu as renunta la cele curente. Banii nu m-au schimbat niciodata in esenta. As fi acelasi om, cu mai multe oportunitati. Le-as folosi, dar nu as uita ca am putut face o gramada de lucruri si fara banii aia.
Peste 15 ani, ce ai vrea sa scrie pe prima pagina despre tine, in cel mai important ziar din tara? Care ar fi titlul articolului?
"Un roman alege Romania"
Mi-am dorit si imi doresc in continuare sa fac ceva cu adevarat important in tara mea. In Romania. Pentru ea si pentru noi. Sper sa ma dumiresc ce pana atunci si sa imi si iasa.
Ce vrei sa spuna prietenii tai despre tine la ceremonia ta funerara?
Daca vor, pot spune ce vor ei, atata vreme cat sunt sinceri si nu vin cu discursuri sforaitoare pregatite de acasa. In death we are all equal so as vrea sa spuna cam ce ar spune despre ei daca ar fi cazul.
Dar pe piatra ta funerara ce vrei sa scrie despre tine?
"Am avut o viata fara regrete."
Cand erai mic ce le raspundeai celor mari la intrebarea: Tu ce vrei sa te faci cand vei fi mare?
Zau ca nu mai tin minte. Dupa cum am spus aici, mi-as fi dorit sa fiu balerina. Dar sigur au existat alte fascinatii la varsta aceea. O sa intreb pe ai mei si revin.
Ce ai face daca ai sti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, ca este imposibil sa esuezi?
Orice se merita. Pentru ca mi-ar iesi, nu?
Ce ai vrea sa le spuna copiii tai nepotilor tai despre tine?
Sincer, mi-as dori sa fiu eu acolo sa le spun ce am de spus prin vie voce.
Daca ai putea acum sa te proiectezi in viitor, in ultima zi a vietii tale si sa iti iei un interviu, care sunt trei intrebari pe care ti le-ai adresa?
Zice asa:
Ce iti place sa faci atat de mult, incat ai plati pentru asta?
Erm, cum adica? Pai sincer, daca imi place, de ce sa ma plateasca altu' pe mine sa fac chestia asta? Care-i logica? E cam ciudat formulata intrebarea, dar in sfarsit m-am prins. So, e vorba daca exista vreo chestie pe care as face-o total non-profit si dand bani din buzunar chiar. As scrie povesti pentru copii sau as juca in piese de teatru pentru copii si as contribui cu banutzi la montarea/publicarea lor. E mult mai rewarding si mai usor sa faci un copil sa rada decat un adult, am observat eu!
Daca ai afla astazi ca mai ai de trait exact 5 ani, ce ai face incepand de maine?
Da e sigur? Poate am mai mult. (Andy, te-am facut la faza asta. Eu, pesimista cronica, am avut o sclipire optimista!!!!) Intai m-as asigura ca am facut tot ce se poate ca sa-mi prelungesc astia cinci ani. Si in paralel, as face lucrurile pe care nu am curaj sa le fac. Bungee jumping. I'd fight for a second chance. Daca pierd, as pleca in Peru pentru 1 an si in China in urmatorul. As petrece mai mult timp cu parintii mei. Poate as face un copil (daca ar avea cine sa il creasca in urma mea si as avea niste garantii minime ca pot face un copil sanatos in conditiile date). As scrie o carte si as inregistra o piesa. As face un film.
Daca ai castiga un milion de euro neimpozabil, ai continua sa faci ce faci acum?
Cu siguranta. Call me crazy, dar imi place ce fac acum. Desigur, as mai adauga ceva activitati in paralel, dar nu as renunta la cele curente. Banii nu m-au schimbat niciodata in esenta. As fi acelasi om, cu mai multe oportunitati. Le-as folosi, dar nu as uita ca am putut face o gramada de lucruri si fara banii aia.
Peste 15 ani, ce ai vrea sa scrie pe prima pagina despre tine, in cel mai important ziar din tara? Care ar fi titlul articolului?
"Un roman alege Romania"
Mi-am dorit si imi doresc in continuare sa fac ceva cu adevarat important in tara mea. In Romania. Pentru ea si pentru noi. Sper sa ma dumiresc ce pana atunci si sa imi si iasa.
Ce vrei sa spuna prietenii tai despre tine la ceremonia ta funerara?
Daca vor, pot spune ce vor ei, atata vreme cat sunt sinceri si nu vin cu discursuri sforaitoare pregatite de acasa. In death we are all equal so as vrea sa spuna cam ce ar spune despre ei daca ar fi cazul.
Dar pe piatra ta funerara ce vrei sa scrie despre tine?
"Am avut o viata fara regrete."
Cand erai mic ce le raspundeai celor mari la intrebarea: Tu ce vrei sa te faci cand vei fi mare?
Zau ca nu mai tin minte. Dupa cum am spus aici, mi-as fi dorit sa fiu balerina. Dar sigur au existat alte fascinatii la varsta aceea. O sa intreb pe ai mei si revin.
Ce ai face daca ai sti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, ca este imposibil sa esuezi?
Orice se merita. Pentru ca mi-ar iesi, nu?
Ce ai vrea sa le spuna copiii tai nepotilor tai despre tine?
Sincer, mi-as dori sa fiu eu acolo sa le spun ce am de spus prin vie voce.
Daca ai putea acum sa te proiectezi in viitor, in ultima zi a vietii tale si sa iti iei un interviu, care sunt trei intrebari pe care ti le-ai adresa?
- Ce-ai invatat?
- Ce regreti?
- Ce ai iubit cel mai mult?
marți, 13 ianuarie 2009
Dream job no. 1
Citeam astazi un articol pe yahoo despre ceea ce se spune a fi "the best job in the world".
Ok, deci ma platesc cu $100,000 sa imi hodinesc oasele subtirele pe o plaja de vis (unde e caaaaaald, da caaaald, nu cum e la noi acusica), sa fac snorkeling pe care in mod obisnuit as plati tone de parale, sa joc golf cand si cum vrea muschiu' meu, sa stau (singuraaaaaa) intr-o casa cu 3 camere pe plaja (cu piscina, auzi, parca n-am ditai oceanu la 2 pasi, dar in fine, trecem peste), sa am insula mea proprie si personala timp de 6 luni, sa stau sa fac poze la tot ce misca pe acolo si sa le trag pe camera, sa le bloghez pe toate din cand in cand si sa mai stau si de vorba cu ziaristii despre ce si in ce fel a cunoscut orizontala mea bucatica cu bucatica insula aia de vis. Hmmm, I don't know, looks kinda complicated, nu? Si boring...Nu , nu clar nu mi-as dori asa ceva. Pai ziceti si voi, ati da minunatul nostru Bucuresti pe asa ceva? Mai ales ca iti si platesc avionul de la origini pana la insula cu pricina! Nasol rau frate! Nush de unde vin astia cu oferte de astea nesimtite...
Ok, acestea fiind spuse, va las cu bine. Ma duc sa invat sa inot :)
Ok, deci ma platesc cu $100,000 sa imi hodinesc oasele subtirele pe o plaja de vis (unde e caaaaaald, da caaaald, nu cum e la noi acusica), sa fac snorkeling pe care in mod obisnuit as plati tone de parale, sa joc golf cand si cum vrea muschiu' meu, sa stau (singuraaaaaa) intr-o casa cu 3 camere pe plaja (cu piscina, auzi, parca n-am ditai oceanu la 2 pasi, dar in fine, trecem peste), sa am insula mea proprie si personala timp de 6 luni, sa stau sa fac poze la tot ce misca pe acolo si sa le trag pe camera, sa le bloghez pe toate din cand in cand si sa mai stau si de vorba cu ziaristii despre ce si in ce fel a cunoscut orizontala mea bucatica cu bucatica insula aia de vis. Hmmm, I don't know, looks kinda complicated, nu? Si boring...Nu , nu clar nu mi-as dori asa ceva. Pai ziceti si voi, ati da minunatul nostru Bucuresti pe asa ceva? Mai ales ca iti si platesc avionul de la origini pana la insula cu pricina! Nasol rau frate! Nush de unde vin astia cu oferte de astea nesimtite...
Ok, acestea fiind spuse, va las cu bine. Ma duc sa invat sa inot :)
The one thing
We all get tragedy in our lives. Little or big tragedies to others, they are all huge to us.
Childish ones like my cat just died and I will never be able to have a cat as a pet in my life or sentimental ones like I just broke up with my long-term boyfriend or put an end to my lousy marriage. Decisions we made and stuff that went all the wrong way.
The thing is we would not be who we are without tragedy in our lives. All the failures and disappointments make us who we are just as happiness does. It makes us whole, well-rounded human beings. And it toughens us up.
Then there's happiness, in as many colors as possible, because to each one of us, it is a different shade of non-white and non-black. There are many things that make us happy but if we can find the one thing that makes us happy and gets us through the day in our darkest hour, life just attained its purpose.
In the end, life is a colorful mixture of tragedy and happiness, letting go and winning back, relishing and enjoying, knowing when to stop and when to resume. So, I say, give me tragedy, for in living it, I may find the one thing that helps me brace up for my happiness.
Childish ones like my cat just died and I will never be able to have a cat as a pet in my life or sentimental ones like I just broke up with my long-term boyfriend or put an end to my lousy marriage. Decisions we made and stuff that went all the wrong way.
The thing is we would not be who we are without tragedy in our lives. All the failures and disappointments make us who we are just as happiness does. It makes us whole, well-rounded human beings. And it toughens us up.
Then there's happiness, in as many colors as possible, because to each one of us, it is a different shade of non-white and non-black. There are many things that make us happy but if we can find the one thing that makes us happy and gets us through the day in our darkest hour, life just attained its purpose.
In the end, life is a colorful mixture of tragedy and happiness, letting go and winning back, relishing and enjoying, knowing when to stop and when to resume. So, I say, give me tragedy, for in living it, I may find the one thing that helps me brace up for my happiness.
luni, 12 ianuarie 2009
Sa fim noi insine?
Discutam deunazi cu o amica despre curaj. Curajul pe care ti-l da oportunitatea de a fi un alt tu, macar pentru o zi.
Ne-am pus problema daca ai face toate lucrurile pe care doresti sa le faci, dar pe care, din varii motive, le tii prizoniere in mintea sau in sufletul tau... daca ai sti ca nu exista consecinte, ca in ziua urmatoare nimeni nu-si va aduce aminte ce ai facut.
Si pornind de aici, ma intrebam ce inseamna "a fi tu insuti?". A nu-ti pasa de ce cred altii si a face tot ce-ti trece prin cap? Fara discernamant? Going wild? Maybe.
But then, is everybody truly himself? Are there people in this world who have never compromised, who have not feared getting things out of their system whatever the costs? Can you truly be yourself all the time? I think not. And that's because we are part of a system that's called society. And that involves hiding and compromising, wearing masks, doing whatever you have to do to get accepted and liked.
Ok, am putea fi noi insine intreaga noastra viata daca ne-o petrecem pe toata intr-un varf de munte. Fara sa vedem pe nimeni. Fara sa "socializam". Pentru ca in momentul in care esti un animal social si nu "a child of nature" you will be false, you will dellude yourself and others.
Pentru ca in societate nu poti fi tu insuti fara un pret. Fara riscul de a fi marginalizat. Inca de mici suntem invatati ce trebuie sa spunem, ce e bine si frumos sa facem, cum sa ne purtam ca sa fim acceptati, ca "asa nu se face". Sa fim seriosi, in momentul in care te porti asa cum simti si esti true to yourself, dezamagesti oamenii. Pentru ca spui lucrurilor pe nume. Spui adevarul. Si adevarul nu place societatii. Nimanui nu-i place sa ii spui lucrurile verde in fata. Nu tot timpul. Nu fara sa il menajezi macar o data.
Asa ca daca vrei sa fii tu insuti, pe bune, pentru totdeauna, du-te taica in pustiu si dedica-te acestui exercitiu de sine. Pentru ca langa altii n-o sa poti fi niciodata tu insuti. All the time. Every minute and every day of your life
Ne-am pus problema daca ai face toate lucrurile pe care doresti sa le faci, dar pe care, din varii motive, le tii prizoniere in mintea sau in sufletul tau... daca ai sti ca nu exista consecinte, ca in ziua urmatoare nimeni nu-si va aduce aminte ce ai facut.
Si pornind de aici, ma intrebam ce inseamna "a fi tu insuti?". A nu-ti pasa de ce cred altii si a face tot ce-ti trece prin cap? Fara discernamant? Going wild? Maybe.
But then, is everybody truly himself? Are there people in this world who have never compromised, who have not feared getting things out of their system whatever the costs? Can you truly be yourself all the time? I think not. And that's because we are part of a system that's called society. And that involves hiding and compromising, wearing masks, doing whatever you have to do to get accepted and liked.
Ok, am putea fi noi insine intreaga noastra viata daca ne-o petrecem pe toata intr-un varf de munte. Fara sa vedem pe nimeni. Fara sa "socializam". Pentru ca in momentul in care esti un animal social si nu "a child of nature" you will be false, you will dellude yourself and others.
Pentru ca in societate nu poti fi tu insuti fara un pret. Fara riscul de a fi marginalizat. Inca de mici suntem invatati ce trebuie sa spunem, ce e bine si frumos sa facem, cum sa ne purtam ca sa fim acceptati, ca "asa nu se face". Sa fim seriosi, in momentul in care te porti asa cum simti si esti true to yourself, dezamagesti oamenii. Pentru ca spui lucrurilor pe nume. Spui adevarul. Si adevarul nu place societatii. Nimanui nu-i place sa ii spui lucrurile verde in fata. Nu tot timpul. Nu fara sa il menajezi macar o data.
Asa ca daca vrei sa fii tu insuti, pe bune, pentru totdeauna, du-te taica in pustiu si dedica-te acestui exercitiu de sine. Pentru ca langa altii n-o sa poti fi niciodata tu insuti. All the time. Every minute and every day of your life
Jenibilitati de Sf. Jean
Sambata seara am fost la un party de Sf. Ion. La o amica care de fiecare data e asa de draguta si ma preia de la scara blocului si ma conduce pana sus la ei in apartament. Drept pentru care, pentru prima oara m-am regasit sambata intr-o situatie jenabila.
Acompaniata fiind de o alta feminina, la fel de bine informata ca si mine, deschidem usa de la lift intai la et 1 (parca). Ups, nu arata asa usa. Buun. Hai la 2. Looks kinda familiar. ZE door, I mean.
Coboram din lift, sunam ca omu' la usa. Deschide un tip total necunoscut. "Poftiti, poftiti." Noi intram. Cum din usa nu se vedea bine interiorul am presupus ca omu' e vreun invitat ceva. Cand intram zic, ups, nu asa arata casa. Spicesc catre tip si catre companioana: "Nu e bine. Nu aici trebuia sa venim." Dezamagire totala.
Urcam din nou in lift. Incercam la 4. Bingo! Ioana ne deschide zambitoare usa. Totul e bine cand se termina cu bine.
Morala: Am aflat la ce etaj sta Ioana. Dupa ceva vreme de cand o vizitez!
Acompaniata fiind de o alta feminina, la fel de bine informata ca si mine, deschidem usa de la lift intai la et 1 (parca). Ups, nu arata asa usa. Buun. Hai la 2. Looks kinda familiar. ZE door, I mean.
Coboram din lift, sunam ca omu' la usa. Deschide un tip total necunoscut. "Poftiti, poftiti." Noi intram. Cum din usa nu se vedea bine interiorul am presupus ca omu' e vreun invitat ceva. Cand intram zic, ups, nu asa arata casa. Spicesc catre tip si catre companioana: "Nu e bine. Nu aici trebuia sa venim." Dezamagire totala.
Urcam din nou in lift. Incercam la 4. Bingo! Ioana ne deschide zambitoare usa. Totul e bine cand se termina cu bine.
Morala: Am aflat la ce etaj sta Ioana. Dupa ceva vreme de cand o vizitez!
Women about men
Avand in vedere ca vechea mea conceptie feminista conform careia "barbatii este porci" si "femeile este vaci"mi-a fost confirmata pe parcursul timpului de diverse exemplare feminine (unele feministe, altele nu), m-am gandit sa fac o mini-compilatie de vorbe (de duh sau nu) ale femeilor despre barbati ( ai lor, ai altora, sau generic). Here it goes, cu tot cu comentariile mele (mai mult sau mai putin misogine):
- "Bai da m-am saturat, zau. Toata ziua s-a uitat la fotbal. Da noi cand mai mancam?"(UUU, kinky, a guy who cooks...De ce nu te uiti si tu cu el la football?)
- "A iesit cu baietii. Ieri seara. Inca nu s-a intors" (Grav, foarte grav. Nu dispera!)
- "Nu inteleg ce vede la aia. Are un fund cat casa." (Anu asta se poarta alea cu forme. Deci mai incet cu curele de slabire, fetelor si puneti un pic de carnita pe oasele alea!!!!)
- "De ce se uita pe strada la toate tarfele si eu cand ma imbrac mai sexi zice sa nu ies asa pe strada, ca nu-mi sta bine?" (Pentru ca totusi n-ar sta cu o tarfa dar daca astea sar in ochi ce vrei? Tu nu te uiti la un tip care nu arata neaparat ca prietenul tau?)
- "De ce toti barbatii buni sunt luati" (Pentru ca asa e viata)
- "Ok, asta si-a tras-o cu toata facultatea si s-a gasit asta prost s-o ia de nevasta" (It's a classic)
- "Deci oriunde mergem, se aduna imediat femeile in jurul lui"(Daca ti-ai luat barbat frumos, bear the consequences!)
- "Ok, asta-i noua. M-a invitat unu la...ceai???" (Vroiai la bere? Like big sweaty guys?)
- "Da-i papucii. He's not the only dick in town" (He's not. But do you wanna try all the dicks in town?)
- " Am auzit o treaba foarte tare. Ca barbatii sunt ca maimutele: nu dau drumul la o creanga pana nu s-au agatat de urmatoarea" (Cam asa, cam asa)
- "Asa sunt barbatii. Nu mint niciodata (ironic)" (Foarte tareeee)
- "Deci am un plan cum sa ne fac rost de prieteni pana la Craciun" (Zau? Please share)
- "Io nu cred ca m-a inselat. E prea pampalau" (Wanna bet?)
- "Daca nu-ti spune macar o data pe luna ca te iubeste e clar" (Erm, ce e clar?)
- "Ieri m-a durut capul rau de tot si nu s-a miscat din fotoliu sa imi ia si mie niste pastile" (Da tu femeie n-ai pastile in casa asa de prasila macar?)
- "Parerea mea e ca femeile si barbatii chiar sunt de pe doua planete diferite" (Clar, subscriu)
- "Barbatii nu stau sa analizeze si sa taie firul in patru ca noi" (Ar fi cam dificil/plictisitor pentru neuronii lor solicitati)
- "Nu isi aduc aminte ce am zis noi cand ne-am dus nu stiu unde, nu retin cum eram imbracate cand s-a intamplat nu stiu ce" (Erm, sincer, tu iti aduci aminte tot ce zice? Eu prefer sa mai uit)
- "Si daca le place o gagica, nu stau sa se gandeasca ce mi-a zis, dar de ce mi-a zis asa, oare a vrut sa zica..." (Evident. AS long as she plays along. Ca daca nu, crede-ma, ca incep sa se gandeasca....la urmatoarea!!!)
- "Asta le simplifica viata foarte mult" (Eh, au si ei stresurile lor)
- "Prin urmare ii invidiez" (Si eu, uneori)
- "As vrea sa fim si noi la fel de relaxate ca ei" (Cred ca uneori suntem. Dar nu cand sunt ei in preajma)
- "Dar pe de alta parte... sunt mai multe femei pe pamant decat barbati.... deci tre sa luptam cu dintii [pentru ei]" (Da, da, de aici apar multvizionatele cat-fights)
- "Am fost la coafor sambata. Nici n-a observat ca m-am vopsit. Si i-am zis ca ma duc doar" (Pai, sa-ti explic. Va observa doar daca te faci din blonda bruneta sau invers)
- "Bai a mers cu mine la shopping. Si chiar nu s-a plictisit!!!!!" (S-o crezi tu. Joaca tare!)
- "M-am saturat. Toti vor doar sex!" (Ei, nu chiar toti. Cand il gasesc pe ala care nu vrea asta, o sa fac un documentar despre el! Stay tuned!)
- "Sincer? Nu stiu. El face cafeaua, ca eu nu stiu sa fac" (Grav. Daca nici cafea nu stii sa faci...I hope you're good at BJs!)
- "Nu-l intereseaza visele mele" (Hahaha, asta e intrinsec barbatilor)
- "Citeste o carte pe an, cred, daca o citeste si pe aia" (Bun, bun, da pana la urma ce vrei sa faci critic din el????)
duminică, 11 ianuarie 2009
William Blake
Un artist complet, greu de clasificat. Watch, listen, and enjoy!
Songs of Innocence & Heaven and Hell
So what if
- the world is completely getting out of tune sometimes? I am listening to my music and enjoying every moment
- people are selfish and don't care a straw about the others? I am not like them
- there are times when your heart breaks and your world is coming down? You pick up the pieces and prop it up again
- I am growing up? Some part of me will always be a child
- I make mistakes? I am only human
- we have regrets? What matters is to outbalance them with happiness
- one day this world will come to an end? We'll make a new one
- there are days when you find it hard to breathe? The things I like are my oxygen
- your computer shuts down when you least expect it? You can always power it up and get back to where you started
- we have no time for us? We might find some for the others
- you're having a bad hair day? Others are having a bad day, and that's worse
- your car won't start? You can always walk and be thankful for that
- one day I wake up hating everything but me? Tomorrow I will love everything
When you live forever...
what do you live for? Sa prespunem ca toate filmele cu nemuritori, vampiri si alte specii ciudat-fantastice ar avea un sambure de adevar. Ca undeva, in lumea asta, printr-o anomalie genetica, a aparut un om indestructibil. Care nu poate muri. Orice ar face.
Daca ai fi tu acel om, cum ar fi viata ta? Stiind ca poti trai la infinit, ce ratiune de a trai ti-ai gasi? Pentru ce ai trai? Cum ar fi sa stii ca iti poti vedea stra-stranepotii traind si apoi stingandu-se ca tot restul lumii?
Eu cred ca omul ala s-ar simti groaznic de singur la un moment dat. Daca noi, in aceasta viata scurta adunam atatea amintiri, ne hranim de atatea ori din trecut si regretam atatea, la el toate astea ar fi la + infinit. Cati oameni poti iubi fara sa simti ca te stingi si tu cu ei odata atunci cand isi dau ultima suflare? Cate amintiri poti duce fara sa iti doresti sa pui capat agoniei? Pentru ca la un moment dat, firul acela infinit devine o povara si ajungi sa iti doresti ca, macar pentru un moment, sa arunci Pamantul din spate. Pentru ca e prea greu. Prea mult. Si ai vrea sa dormi. Doar sa dormi. Forever.
Daca ai fi tu acel om, cum ar fi viata ta? Stiind ca poti trai la infinit, ce ratiune de a trai ti-ai gasi? Pentru ce ai trai? Cum ar fi sa stii ca iti poti vedea stra-stranepotii traind si apoi stingandu-se ca tot restul lumii?
Eu cred ca omul ala s-ar simti groaznic de singur la un moment dat. Daca noi, in aceasta viata scurta adunam atatea amintiri, ne hranim de atatea ori din trecut si regretam atatea, la el toate astea ar fi la + infinit. Cati oameni poti iubi fara sa simti ca te stingi si tu cu ei odata atunci cand isi dau ultima suflare? Cate amintiri poti duce fara sa iti doresti sa pui capat agoniei? Pentru ca la un moment dat, firul acela infinit devine o povara si ajungi sa iti doresti ca, macar pentru un moment, sa arunci Pamantul din spate. Pentru ca e prea greu. Prea mult. Si ai vrea sa dormi. Doar sa dormi. Forever.
Echilibru
Equilibrium. Adica echilibru. O chestie pe care ne-o dorim cu totii uneori. Si un film de idei.Pentru ca dincolo de anumite stereotipuri si idei fumate pe care le gasesc unii mai Gica-contra in film, acesta pune o problema interesanta (cel putin din punctul meu de vedere): Cum ar fi viata noastra fara sentimente?
Filmul picteaza un tablou in tuse sumbre pentru noi, oamenii secolului 21. De ce sumbre? Pentru ca oamenii din acest viitor sunt niste robotei comunisti care fac acelasi lucru zi de zi de zi in existenta lor cenusie si satisfacatoare. Desi oameni ca si infatisare, sunt complet lipsiti de umanitate. Sentimentele sunt cele care ne fac umani. Simtim si asta ne face frumosi. In secolul nostru, umanitatea simte. Inca. In secolul lor, umanitatea asa cum o stim noi nu mai exista. Noi din viitor suntem doar niste numere. Atat de pline de echilibru. Si atat de goale.
Equilibrium avanseaza ideea ca sentimentele ar sta la baza tuturor lucrurilor rele din lumea asta. Daca nu ar exista ura, nu ar mai exista inexorabilele razboaie de orice fel. Daca nu am iubi, nu am mai ajunge la sentimente extreme care ne-ar impinge la gesturi disperate, lipsite de logica. Daca nu am mai simti, asadar, am avea o societate perfecta.
Asa sa fie? Ok, deci n-ar mai fi razboaie. Dar n-ar mai fi nici dispute intelectuale, contrari (lipsite de sens pentru unii) puerile gen "bai asta e parerea mea si gata, da?", micile razboaie care ne umanizeaza pana la urma, care ne fac niste fiinte atat de interesante. Pe blogul umanitatii n-ar mai intra nimeni. Pentru ca nu ar mai exista. Sau daca ar exista, ar include postari in genul indemnelor lu' tovarashu' la aplatizare cerebrala.
Ce viata am avea fara tresarirea unei atingeri de mana, visarea cu ochii deschisi in fata unui tablou, lacrimile pe care ti le smulge un acord de vioara si atatea altele? Desigur, ar fi frumos sa nu mai avem razboaie si conflicte de tot felul. Dar daca am obtine asta cu pretul unei societati in care stam cu totii drepti si creativitatea noastra atinge cote maxime in... a ne aranja instrumentele de scris pe birou, ne-am mai dori oare asta?
Umanitatea este fascinanta prin diversitate. Nu gandim la fel si nimic nu ar trebui sa schimbe asta. Nu ne-am plictisi oare sa auzim aceeasi idee reverberata de mii de alte guri? Sa facem maine tot ceea ce facem azi? Sa stim dinainte cum va fi viata nostra peste o luna? NU. Atata vreme cat nu am cunoaste nimic din toate lucrurile astea, nu am avea ce sa ne dorim. Nu am avea dorinte, nevoi. Pentru ca nu am cunoaste altceva decat prezentul. Un prezent egal pentru toti, necustomizat, servit cu strictete la aceeasi ora. Tuturor.
Am fi multumiti si in ignoranta noastra ne-am considera fericiti. Ups, wrong word. N-am avea conceptul de fericire. Si nu ne-am dori mai mult decat avem.
sâmbătă, 10 ianuarie 2009
Sindromul mama ranitilor
Incerc de mult sa scriu articolul asta, dar am tot asteptat sa imi mai tocesc limba asta ascutita cand vine vorba despre subiect. Cred ca in 2009 am reusit.Cred ca cu totii am fost/suntem mama ranitilor la un moment dat. Adica , stiti voi, ala/aia la care vin toti cu jalba in protap, lacrimogene, chestiuni de corazon si mai stiu eu ce. Si tu stai si asculti omu'. Linistit, empatic, supportive. Isi varsa oful dupa care se intoarce la viata lui mai vesel. Pentru ca l-a ascultat cineva. Si dupa aceea, totul pare o povara mai usoara. E ok atata vreme cat vorbim despre momente de acest gen.
Acum, cand astea te transforma intr-un permanent Dr. Love sau Mafalda-tuturor-amaratilor, pe undeva, devine o tzara enervant. Pentru ca orice mama ranitilor e bun de pus la inima, obviously.
Ok. Da' ce se intampla cand pica si mama ranitilor in tigaia cu melancolii? Uhmm....nimic, actually. Pai cum nimic? Nimic iti zic. Pai nu se duce si el la altu sa ii planga pe umar? Pai nu. Pai cum asa? La cati a consolat/imbarbatat? Pe cati i-a ascultat? Pai tocmai. Aia toti is bine mersi acum. Crezi ca se mai gandesc la mama ranitilor? Nu ti s-a intamplat si tie? Cand suntem fericiti e greu sa ne gandim la altii care nu sunt. E normal, oameni suntem. Adica acu ca m-am impacat cu X, ce ma freaca pe mine de Y? Am viata mea to take care of, nu?
Buun, asadar, atata vreme cat nu sunteti pregatiti sa dati si voi umarul la inaintare pentru mama ranitilor care vi l-a dat pe al ei de coispe ori in the past, please don't:
-come bitching to her when your son-of-a-bitch boyfriend leaves you for the n-th time (you'll go back to him and break up again in another week, trust me, I know the pattern)
-run to her saying that only she can understand you and truly knows how you feel (you will find somebody else to complain to and all of a sudden ala e cel care te intelege cel mai bine)
-pester her with how the guy she introduced to you (don't ever do that if you know what's good for you!) is this and that. She's not your mother, she doesen't know him A to Z. Plus, tre sa faci si tu ceva!!!!!Ca Dumnezeu da, da in traista nu-ti baga, ok?
-call her to complain about how miserable your life is and how you would commit suicide if you had the guts to (Are you even listening to yourself? Daca chiar nu te poti abtine, macar incearca sa-ti faci blog. Plange-te acolo!)
-ask her to come and debug your virus swarm aka computer for the n-th time, knowing she won't have the heart to let you down, irrespective of the time, day, year, or weather outside
Instead, ai putea sa faci macar asta: in your happiest hour, suna-ti prietenul pe umarul caruia ai plans de-a lungul anilor si intreaba-l de sanatate. O sa fii surprins ce multe are de zis!
Cu dedicatie speciala pentru toti delfinii (mama ranitilor ca profil comunicational) din lume (care stiu si romana)
vineri, 9 ianuarie 2009
Ecranizare vs. carte
In ultima vreme am avut parte de multe (poate prea multe) ecranizari. Transpuneri pe pelicula a unor (de cele mai multe ori) carti. Intotdeauna mi-a placut sa vad un film facut dupa o cartulie. Pentru ca tot timpul am simtit nevoia sa il judec, evident. Sa in fac harcea parcea. Una cu pamantul.
Pentru ca in sinea mea, cred ca e foarte greu sa captezi esenta tuturor lucrusoarelor pe care a vrut sa le spuna omul ala cand a pus combinatiile alea de cuvinte pe foaie. Si sa le dai viata. Si momentul in care reusesti sa te apropii de spiritul ala care traieste in paginile cartii, cand privitorul exclama uimit "Exact asa mi-am inchipuit asta!", e unic. Si rar.
Orice ar comenta rautaciosii, una dintre cele mai bune exemple este multhulitul sau multlaudatul (please take sides) Lord of the Rings. Avand in vedere ca am citit toate cartile lui Tolkien, nu numai ciclul Inelelor, pot spune ca m-am regasit in film asa cum m-am regasit in carti. Mai mult, pasajele descriptive (peste care sincer acum, multi dintre noi trec, sau le citesc in diagonala) au fost aduse cu adevarat la viata de peisaje.
Da, Lord of the Rings este o lume de poveste. Si lumea cartii e mai plina de viata ca niciodata in film. Si vrei-nu vrei, toate filmele de gen de la Lord of the Rings incoace vor fi comparate cu el. Poate de aceea n-am mai auzit prea des comentarii pozitive legate de un film fantasy. Parca niciunul nu s-a mai ridicat la inaltimea cartilor care le-au inspirat. Chronicles of Narnia, Spiderwick Chronicles, Eragon, The Golden Compass. Toate filme dragute, muncite, colorate, cu bugete pe masura. Dar not quite it. In cazul lor, the books rule!
Poate primul care a spart tiparul (desi nu prea se incadreaza in gen) e Twilight. Dar in cazul asta, faptul ca scriitoarea s-a implicat activ in realizarea filmului si alegerea actorilor se vede. Pana si coloana sonora include piese/trupe pe care le-a ascultat autoarea in perioada cand a scris cartile. De fapt pe websitul ei , pentru fiecare carte din serie, furnizeaza un playlist cu piese pe care le-a ascultat while writing. E un tot carte, film si muzica. Desigur, digerabil mai mult pentru amatorii genului.
Pentru ca in sinea mea, cred ca e foarte greu sa captezi esenta tuturor lucrusoarelor pe care a vrut sa le spuna omul ala cand a pus combinatiile alea de cuvinte pe foaie. Si sa le dai viata. Si momentul in care reusesti sa te apropii de spiritul ala care traieste in paginile cartii, cand privitorul exclama uimit "Exact asa mi-am inchipuit asta!", e unic. Si rar.
Orice ar comenta rautaciosii, una dintre cele mai bune exemple este multhulitul sau multlaudatul (please take sides) Lord of the Rings. Avand in vedere ca am citit toate cartile lui Tolkien, nu numai ciclul Inelelor, pot spune ca m-am regasit in film asa cum m-am regasit in carti. Mai mult, pasajele descriptive (peste care sincer acum, multi dintre noi trec, sau le citesc in diagonala) au fost aduse cu adevarat la viata de peisaje.
Da, Lord of the Rings este o lume de poveste. Si lumea cartii e mai plina de viata ca niciodata in film. Si vrei-nu vrei, toate filmele de gen de la Lord of the Rings incoace vor fi comparate cu el. Poate de aceea n-am mai auzit prea des comentarii pozitive legate de un film fantasy. Parca niciunul nu s-a mai ridicat la inaltimea cartilor care le-au inspirat. Chronicles of Narnia, Spiderwick Chronicles, Eragon, The Golden Compass. Toate filme dragute, muncite, colorate, cu bugete pe masura. Dar not quite it. In cazul lor, the books rule!
Poate primul care a spart tiparul (desi nu prea se incadreaza in gen) e Twilight. Dar in cazul asta, faptul ca scriitoarea s-a implicat activ in realizarea filmului si alegerea actorilor se vede. Pana si coloana sonora include piese/trupe pe care le-a ascultat autoarea in perioada cand a scris cartile. De fapt pe websitul ei , pentru fiecare carte din serie, furnizeaza un playlist cu piese pe care le-a ascultat while writing. E un tot carte, film si muzica. Desigur, digerabil mai mult pentru amatorii genului.
Samael 2009
(courtesy of metalhead.ro)Am fost la concertul Samael din 2006. Unul dintre cele mai faine pe care le-am vazut. Prestatie extra, prietenosi cu publicul, stat la autografe o gramada, sa dea cu scrisu la tot fomistii care se stransesera.
Se intorc in 2008. Pe 27 la Cluj. Si pe 28 la Bucuresti. Oare? Pentru ca pana acum tot ce avem despre concertul din Bucuresti este un vesnic "Detalii despre bilete in curand". Buun. De aici as trage o concluzie simpla. Sau doua, mai degraba. Ori astia nu mai vor sa vina si in Bucuresti si organizatorii duc tratative (a se citi trag de ei) ori organizarea e varza. Poate ma insel. Baietii cu organizarea, prove me wrong , please! Oricum unii ar zice "Da ce-i bah, ca mai e pana pe 28".
Pai. Una la mana. Daca nu mai presteaza in Bucale, s-o stim si noi. Sa ne miscam fundurile la Cluj, nu?
Doi la mana. Locatia anuntata e Preoteasa, unde n-as zice ca e loc pentru toti doritorii.
Trei la mana. Oamenii astia au ceva fani. Multicei. Biletele nu vor fi fara numar. Clar.
So....cu alte cuvinte vreau bilet. Badly. Si vreau sa mi se zica unde sa ma duc dupa el. As simple as that. Si preferabil nu cu 2 zile inainte.
Sa ne vedem cu bine si anul asta la ceva similar! (Nu vom fi la fel de multi, cred, Agronomia e huuuge pe langa Preoteasa!)
(courtesy of metalhead.ro)Later edit: Se pare ca e adevarata aia cu "Gura pacatosului adevar graieste" Venira doar la Cluj, cum am banuit.
miercuri, 7 ianuarie 2009
Lose some, win some
Joyce said: We cannot give ourselves, because we are our own. I think he was right. No matter how much we give of ourselves, we never give completely.
There's no exhaustive I in possession of anyone else. Not even in the hands of those we love most. There is always a part of you that you keep, unknowingly.
So then, maybe total love does not exist, because you cannot love anyone inasmuch as to give yourself fully to him, to make him an accomplice of your entire being. He will never know the whole of you, grasp the utmost meaning of your feelings, because ultimately, you cannot share and communicate yourself fully. Does that make all love selfish? Maybe.
When you give up for good someone you love, you never gain back the part of you that you have given. So, nature has it all covered. Had we managed to give ourselves completely, we would have lost ourselves for good to the other. And we never would have got ourselves back.
Now, what happens to the piece of the other one we get? The one that gives himself to us? We take it in, and in the end, we are a mixture of the ones we loved, they enrich us, make us stronger, more interesting, they round us off. So, in losing some, there's always winning some, at all times.
Later edit: Ana m-a trimis la aceasta piesa dupa ce a citit postul. Mi-a marturisit ca a fost primul lucru la care s-a gandit cand l-a citit.
There's no exhaustive I in possession of anyone else. Not even in the hands of those we love most. There is always a part of you that you keep, unknowingly.
So then, maybe total love does not exist, because you cannot love anyone inasmuch as to give yourself fully to him, to make him an accomplice of your entire being. He will never know the whole of you, grasp the utmost meaning of your feelings, because ultimately, you cannot share and communicate yourself fully. Does that make all love selfish? Maybe.
When you give up for good someone you love, you never gain back the part of you that you have given. So, nature has it all covered. Had we managed to give ourselves completely, we would have lost ourselves for good to the other. And we never would have got ourselves back.
Now, what happens to the piece of the other one we get? The one that gives himself to us? We take it in, and in the end, we are a mixture of the ones we loved, they enrich us, make us stronger, more interesting, they round us off. So, in losing some, there's always winning some, at all times.
Later edit: Ana m-a trimis la aceasta piesa dupa ce a citit postul. Mi-a marturisit ca a fost primul lucru la care s-a gandit cand l-a citit.
Reclaiming the blade
Intotdeauna m-au fascinat armele medievale. Si dintre toate, cel mai mult m-a uimit sabia. Cea medievala nu e cea cunoscuta in scrima ca sabre. E pur si simplu sword.
M-am gandit sa scriu un post despre acest subiect mai mult pentru a promova un documentar (Reclaiming the Blade). E un fel de tribut la adresa acestei arme, intotdeauna asociata cu ideea de onoare.
Practic, fiecare razboinic avea o relatie cu totul speciala cu sabia sa. Daca iti pierdeai sabia era un semn rau prevestitor, insemna ca esti pe cale sa iti pierzi si capul/viata. E un simbol al libertatii si al puterii. In plus, sabia a fost vazuta in Evul Mediu ca un simbol al divinitatii. O sabie in flacari este simbolul purificarii. Nu degeaba se zice a trece ceva "prin foc si sabie." Simbolismul ei crestin este evident in insasi forma manerului, in cruce. Desigur, aceasta este forma de baza, dar exista nenumarate variatii in functie de cultura. Sabiile orientale sunt cunoscute datorita lamei lor curbate si a tecilor similare.
Sabia e o arma deosebit de eficienta atunci cand e manuita cu iscusinta. E ca o femeie frumoasa si deadly. Exista mitul ca sabiile medievale ar fi foarte grele (gen 10 kg sau mai mult), dar putin stiu ca de fapt, o sabie cantareste in medie 1,5 kg.
De fapt, asta e si scopul, ca sabia sa fie o arma usoara, intrucat e folosita pentru a taia si impunge, nu pentru a zdrobi. Cea mai grea sabie medievala era espadonul sau sabia pentru doua maini si avea maxim 5 kg (varianta pentru lupta), respectiv 7 kg (varianta pentru parada), dar servea un scop specific: cu ea se taiau capetele lancilor.
Daca sunteti pasionati de arme medievale sau pur si simplu vi se pare interesant sa aflati mai multe despre ele, va recomand acest documentar. Include tot felul de interviuri cu actori care au jucat in filme gen Lord of the Rings si au trebuit sa se antreneze in arta manuirii armelor de gen (Viggo Mortensen si Karl Urban).
De ce ne dorim trafic?
Dupa ce am citit comentariile legate de un post de succes si am ingurgitat si replicile "acuzatei", mi-am pus o intrebare: ce conteaza cel mai mult pentru un blogger?
Trafic maxim, comentarii peste comentarii, sa fie cunoscut in blogosfera, intr-un cuvant sa aiba succes? Sau sa stie ca acea exprimare personala a gandurilor lui, a lucrurilor marunte care i se intampla e citita macar de un alt om? Desigur, suntem oameni diferiti si pentru fiecare conteaza cu totul altceva.
Pentru mine conteaza foarte mult ca un om sa scrie cu pasiune, sa se exprime pe sine, asa cum este, fara a incerca sa urmeze o reteta. Dar, din nou, asta depinde de ceea ce doresti sa obtii.
Daca iti doresti trafic, alegi subiecte "fierbinti" care stii ca vor da nastere unor dispute, incerci sa arunci in joc posturi care sa provoace oamenii la dialog (in contradictoriu sau nu).
Daca iti doresti doar sa scrii, sa te confesezi "paginii", sa spui niste lucruri care crezi ca trebuie spuse, sa-ti exprimi o opinie sincera si sa ti-o sustii, conteaza oare cati oameni te citesc si daca esti un blogger de succes?
Eu cred ca nu. Pentru ca NU asta iti doresti. Nu sunt ipocrita, ma bucur ca un copil cand cineva imi lasa un comentariu si aflu ca e de acord cu mine, sau, dimpotriva, ma combate, dar nu pentru asta mi-am inceput blogul. Ci pentru ca am vrut un locsor in care sa fiu cu gandurile mele. Si cred ca sunt multi ca mine. Asa cum sunt si mai multi bloggeri de succes. Personal ii admir pentru ca reusesc sa faca atatia oameni sa reactioneze. Sau sa ii distreze, sa le descreteasca fruntea. E mare lucru! De aceea ma intristeaza sa vad dispute fara sens ca cea despre care vorbeam mai sus.
Putem sa ne contram si fara sa aruncam cu sageti otravite unii in altii. It's a free world, intr-adevar, dar poate nu ar trebui sa radicalizam atat de mult lucrurile. Nu citesc Cosmopolitan, Avantaje, si altele de gen, habar n-aveam de Alexandrina, dar o citeam pe Miruna si sincer, o admiram pentru felul in care scrie. Sincer, direct, cu suflet.
Haideti sa scriem mai putin pentru trafic (Ronnie, subscriu), si mai mult pentru continut in sine. Pentru ceea ce simtim. Pentru ceea ce credem. Pentru ceea ce vrem sa exprimam.
Trafic maxim, comentarii peste comentarii, sa fie cunoscut in blogosfera, intr-un cuvant sa aiba succes? Sau sa stie ca acea exprimare personala a gandurilor lui, a lucrurilor marunte care i se intampla e citita macar de un alt om? Desigur, suntem oameni diferiti si pentru fiecare conteaza cu totul altceva.
Pentru mine conteaza foarte mult ca un om sa scrie cu pasiune, sa se exprime pe sine, asa cum este, fara a incerca sa urmeze o reteta. Dar, din nou, asta depinde de ceea ce doresti sa obtii.
Daca iti doresti trafic, alegi subiecte "fierbinti" care stii ca vor da nastere unor dispute, incerci sa arunci in joc posturi care sa provoace oamenii la dialog (in contradictoriu sau nu).
Daca iti doresti doar sa scrii, sa te confesezi "paginii", sa spui niste lucruri care crezi ca trebuie spuse, sa-ti exprimi o opinie sincera si sa ti-o sustii, conteaza oare cati oameni te citesc si daca esti un blogger de succes?
Eu cred ca nu. Pentru ca NU asta iti doresti. Nu sunt ipocrita, ma bucur ca un copil cand cineva imi lasa un comentariu si aflu ca e de acord cu mine, sau, dimpotriva, ma combate, dar nu pentru asta mi-am inceput blogul. Ci pentru ca am vrut un locsor in care sa fiu cu gandurile mele. Si cred ca sunt multi ca mine. Asa cum sunt si mai multi bloggeri de succes. Personal ii admir pentru ca reusesc sa faca atatia oameni sa reactioneze. Sau sa ii distreze, sa le descreteasca fruntea. E mare lucru! De aceea ma intristeaza sa vad dispute fara sens ca cea despre care vorbeam mai sus.
Putem sa ne contram si fara sa aruncam cu sageti otravite unii in altii. It's a free world, intr-adevar, dar poate nu ar trebui sa radicalizam atat de mult lucrurile. Nu citesc Cosmopolitan, Avantaje, si altele de gen, habar n-aveam de Alexandrina, dar o citeam pe Miruna si sincer, o admiram pentru felul in care scrie. Sincer, direct, cu suflet.
Haideti sa scriem mai putin pentru trafic (Ronnie, subscriu), si mai mult pentru continut in sine. Pentru ceea ce simtim. Pentru ceea ce credem. Pentru ceea ce vrem sa exprimam.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)