Ca sa continui traditia blogoristica, revin pe final de an cu bilantul pe 2010: as zice ca a fost un an plin si cu bune si cu rele, mai putine rele si mult mai multe bunatati. Privind in urma, vad ca am atins mai toate punctele importante, mai putin faza cu escalada, pe care insa pot considera ca am inlocuit-o cu alergatul ;))
Anul asta a fost unul al calatoriilor, parca in niciunul trecut nu am stat asa de putin pe acasa, si cand spun asta nu ma gandesc doar la concedii ci si la faptul ca am iesit foarte mult. De aceea, poate, simt nevoia sa stau in barlogul meu (here and elsewhere), acum, pe final, si sa dedic ceva mai mult timp celor pe care ii iubesc.
Asadar, daca e bilant, sa ii dam drumul: 4 tari pe care le-am descoperit anul asta (in doua dintre ele planuiesc un comeback cu prima ocazie), haladuit prin muntisorii patriei noastre mai des ca niciodata, descoperit locuri si oameni noi prin Bucurestii nostri cei de toate zilele, plus o cantitate micuta de sadness on a personal note. Overall, un an excelent! Multumesc 2010 si pentru bune si pentru rele, am invatat ceva din fiecare lucru care mi s-a intamplat :)
Pe final oarecum de an, the bad: mi-am busit un genunchi de la efort excesiv cica (hahaha, auzi, prea mult spoooort, Jesus!), dar am incredere ca pana in martie ma repar si atunci..."pre multi am sa popesc eu " :))
In 2011 imi doresc sa revin la forma fizica necesara pentru sporturile care imi plac (I miss biking like hell:( ), sa imi iau toate certificarile de care am nevoie la engleza si franceza, sa merg inainte cu italiana, si sa ma bucur si mai mult decat am facut-o anul asta de tot ceea ce mi se intampla.
Anul asta am invatat in sfarsit o mare lectie, ceea ce e poate una dintre marile mele realizari pe 2010, alaturi de traveling, iar dragul de Billy o formuleaza cel mai bine: "Don't go changing to try and please me."
In rest, sa speram la un an nou mai senin, in care sa fim fericiti si impliniti!
La Multi Ani tuturor si have the wildest parties ever! Ne citim in 2011 de-acu!
joi, 30 decembrie 2010
luni, 20 decembrie 2010
Am zis!
Anul ăsta, de sarbători, o să îmi duc sufletul la păscut. O să mi-l scald în poveşti, o să-l adap cu multă zăpadă şi cu soare cu dinţi, apoi o să îl dezgheţ la căldură lângă blăniţa ei pufoasă. Şi o să îi dau să guste dulceţuri meşteşugite înainte să-mi ceară. Şi-o să mă prindă ca pe vremuri mama cu degetul în borcan :)
Ca niciodată, de anul ăsta vreau acasă la ai mei. Şi o să alerg cu drag într-acolo de îndată ce îmi lepăd îndatoririle de om mare şi îmbrac din nou hainuţele mele de copil cu capul în nori.
O iarnă cu multe poveşti vă doresc tuturor! Sa fim senini şi veseli şi să zburăm unde ne poartă visele noastre!
Ca niciodată, de anul ăsta vreau acasă la ai mei. Şi o să alerg cu drag într-acolo de îndată ce îmi lepăd îndatoririle de om mare şi îmbrac din nou hainuţele mele de copil cu capul în nori.
O iarnă cu multe poveşti vă doresc tuturor! Sa fim senini şi veseli şi să zburăm unde ne poartă visele noastre!
luni, 29 noiembrie 2010
Mondays
OK, so I know this is no news for anybody, but I just have to say it. Today more than ever, for no particular reason, I do. I hate Monday.
I find it less and less appealing to wake up to go to work on Monday. Can't we just skip to Tuesday directly?At least then I'd know there's less days to wake up to go to work :))
Of late, no matter how awesome or quiet my weekend was, I find that on Monday mornings there is an extra load of sleep weighing on me and somehow I can manage to get rid of it no later than 10 AM, which results in a late arrival to work.
I am trying, really, doing my very best, but somehow, I find myself defeated by the almighty power of sleep and dire idleness every damn Monday!
With days getting shorter and light getting dimmer, sun turning a blind eye on us, I do find MONdays increasingly more annoying. It is then than I say, thank God for Garfield to spice up my slothfulness and give me a thumbs up on any guilt-free instance of it.
I find it less and less appealing to wake up to go to work on Monday. Can't we just skip to Tuesday directly?At least then I'd know there's less days to wake up to go to work :))
Of late, no matter how awesome or quiet my weekend was, I find that on Monday mornings there is an extra load of sleep weighing on me and somehow I can manage to get rid of it no later than 10 AM, which results in a late arrival to work.
I am trying, really, doing my very best, but somehow, I find myself defeated by the almighty power of sleep and dire idleness every damn Monday!
With days getting shorter and light getting dimmer, sun turning a blind eye on us, I do find MONdays increasingly more annoying. It is then than I say, thank God for Garfield to spice up my slothfulness and give me a thumbs up on any guilt-free instance of it.
marți, 19 octombrie 2010
Jascha Heifetz
Incredible degetele tipului! Atat de subtiri si lungi, cat de firesc curge melodia din ele, parca e prelungirea lor naturala. Amazing!
marți, 14 septembrie 2010
Cu căştile pe urechi
Acum câțiva ani nu puteam concepe un început de zi de muncă în Bucureşti fără nişte muzică în urechi. Ajunsesem oarecum dependentă de asta şi în zilele în care nu ascultam muzică pe metrou mă simţeam cel puţin ciudat.
Ulterior, nu ştiu exact din ce motive, am abandonat acest obicei. Treptat, până când mi-am dat seama după un mic auto-examen, că pur şi simplu muzica mea dispăruse. Fusese înlocuită de ceva. De plăcerea aia moromeţiană de a urmări spectacolul lumii. Tocmai acel spectacol şi acel zgomot de fond pe care încercam să îl acopăr, de care doream să mă detaşez.
Şi atunci am înţeles. Ceva se schimbase. Eu mă schimbasem. Mă acomodasem. Eram, în sfârşit, acasă, aici, în Bucureşti. Pentru că acum nu mai căutam motive să trec prin calvarul unei zile într-o metropolă aglomerată unde simţeam că duc o viaţă temporară, de împrumut, în drum spre un viitor nebulos cu zări albastre.
Viaţa mea era aici. Şi de curând, mergând acasă la ai mei, am obţinut the final proof: acasă nu mai e la Brăila ci aici, în colţişorul meu de Bucureşti din Militari. Şi de oriunde mă întorc, acum pot spune cu mâna pe inimă că mă întorc acasă.
În seara asta am pus căştile pe urechi după multă vreme. Nu prea tare, ca să aud maşinile care trec pe lângă bicicleta mea şi eventuale claxoane. Şi m-am plimbat. Poate cu adevărat pentru prima oară de când sunt aici. În oraşul pe care ne place să îl urâm. Am ignorat praful, şoferii nervoşi, pietonii exasperaţi, câinii comunitari şi m-am bucurat de călătorie. Da, căştile mele nu mai sunt colacul de salvare de odinioară. Acum sunt doar parte din peisaj.
Ulterior, nu ştiu exact din ce motive, am abandonat acest obicei. Treptat, până când mi-am dat seama după un mic auto-examen, că pur şi simplu muzica mea dispăruse. Fusese înlocuită de ceva. De plăcerea aia moromeţiană de a urmări spectacolul lumii. Tocmai acel spectacol şi acel zgomot de fond pe care încercam să îl acopăr, de care doream să mă detaşez.
Şi atunci am înţeles. Ceva se schimbase. Eu mă schimbasem. Mă acomodasem. Eram, în sfârşit, acasă, aici, în Bucureşti. Pentru că acum nu mai căutam motive să trec prin calvarul unei zile într-o metropolă aglomerată unde simţeam că duc o viaţă temporară, de împrumut, în drum spre un viitor nebulos cu zări albastre.
Viaţa mea era aici. Şi de curând, mergând acasă la ai mei, am obţinut the final proof: acasă nu mai e la Brăila ci aici, în colţişorul meu de Bucureşti din Militari. Şi de oriunde mă întorc, acum pot spune cu mâna pe inimă că mă întorc acasă.
În seara asta am pus căştile pe urechi după multă vreme. Nu prea tare, ca să aud maşinile care trec pe lângă bicicleta mea şi eventuale claxoane. Şi m-am plimbat. Poate cu adevărat pentru prima oară de când sunt aici. În oraşul pe care ne place să îl urâm. Am ignorat praful, şoferii nervoşi, pietonii exasperaţi, câinii comunitari şi m-am bucurat de călătorie. Da, căştile mele nu mai sunt colacul de salvare de odinioară. Acum sunt doar parte din peisaj.
duminică, 29 august 2010
Scrisoare
O poezică foarte cunoscută a lui Marquez, de care mi-am amintit zilele astea şi acum că am prins momentul, o consemnez, fragmentar, aici, să o răsfoiesc când mi se face dor de ea:
Si por un instante Dios se olvidara
de que soy una marioneta de trapo
y me regalara un trozo de vida,
posiblemente no diría todo lo que pienso,
pero en definitiva pensaría todo lo que digo.
Daría valor a las cosas, no por lo que valen,
sino por lo que significan.
Dormiría poco, soñaría más,
entiendo que por cada minuto que cerramos los ojos,
perdemos sesenta segundos de luz.
Andaría cuando los demás se detienen,
Despertaría cuando los demás duermen.
Escucharía cuando los demás hablan,
y cómo disfrutaría de un buen helado de chocolate.
Si Dios me obsequiara un trozo de vida,
Vestiría sencillo, me tiraría de bruces al sol,
dejando descubierto, no solamente mi cuerpo sino mi alma.
Dios mío, si yo tuviera un corazón,
escribiría mi odio sobre hielo,
y esperaría a que saliera el sol.
Pintaría con un sueño de Van Gogh
sobre las estrellas un poema de Benedetti,
y una canción de Serrat sería la serenata
que les ofrecería a la luna.
Regaría con lágrimas las rosas,
para sentir el dolor de sus espinas,
y el encarnado beso de sus pétalo...
Dios mío, si yo tuviera un trozo de vida...
No dejaría pasar un solo día
sin decirle a la gente que quiero, que la quiero.
Convencería a cada mujer u hombre de que son mis favoritos
y viviría enamorado del amor.
A los hombres les probaría cuán equivocados están,
al pensar que dejan de enamorarse cuando envejecen,
sin saber que envejecen cuando dejan de enamorarse.
A un niño le daría alas,
pero le dejaría que él solo aprendiese a volar.
A los viejos les enseñaría que la muerte
no llega con la vejez sino con el olvido.
Tantas cosas he aprendido de ustedes, los hombres
He aprendido que todo el mundo quiere vivir
en la cima de la montaña,
Sin saber que la verdadera felicidad está
en la forma de subir la escarpada.
He aprendido que cuando un recién nacido
aprieta con su pequeño puño,
por vez primera, el dedo de su padre,
lo tiene atrapado por siempre.
He aprendido que un hombre
sólo tiene derecho a mirar a otro hacia abajo,
cuando ha de ayudarle a levantarse.
Son tantas cosas las que he podido aprender de ustedes,
pero realmente de mucho no habrán de servir,
porque cuando me guarden dentro de esa maleta,
infelizmente me estaré muriendo.
LA MARIONETA
Si por un instante Dios se olvidara
de que soy una marioneta de trapo
y me regalara un trozo de vida,
posiblemente no diría todo lo que pienso,
pero en definitiva pensaría todo lo que digo.
Daría valor a las cosas, no por lo que valen,
sino por lo que significan.
Dormiría poco, soñaría más,
entiendo que por cada minuto que cerramos los ojos,
perdemos sesenta segundos de luz.
Andaría cuando los demás se detienen,
Despertaría cuando los demás duermen.
Escucharía cuando los demás hablan,
y cómo disfrutaría de un buen helado de chocolate.
Si Dios me obsequiara un trozo de vida,
Vestiría sencillo, me tiraría de bruces al sol,
dejando descubierto, no solamente mi cuerpo sino mi alma.
Dios mío, si yo tuviera un corazón,
escribiría mi odio sobre hielo,
y esperaría a que saliera el sol.
Pintaría con un sueño de Van Gogh
sobre las estrellas un poema de Benedetti,
y una canción de Serrat sería la serenata
que les ofrecería a la luna.
Regaría con lágrimas las rosas,
para sentir el dolor de sus espinas,
y el encarnado beso de sus pétalo...
Dios mío, si yo tuviera un trozo de vida...
No dejaría pasar un solo día
sin decirle a la gente que quiero, que la quiero.
Convencería a cada mujer u hombre de que son mis favoritos
y viviría enamorado del amor.
A los hombres les probaría cuán equivocados están,
al pensar que dejan de enamorarse cuando envejecen,
sin saber que envejecen cuando dejan de enamorarse.
A un niño le daría alas,
pero le dejaría que él solo aprendiese a volar.
A los viejos les enseñaría que la muerte
no llega con la vejez sino con el olvido.
Tantas cosas he aprendido de ustedes, los hombres
He aprendido que todo el mundo quiere vivir
en la cima de la montaña,
Sin saber que la verdadera felicidad está
en la forma de subir la escarpada.
He aprendido que cuando un recién nacido
aprieta con su pequeño puño,
por vez primera, el dedo de su padre,
lo tiene atrapado por siempre.
He aprendido que un hombre
sólo tiene derecho a mirar a otro hacia abajo,
cuando ha de ayudarle a levantarse.
Son tantas cosas las que he podido aprender de ustedes,
pero realmente de mucho no habrán de servir,
porque cuando me guarden dentro de esa maleta,
infelizmente me estaré muriendo.
joi, 5 august 2010
Lightning crashes
Când eram mai mică tot ascultam o piesă. Ascultam bucata aia atât de des încât până la urma s-a uzat banda casetei (dap, era acum ceva vreme) şi spre marea mea dezamăgire am rămas fără mica mea obsesie.
Dar piesa aia n-a murit pentru mine, am pus-o bine la păstrare într-un sertăraş al sufletului şi, spre marea mea surpriză şi bucurie, am regăsit-o acum câţiva ani pe calea undelor radio. Şi de data asta am aflat şi cum îi zice şi cine o cântă: Lightning crashes - Live.
Trupa e un mare succes de la mijlocul anilor 90 şi piesa asta s-a cocoţat în vârful Billboard Hot Mainstream Rock Tracks, dar eu habar n-aveam de asta pe vremea aia...
Aşadar, ascult piesa asta din 1994 fără să ştiu cine o cântă. Mai ţineţi minte compilaţiile alea pe care le luai cu împrumut de la alţii? Fără titlul pieselor sau cine le cântă. Doar muzică. Pe care o "trăgeai"şi tu dacă îţi plăcea.
Mamă-mamă cu ce grijă şi cu câtă mândrie aranjam casetele şi le prezentam amicilor. Şi când mă gândesc că acum e atât de simplu să găsesc muzica care îmi place.
Îmi aduc aminte cum mi-am convins un vecin să îmi facă rost de un album de la Depeche pe care îl râvneam grozav (singurul care îmi lipsea). Ca să aflu ulterior că omu şutise mişeleşte caseta de la sora-sa!
Dar să nu deviem de la subiect. Cred că acum îmi place şi mai mult piesa. Pentru că e un fel de regăsire. Şi pentru că am aflat că are o poveste.
Se pare că trupa a dedicat piesa unei amice de-a lor din liceu, Barbara Lewis, care a pierit într-un accident rutier (maşina ei a fost lovită de cea a unui infractor care tocmai comisese un jaf armat şi fugea de la locul faptei).
Barbara şi-a donat majoritatea organelor şi versurile evocă modul în care viaţa curmată a Barbarei a creat vieţi noi pentru alţii.
Dar piesa aia n-a murit pentru mine, am pus-o bine la păstrare într-un sertăraş al sufletului şi, spre marea mea surpriză şi bucurie, am regăsit-o acum câţiva ani pe calea undelor radio. Şi de data asta am aflat şi cum îi zice şi cine o cântă: Lightning crashes - Live.
Trupa e un mare succes de la mijlocul anilor 90 şi piesa asta s-a cocoţat în vârful Billboard Hot Mainstream Rock Tracks, dar eu habar n-aveam de asta pe vremea aia...
Aşadar, ascult piesa asta din 1994 fără să ştiu cine o cântă. Mai ţineţi minte compilaţiile alea pe care le luai cu împrumut de la alţii? Fără titlul pieselor sau cine le cântă. Doar muzică. Pe care o "trăgeai"şi tu dacă îţi plăcea.
Mamă-mamă cu ce grijă şi cu câtă mândrie aranjam casetele şi le prezentam amicilor. Şi când mă gândesc că acum e atât de simplu să găsesc muzica care îmi place.
Îmi aduc aminte cum mi-am convins un vecin să îmi facă rost de un album de la Depeche pe care îl râvneam grozav (singurul care îmi lipsea). Ca să aflu ulterior că omu şutise mişeleşte caseta de la sora-sa!
Dar să nu deviem de la subiect. Cred că acum îmi place şi mai mult piesa. Pentru că e un fel de regăsire. Şi pentru că am aflat că are o poveste.
Se pare că trupa a dedicat piesa unei amice de-a lor din liceu, Barbara Lewis, care a pierit într-un accident rutier (maşina ei a fost lovită de cea a unui infractor care tocmai comisese un jaf armat şi fugea de la locul faptei).
Barbara şi-a donat majoritatea organelor şi versurile evocă modul în care viaţa curmată a Barbarei a creat vieţi noi pentru alţii.
lightning crashes, a new mother cries
her placenta falls to the floor
the angel opens her eyes
the confusion sets in
before the doctor can even close the door
lightning crashes, an old mother dies
her intentions fall to the floor
the angel closes her eyes
the confusion that was hers
belongs now, to the baby down the hall
oh now feel it comin' back again
like a rollin' thunder chasing the wind
forces pullin' from the center of the earth again
I can feel it.
lightning crashes, a new mother cries
this moment she's been waiting for
the angel opens her eyes
pale blue colored iris,
presents the circle
and puts the glory out to hide, hide
vineri, 30 iulie 2010
Bicicleta lui Montand!
Pentru toţi pasionaţii de biciclit şi de biciclete ca şi pentru nostalgicii după muzică franţuzească, un video care aduce ambele categorii armonios împreună. Enjoy!
A bicyclette
A bicyclette
joi, 29 iulie 2010
Bunica
E o bucăţică de om. Dar aşa mică cum e, e vioaie ca o zvărlugă. Aşa a fost toată viaţa. Femeia asta nu a stat o clipă locului. Uneori îmi închipui că n-a dormit niciodată în pat şi doar a aţipit din când în când pe scaun.
N-a avut o viaţă uşoară. A muncit de dimineaţă până seara, şi-a slujit bărbatul suportându-i toanele fără să crâcnească, şi-a născut copiii singură, acasă, după care s-a întors la treburile din gospodărie ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Are o minte vie şi o energie debordantă.
Şi acum, când se apropie de o vârstă considerabilă, e la fel.
Pentru mine e un munte de răbdare şi dedicare. Pentru că, pare-mi-se, întreaga ei viaţă şi-a închinat-o altora. S-a dat pe ea laoparte de fiecare dată şi a vegheat să le fie celorlalţi bine.
Nu ştie ce e prefăcătoria şi nu e diplomată. E un om dintr-o bucată care îţi spune verde în faţă ce crede, fără menajamente. Şi în lumea astea plină de asertivitate şi corectitudine politică, modul în care pune ea problema, tranşant şi dureros de adevărat, e pentru mulţi simplist. Da, bunica mea e un om simplu. Dar autentic. Fără măşti, fără minciuni şi poate, fără regrete.
Şi fără a părea depăşită de vremurile actuale, are o judecată atât de sănătoasă şi nişte idei atât de fresh încât uneori mă face să îmi dau seama cât de închistaţi suntem în paradigmele noastre moderne, cât de captivi suntem în aşa-zisa noastră libertate.
Ea e oaza mea de aer sănătos. Populată de simplitate şi de frumuseţe. De doi ochi albaştri care vor fi alături de mine mereu. Chiar şi când atunci când va dispărea, luând şi o bucăţică din inima mea. Pentru totdeauna.
N-a avut o viaţă uşoară. A muncit de dimineaţă până seara, şi-a slujit bărbatul suportându-i toanele fără să crâcnească, şi-a născut copiii singură, acasă, după care s-a întors la treburile din gospodărie ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Are o minte vie şi o energie debordantă.
Şi acum, când se apropie de o vârstă considerabilă, e la fel.
Pentru mine e un munte de răbdare şi dedicare. Pentru că, pare-mi-se, întreaga ei viaţă şi-a închinat-o altora. S-a dat pe ea laoparte de fiecare dată şi a vegheat să le fie celorlalţi bine.
Nu ştie ce e prefăcătoria şi nu e diplomată. E un om dintr-o bucată care îţi spune verde în faţă ce crede, fără menajamente. Şi în lumea astea plină de asertivitate şi corectitudine politică, modul în care pune ea problema, tranşant şi dureros de adevărat, e pentru mulţi simplist. Da, bunica mea e un om simplu. Dar autentic. Fără măşti, fără minciuni şi poate, fără regrete.
Şi fără a părea depăşită de vremurile actuale, are o judecată atât de sănătoasă şi nişte idei atât de fresh încât uneori mă face să îmi dau seama cât de închistaţi suntem în paradigmele noastre moderne, cât de captivi suntem în aşa-zisa noastră libertate.
Ea e oaza mea de aer sănătos. Populată de simplitate şi de frumuseţe. De doi ochi albaştri care vor fi alături de mine mereu. Chiar şi când atunci când va dispărea, luând şi o bucăţică din inima mea. Pentru totdeauna.
luni, 26 iulie 2010
De ce trecem pe roşu?
Stau uneori şi mă delectez dimineaţa cu spectacolul lumii grăbite.
De multe ori mă amuză, dar azi am zis să pun pe tapet o chestiune care mă lasă perplexă de fiecare dată...
La trecerea de la gura de metrou dinspre piaţă de la Veteranilor semafoarele sunt (duh!) sincronizate, adică, vorba ceea, se face roşu sau verde la ambele în acelaşi timp. De aceea nu pot înţelege şi pace ce crede lumea asta grăbită (nu că eu n-aş fi) că obţine dacă trece pe roşu. Nu are logică, pentru că vor aştepta în continuare şi pe a doua bucată de drum. Ce câştigă? Mda, de fapt, şi acolo vor trece tot pe roşu, corect?
Ce mi-a provocat această mică revoltă? O situaţie de fapt şi o discuţie între o bunică şi nepotul ei deunăzi:
Bunica [după ce 80% din cei care aşteptau la semafor trecuseră pe roşu şi nepotul o trăsese voiniceşte de mână să treacă şi ei] 'Nu se poate, puişor, este roşu, nu putem trece!'
Copilul: Da' ei de ce-au trecut dacă e roşu?
Bunica:....
Aşadar voi ce răspuns i-aţi da copilului vostru? De ce trecem pe roşu? De ce ne bulucim disperaţi în calea maşinilor, trăgând după noi sacoşe, căini şi copii? Drept e, nici şoferii nu sunt uşă de biserică şi sunt mulţi care trec pe verde de te uiţi bine de tot înainte să pui piciorul pe zebră să nu te zboare nebunu.
Şi totuşi, nu pot înţelege cum un om bătrân, care de-abia se târâie, se hazardează să treacă pe roşu, estimând el probabil că maşina aia e încă departe? Cum le riscă viaţa copiilor şi nepoţilor lor unii, trecând (culmea, uneori, cu tupeu, agale!) cu mare satisfacţie pe roşu?
Aici nu e nicio competiţie, nu avem NIMIC de câştigat, ci doar de pierdut, şi din păcate, nu realizăm asta. Sunt atâtea moduri în care poţi muri, dar să mori de mâna ta mi se pare cea mai proastă afacere :(
De multe ori mă amuză, dar azi am zis să pun pe tapet o chestiune care mă lasă perplexă de fiecare dată...
La trecerea de la gura de metrou dinspre piaţă de la Veteranilor semafoarele sunt (duh!) sincronizate, adică, vorba ceea, se face roşu sau verde la ambele în acelaşi timp. De aceea nu pot înţelege şi pace ce crede lumea asta grăbită (nu că eu n-aş fi) că obţine dacă trece pe roşu. Nu are logică, pentru că vor aştepta în continuare şi pe a doua bucată de drum. Ce câştigă? Mda, de fapt, şi acolo vor trece tot pe roşu, corect?
Ce mi-a provocat această mică revoltă? O situaţie de fapt şi o discuţie între o bunică şi nepotul ei deunăzi:
Bunica [după ce 80% din cei care aşteptau la semafor trecuseră pe roşu şi nepotul o trăsese voiniceşte de mână să treacă şi ei] 'Nu se poate, puişor, este roşu, nu putem trece!'
Copilul: Da' ei de ce-au trecut dacă e roşu?
Bunica:....
Aşadar voi ce răspuns i-aţi da copilului vostru? De ce trecem pe roşu? De ce ne bulucim disperaţi în calea maşinilor, trăgând după noi sacoşe, căini şi copii? Drept e, nici şoferii nu sunt uşă de biserică şi sunt mulţi care trec pe verde de te uiţi bine de tot înainte să pui piciorul pe zebră să nu te zboare nebunu.
Şi totuşi, nu pot înţelege cum un om bătrân, care de-abia se târâie, se hazardează să treacă pe roşu, estimând el probabil că maşina aia e încă departe? Cum le riscă viaţa copiilor şi nepoţilor lor unii, trecând (culmea, uneori, cu tupeu, agale!) cu mare satisfacţie pe roşu?
Aici nu e nicio competiţie, nu avem NIMIC de câştigat, ci doar de pierdut, şi din păcate, nu realizăm asta. Sunt atâtea moduri în care poţi muri, dar să mori de mâna ta mi se pare cea mai proastă afacere :(
miercuri, 21 iulie 2010
Foamea, bat-o vina!
Din fire sunt o fiinţă cam mofturoasă la mâncare. Deşi în ultimii ani am mai crescut şi eu la faza asta (adică mănânc mai multe chestii pe care nu le sufeream în trecut), sunt în continuare fiţoasă la multe chestii de păpică.
Ei binee, azi şi mâine până la o oră apreciabilă tre' să ţin oareşicare post negru, nu contează din ce motive. Ehei şi de-abia acum ajung să îi dau dreptate mamei mele care, îmi zicea, săraca, cum că nu prea ştiu eu ce înseamnă să fii cu adevărat flămând de fac atâtea mofturi.
Domle, cam aşa e. Când îţi e foame, ai muşca şi din birou şi ţi s-ar părea taare gustos. Mă simt oarecum precum Garfield când îi e foame şi vede totul în jurul lui sub formă de mâncare. Cărţile mele arată dintr-o dată foarte yummy, şi biblioteca mea s-a transformat subit într-o sală de mese meşteşugit garnisită.
Uite colo Oxfordu meu din facultate. Miam, oare dacă aş ciupi un colţişor... Sau albumul ăla cu Dali, glossy aşa, cred că merge şi mai bine. Tot îmi place mie cum miros tipăriturile, aş putea să şi gust. Poate îs bune...
Citeam când eram mai mică cum sărmanii se culcau cu burta goală şi când îi pişca gheara foamei de se trezeau, se culcau la loc. Păi de unde frate? Că întâi tre să adormi. Dacă îţi iese cu burta goală....Mie nu prea îmi iese.
Din toată trebşoara asta, ce concluzie tragem? Că, dragă Cătişor, dacă te-oi mai prinde că faci mofturi la mâncare, îţi rup picioarele. Sau nu. Mai bine. Te pun la regim forţat o zi întreagă să îţi aduci aminte cum e să îţi doreşti să mănânci şi să nu poţi. OK???
Şi acum gata, te-ai plâns destul. Sooomn!
Ei binee, azi şi mâine până la o oră apreciabilă tre' să ţin oareşicare post negru, nu contează din ce motive. Ehei şi de-abia acum ajung să îi dau dreptate mamei mele care, îmi zicea, săraca, cum că nu prea ştiu eu ce înseamnă să fii cu adevărat flămând de fac atâtea mofturi.
Domle, cam aşa e. Când îţi e foame, ai muşca şi din birou şi ţi s-ar părea taare gustos. Mă simt oarecum precum Garfield când îi e foame şi vede totul în jurul lui sub formă de mâncare. Cărţile mele arată dintr-o dată foarte yummy, şi biblioteca mea s-a transformat subit într-o sală de mese meşteşugit garnisită.
Uite colo Oxfordu meu din facultate. Miam, oare dacă aş ciupi un colţişor... Sau albumul ăla cu Dali, glossy aşa, cred că merge şi mai bine. Tot îmi place mie cum miros tipăriturile, aş putea să şi gust. Poate îs bune...
Citeam când eram mai mică cum sărmanii se culcau cu burta goală şi când îi pişca gheara foamei de se trezeau, se culcau la loc. Păi de unde frate? Că întâi tre să adormi. Dacă îţi iese cu burta goală....Mie nu prea îmi iese.
Din toată trebşoara asta, ce concluzie tragem? Că, dragă Cătişor, dacă te-oi mai prinde că faci mofturi la mâncare, îţi rup picioarele. Sau nu. Mai bine. Te pun la regim forţat o zi întreagă să îţi aduci aminte cum e să îţi doreşti să mănânci şi să nu poţi. OK???
Şi acum gata, te-ai plâns destul. Sooomn!
luni, 5 iulie 2010
De prin vechi
Weekendul ăsta am fost pe la mare şi am aterizat iremediabil şi în Vamă. Vama veche şi nouă, zgomotoasă şi tristă, veselă şi melancolică creşte şi ea şi se schimbă odată cu vremurile. Se contorsioneză, expandează, subţiază după voia călătorului, dar nu moare niciodată.
Vama Veche e o supravieţuitoare în ciuda vremurilor care trec peste ea. Lumea se schimbă, oamenii care îi bat uliţele (pentru că pentru mine pe acolo nu va fi niciodată o stradă) vin şi pleacă, noi sau vechi, dar ea le ţine piept tuturor.
Ştiu. Vama s-a schimbat. A devenit un fel de slogan: nu mai e ce era odată. Din multe puncte de vedere da. Din altele nu. Depinde cum o vede fiecare. Vama a fost şi va fi o anumita stare de spirit. Pe care fiecare o simte altfel. Şi asta o poţi lua cu tine pe orice plajă pustie unde stai înmărmurit şi priveşti drumul lunii pe apele negre ale nopţii, unde îţi adînceşti cu voluptate degetele în nisip şi te simţi măcar pentru câteva ore departe de timp.
Trupa veche. Am fost la un concert de-al lor şi pentru prima oară parcă mi-am dat seama că totul e încă acolo. Piesele alea care pentru fiecare marchează nişte amintiri plăcute cu nisip, mireasmă sărată de mare şi prieteni buni.
Those were the days... Aşa e. Dar până la urmă toate-s vechi şi nouă toate. Îţi poţi face un viitor nou din vechi, reinterpretând aceleaşi ritmuri sau găsindu-le tonuri noi. E frumos şi acum, ca şi atunci. Pentru că eşti în prezent. Şi these are the days. Care pot fi cel puţin la fel de frumoase ca cele vechi :)
Vama Veche e o supravieţuitoare în ciuda vremurilor care trec peste ea. Lumea se schimbă, oamenii care îi bat uliţele (pentru că pentru mine pe acolo nu va fi niciodată o stradă) vin şi pleacă, noi sau vechi, dar ea le ţine piept tuturor.
Ştiu. Vama s-a schimbat. A devenit un fel de slogan: nu mai e ce era odată. Din multe puncte de vedere da. Din altele nu. Depinde cum o vede fiecare. Vama a fost şi va fi o anumita stare de spirit. Pe care fiecare o simte altfel. Şi asta o poţi lua cu tine pe orice plajă pustie unde stai înmărmurit şi priveşti drumul lunii pe apele negre ale nopţii, unde îţi adînceşti cu voluptate degetele în nisip şi te simţi măcar pentru câteva ore departe de timp.
Trupa veche. Am fost la un concert de-al lor şi pentru prima oară parcă mi-am dat seama că totul e încă acolo. Piesele alea care pentru fiecare marchează nişte amintiri plăcute cu nisip, mireasmă sărată de mare şi prieteni buni.
Those were the days... Aşa e. Dar până la urmă toate-s vechi şi nouă toate. Îţi poţi face un viitor nou din vechi, reinterpretând aceleaşi ritmuri sau găsindu-le tonuri noi. E frumos şi acum, ca şi atunci. Pentru că eşti în prezent. Şi these are the days. Care pot fi cel puţin la fel de frumoase ca cele vechi :)
joi, 1 iulie 2010
Sonisphere văzut de (pe) jos
Bifat si Sonisphere.
Buun! Cu ce am rămas din toată chestia asta? Cu o poftă nebună de încă un concert Rammstein. Un motiv bun (poate singurul, dacă stau sa mă gândesc) pentru o vizită pe viitor în Germania (nuş' de ce, da' altfel nu prea mă atrage ţara asta)
Ca la multe alte concerte unde am învăţat dezavantajele staturii mele de semi-midget, şi la Sonisphere am reuşit să fiu un fel de reper pentru oamenii în tranzit (din orice parte în orice parte).
Şi având în vedere că am crescut şi nu mă mai iau la harţă ca pe vremuri cu oricine se şterge în mod permanent de mine, am aplicat o metodă pacifistă de învăluire şi evitare a tranzitului (am şi eu oful meu, nah, daca eşti micuţ de statură, se vor găsi veşnic matahale şi nu numai care să considere că pot trece eventual şi PRIN tine): m-am întins oareşicât pe jos (cât mai lălăit, să ocupăm ceva loc), fapt dovedit extrem de util şi în descurajarea tranzitărilor (deh, mai greu sa sari peste 4 perechi de picioare lungite cu mare chin spre bunăstarea proprietarilor) şi în ocuparea unui loc strategic, dar şi în odihnirea ciolanelor obosite ale consumatorului de Sonisphere.
Zis şi făcut! Daaar, acum vine şi reversul medaliei: nu de puţine ori era lumea să calce pe mine (că deh, doar te uiţi după un loc în faţă, cine să se mai uite şi pe jos, la amarâţii tolăniţi, cine i-a pus sa se aşeze in the first place). Drept îi, nu m-am pomenit nici cu bere nici cu scrum pe mine, ceea ce e un plus, mă aşteptam la mai rău.
E frumos la Sonisphere pe jos. Vezi care are papucii murdari, ce şireturi şmechere se mai poartă, compari grosimea gleznelor celorlalţi, faci pronosticuri cu care observă că e unu pe jos şi pe ACOLO chiar nu are pe unde trece, estimezi cam câţi te vor călca, vezi câtă bere mai are vecinu, mâna lu' unu pe fundul prietenei lu' altu, chestii de-astea.
Băi da şi când te ridici şi vezi cât amar de loc ai....uuuuuaaaaai, să mori de bucurie nu alta! După care vin vreo 5 şi te îngrămădesc în ăla din faţă, care, întâmplător, are vreo 2 metri şi dintr-o dată Metallica e doar cu sunet. Şi multă transpiraţie.
Slavă cerului că a mai existat şi ziua 3, aka Rammstein, când a reuşit să vadă şi je 2 ecrane şi juma de scena. Uraaaaaaa!
Buun! Cu ce am rămas din toată chestia asta? Cu o poftă nebună de încă un concert Rammstein. Un motiv bun (poate singurul, dacă stau sa mă gândesc) pentru o vizită pe viitor în Germania (nuş' de ce, da' altfel nu prea mă atrage ţara asta)
Ca la multe alte concerte unde am învăţat dezavantajele staturii mele de semi-midget, şi la Sonisphere am reuşit să fiu un fel de reper pentru oamenii în tranzit (din orice parte în orice parte).
Şi având în vedere că am crescut şi nu mă mai iau la harţă ca pe vremuri cu oricine se şterge în mod permanent de mine, am aplicat o metodă pacifistă de învăluire şi evitare a tranzitului (am şi eu oful meu, nah, daca eşti micuţ de statură, se vor găsi veşnic matahale şi nu numai care să considere că pot trece eventual şi PRIN tine): m-am întins oareşicât pe jos (cât mai lălăit, să ocupăm ceva loc), fapt dovedit extrem de util şi în descurajarea tranzitărilor (deh, mai greu sa sari peste 4 perechi de picioare lungite cu mare chin spre bunăstarea proprietarilor) şi în ocuparea unui loc strategic, dar şi în odihnirea ciolanelor obosite ale consumatorului de Sonisphere.
Zis şi făcut! Daaar, acum vine şi reversul medaliei: nu de puţine ori era lumea să calce pe mine (că deh, doar te uiţi după un loc în faţă, cine să se mai uite şi pe jos, la amarâţii tolăniţi, cine i-a pus sa se aşeze in the first place). Drept îi, nu m-am pomenit nici cu bere nici cu scrum pe mine, ceea ce e un plus, mă aşteptam la mai rău.
E frumos la Sonisphere pe jos. Vezi care are papucii murdari, ce şireturi şmechere se mai poartă, compari grosimea gleznelor celorlalţi, faci pronosticuri cu care observă că e unu pe jos şi pe ACOLO chiar nu are pe unde trece, estimezi cam câţi te vor călca, vezi câtă bere mai are vecinu, mâna lu' unu pe fundul prietenei lu' altu, chestii de-astea.
Băi da şi când te ridici şi vezi cât amar de loc ai....uuuuuaaaaai, să mori de bucurie nu alta! După care vin vreo 5 şi te îngrămădesc în ăla din faţă, care, întâmplător, are vreo 2 metri şi dintr-o dată Metallica e doar cu sunet. Şi multă transpiraţie.
Slavă cerului că a mai existat şi ziua 3, aka Rammstein, când a reuşit să vadă şi je 2 ecrane şi juma de scena. Uraaaaaaa!
vineri, 18 iunie 2010
Biciclist prin Bucureşti
Deşi nu merg de multă vreme cu bicicleta prin oraş, am ajuns să strâng o desagă de povestioare biciclistice, care însumează atât bucurii cât şi frustrări ale mersului pe 2 roţi în marea aglomeraţie urbană numită Bucureşti.
După câteva încercări, mi-am stabilit un traseu până la muncă pe care îl urmez conştiincios de 3-4 ori pe saptamănă. Am ajuns să ştiu fiecare gropiţă şi mai ales fiecare bordură, aşa că pe undeva, s-ar putea spune că drumul nu îmi rezervă foarte multe surprize...
Nimic mai greşit! Fiecare zi pe bicicletă e o nouă aventură: uneori e o zi senină, în care nu găsesc maşini parcate pe pistă si oamenii, drăguţi, se dau din calea mea fără să fie nevoie de claxon sau avertizări verbale; atunci zic încântată mulţumesc şi merg voioasă spre ţintă, bucurându-mă de tot ce văd frumos pe drum; alteori, mă lupt pentru bucăţica mea de trotuar cu zeci de obstacole şi mă văd nevoită să mă dau jos pentru că efectiv nu am pe unde să merg (în ciuda fricii mele, am încercat şi pe stradă, dar recunosc că am renunţat la primul claxon, care, culmea, nici măcar nu-mi era adresat).
Şi cu bune şi cu rele, cert e că viaţa e frumoasă din şa, şi asta se vede şi în modul în care îmi văd de treabă la birou. Sunt mai veselă, mai metodică, şi iau lucrurile muuult mai uşor.
Viaţa sună bine. Şi realitatea la fel, oricât de neagră pare în unele zile.
E drept, nu cobor vijelios dealul, nu fac slalom printre maşini, nu încerc să fac teste de rezistenţă a răbdării şoferilor, nu sunt o mare curajoasă, dar poate şi de aceea îmi place atât de mult să merg pe biclă. Aşa cum ştiu şi pot eu, în ritmul meu. Chiar şi aşa, the adrenaline rush is still there!
După câteva încercări, mi-am stabilit un traseu până la muncă pe care îl urmez conştiincios de 3-4 ori pe saptamănă. Am ajuns să ştiu fiecare gropiţă şi mai ales fiecare bordură, aşa că pe undeva, s-ar putea spune că drumul nu îmi rezervă foarte multe surprize...
Nimic mai greşit! Fiecare zi pe bicicletă e o nouă aventură: uneori e o zi senină, în care nu găsesc maşini parcate pe pistă si oamenii, drăguţi, se dau din calea mea fără să fie nevoie de claxon sau avertizări verbale; atunci zic încântată mulţumesc şi merg voioasă spre ţintă, bucurându-mă de tot ce văd frumos pe drum; alteori, mă lupt pentru bucăţica mea de trotuar cu zeci de obstacole şi mă văd nevoită să mă dau jos pentru că efectiv nu am pe unde să merg (în ciuda fricii mele, am încercat şi pe stradă, dar recunosc că am renunţat la primul claxon, care, culmea, nici măcar nu-mi era adresat).
Şi cu bune şi cu rele, cert e că viaţa e frumoasă din şa, şi asta se vede şi în modul în care îmi văd de treabă la birou. Sunt mai veselă, mai metodică, şi iau lucrurile muuult mai uşor.
Viaţa sună bine. Şi realitatea la fel, oricât de neagră pare în unele zile.
E drept, nu cobor vijelios dealul, nu fac slalom printre maşini, nu încerc să fac teste de rezistenţă a răbdării şoferilor, nu sunt o mare curajoasă, dar poate şi de aceea îmi place atât de mult să merg pe biclă. Aşa cum ştiu şi pot eu, în ritmul meu. Chiar şi aşa, the adrenaline rush is still there!
miercuri, 2 iunie 2010
Toţi fiii mei
În sfârşit, mă declar mulţumită. Mi-am văzut visul cu ochii: un Miller jucat extrem de pertinent, recognoscibil, total...EL. La Naţional. În Toţi fiii mei (All My Sons).
Ramasesem cu un gust amar după piesa mea favorită, Moartea unui comis-voiajor, de la Bulandra. Fad, plat, fara feeling, parcă cu o oboseală cronică care planează asupra întregii reprezentaţii.
Cert e că drama americană nu prinde la orice tip de public. Aşa cum dramatismul lui Cehov plictiseşte de moarte pe unii, iar punerile în scenă contemporane ale lui Afrim oripilează pe alţii.
Trebuie să recunosc că nu mai fusesem de mult la teatru, întrucât cele mai recente încercări mi s-au părut oarecum populiste şi uşor mediocre. De aceea, poate, m-am şi bucurat să văd o piesă pe sufleţelul meu. Chiar şi cu o sală nu foarte plină.
Rebengiuc încă se ţine bine, tot respectul pentru el, o regie făcută de Caramitru, destul de inspirată, şi o atmosferă care redă foarte bine feelingul piesei lui Miller (lighting design foarte sugestiv si decor interesant).
O Sanda Toma excelenta şi o actriţă pe care n-o ştiam, Costina Ciuciulica, care m-a impresionat plăcut.
Ramasesem cu un gust amar după piesa mea favorită, Moartea unui comis-voiajor, de la Bulandra. Fad, plat, fara feeling, parcă cu o oboseală cronică care planează asupra întregii reprezentaţii.
Cert e că drama americană nu prinde la orice tip de public. Aşa cum dramatismul lui Cehov plictiseşte de moarte pe unii, iar punerile în scenă contemporane ale lui Afrim oripilează pe alţii.
Trebuie să recunosc că nu mai fusesem de mult la teatru, întrucât cele mai recente încercări mi s-au părut oarecum populiste şi uşor mediocre. De aceea, poate, m-am şi bucurat să văd o piesă pe sufleţelul meu. Chiar şi cu o sală nu foarte plină.
Rebengiuc încă se ţine bine, tot respectul pentru el, o regie făcută de Caramitru, destul de inspirată, şi o atmosferă care redă foarte bine feelingul piesei lui Miller (lighting design foarte sugestiv si decor interesant).
O Sanda Toma excelenta şi o actriţă pe care n-o ştiam, Costina Ciuciulica, care m-a impresionat plăcut.
joi, 27 mai 2010
For we are truly made for companionship, not solitude
No matter how much we may crave for solitude, for being alone with ourselves only, without human companionship, we all creep out of our lonely cave at some point and reach for another human being.
We simply are not made for continual loneliness and that poetically-dreamt desert of solitude. We long for companionship and we strive to get it in order to feel complete. No one feels complete solely on his own. The others round you off in many ways and there is joy in this that is very hard to obtain in loneliness.
Surely we all have our moments of solitude when we need to get in touch with our thoughts and ponder on our inner questions but in the end, we go out in the open looking for the comfort of the social.
We simply are not made for continual loneliness and that poetically-dreamt desert of solitude. We long for companionship and we strive to get it in order to feel complete. No one feels complete solely on his own. The others round you off in many ways and there is joy in this that is very hard to obtain in loneliness.
Surely we all have our moments of solitude when we need to get in touch with our thoughts and ponder on our inner questions but in the end, we go out in the open looking for the comfort of the social.
vineri, 21 mai 2010
Where is my mind wandering?
Since right now I am @work and the weather outside is not exactly genial, I'm dreaming of being here:
And yeah, I can answer this question: Where is my mind? Right there, next to those tiny lil' waves breaking on a beach :)
And yeah, I can answer this question: Where is my mind? Right there, next to those tiny lil' waves breaking on a beach :)
joi, 20 mai 2010
Out into space
Un video cu imagini din spaţiu pe muzica celor de la Pearl Jam. Great vocals, heartfelt lyrics, and amazing images.
Un mix nemuritor şi o piesă care mi-a mers la inimă de fiecare dată când am ascultat-o!
Un mix nemuritor şi o piesă care mi-a mers la inimă de fiecare dată când am ascultat-o!
miercuri, 19 mai 2010
Spaţiul-ultima frontieră
Stau uneori şi mă gandesc că suntem ca nişte lăcuste sau ca nişte rozătoare care consumă tot, fără prea mult discernământ, doar pentru binele propriu.
Citeam pe undeva că sunt şanse mari ca până în 2050 Pământul să devină un mare deşert. Nici 50 ani. Trist de curând.
Avem Ziua Pământului şi altele la fel dar de fapt, practic, cât facem pentru lumea în care trăim? Până la urmă, ca simplu individ, faci ce poţi, dar nu poţi obliga pe altul să se gândească la lucrurile astea.
Şi atunci, îmi dau seama că scenariile mai mult sau mai puţin apocaliptice din iubitele mele SF-uri ar putea să se transforme la un moment dat în nişte realităţi extrem de viabile.
What then? Dupa ce am ros tot ce e de ros pe aici, unde ne vom duce? Să cotropim altă planetă, să o stoarcem picătură cu picătură de sevă în căutarea noastră permanentă de mai bine?
Iarăşi citeam pe undeva că orbita terestră e deja un mic junk yard, populat de navetele noastre eşuate, şuruburi, nituri, piuliţe şi alte asemenea goodies, însumând circa 2 milioane kg de gunoi cosmic.
Ce mai, suntem cei mai tari, am ajuns în spaţiu din toate punctele de vedere, cu tot ceea ce ne reprezintă. Chiar tot...
De aceea, probabil, când va veni ziua aceea, Space-the final frontier va căpăta o conotaţie nouă, deloc fericită...
Citeam pe undeva că sunt şanse mari ca până în 2050 Pământul să devină un mare deşert. Nici 50 ani. Trist de curând.
Avem Ziua Pământului şi altele la fel dar de fapt, practic, cât facem pentru lumea în care trăim? Până la urmă, ca simplu individ, faci ce poţi, dar nu poţi obliga pe altul să se gândească la lucrurile astea.
Şi atunci, îmi dau seama că scenariile mai mult sau mai puţin apocaliptice din iubitele mele SF-uri ar putea să se transforme la un moment dat în nişte realităţi extrem de viabile.
What then? Dupa ce am ros tot ce e de ros pe aici, unde ne vom duce? Să cotropim altă planetă, să o stoarcem picătură cu picătură de sevă în căutarea noastră permanentă de mai bine?
Iarăşi citeam pe undeva că orbita terestră e deja un mic junk yard, populat de navetele noastre eşuate, şuruburi, nituri, piuliţe şi alte asemenea goodies, însumând circa 2 milioane kg de gunoi cosmic.
Ce mai, suntem cei mai tari, am ajuns în spaţiu din toate punctele de vedere, cu tot ceea ce ne reprezintă. Chiar tot...
De aceea, probabil, când va veni ziua aceea, Space-the final frontier va căpăta o conotaţie nouă, deloc fericită...
marți, 18 mai 2010
Sunt
Sunt ceva mai mult decat şi-ar dori alţii şi ceva mai puţin decât mi-aş dori.
Sunt neclintirea înverşunată a stâncilor îmbrăţişate de răcoarea muşchiului şi a zăpezii.
Sunt o carte găsită pe o bancă care călătoreşte la infinit prin biblioteci, rafturi, rucsaci, amintiri, vise şi decepţii.
Sunt o pasăre care a ros zabrelele culcuşului protector şi a plecat departe, zburând pieziş spre lumină.
Sunt surâsul pierdut al toamnei când îşi părăseşte foşnetul ruginiu.
Sunt susurul mut al tăcerii sufletelor regăsite.
Sunt un rotocol de fân purtat de vânt peste coline şi peste timp, în eter.
Sunt viaţa mustind de sevă a copacilor copilăriei.
Sunt acelaşi şi altul, aici şi nicăieri.
Sunt neschimbat şi mereu nou.
Sunt eu.
Sunt neclintirea înverşunată a stâncilor îmbrăţişate de răcoarea muşchiului şi a zăpezii.
Sunt o carte găsită pe o bancă care călătoreşte la infinit prin biblioteci, rafturi, rucsaci, amintiri, vise şi decepţii.
Sunt o pasăre care a ros zabrelele culcuşului protector şi a plecat departe, zburând pieziş spre lumină.
Sunt surâsul pierdut al toamnei când îşi părăseşte foşnetul ruginiu.
Sunt susurul mut al tăcerii sufletelor regăsite.
Sunt un rotocol de fân purtat de vânt peste coline şi peste timp, în eter.
Sunt viaţa mustind de sevă a copacilor copilăriei.
Sunt acelaşi şi altul, aici şi nicăieri.
Sunt neschimbat şi mereu nou.
Sunt eu.
duminică, 16 mai 2010
It should be
It should be simple. It starts and it evolves. Naturally. Without props, pushes, and the sort. And too much compromise.
But in reality, you have to compromise. In everything. Otherwise, it just does not work. Or does it?
Why do we make everything a game and we are always lurking for the big prize or something? Why can't we just be straight and honest about things and need to make it complicated? Life is just too short for us to make it more complicated than it already is.
But in reality, you have to compromise. In everything. Otherwise, it just does not work. Or does it?
Why do we make everything a game and we are always lurking for the big prize or something? Why can't we just be straight and honest about things and need to make it complicated? Life is just too short for us to make it more complicated than it already is.
luni, 10 mai 2010
Why do we love?
I often ask myself how is it that this somewhat weird and funny feeling takes shape into a soul. What makes love appear and surface?
Why do we fall in love, why do we keep loving and hang in there no matter how many painstakingly hard moments this puts us through.
I guess we do this basically because it makes us feel that we belong. Being in love kinda carves out a piece of reality for you, making it your own, customized corner of the world. A place where you feel good.Even if unrequitted, love does make you feel that you belong. Gives you a purpose, a sense of being, a road to follow, a direction.
Good or bad, it organizes your chaos and sorts things out for you in a weird kinda way.
Why do you people out there love?
Why do we fall in love, why do we keep loving and hang in there no matter how many painstakingly hard moments this puts us through.
I guess we do this basically because it makes us feel that we belong. Being in love kinda carves out a piece of reality for you, making it your own, customized corner of the world. A place where you feel good.Even if unrequitted, love does make you feel that you belong. Gives you a purpose, a sense of being, a road to follow, a direction.
Good or bad, it organizes your chaos and sorts things out for you in a weird kinda way.
Why do you people out there love?
miercuri, 21 aprilie 2010
Cerc vicios?
Vorbeam deunăzi cu o amică despre viaţa pe care o ducem şi despre cercul vicios în care suntem prinşi cu toţii.
Întrebările sunt clasice: cum să te rupi de stilul de viaţă pe care ţi-l impune munca pe plantaţia corporatistă?
Să vedem.
1.Îţi dai demisia, devii freelancer, îţi faci o afacere şi devii propriul tău stăpân.
OK, şi totuşi asta presupune economii suficiente care să îţi permită să trăieşti până începe să îţi meargă afacerea. În plus, până se pune treaba pe roate, în mod clar vei munci cel puţin dublu decât o făceai la patron, pentru că, evident, nu ai succes peste noapte, totul se obţine prin muncă. Şi muncă multă. Şi la fel de multe şanse de reuşită cât de eşec.
Apoi, ca freelancer, poţi foarte bine să câştigi destul cât să îţi permiţi o săptămână în Elveţia and more şi luna viitoare să reuşeşti cu greu să îţi câştigi pâinea zilnică. Asta e, riscurile meseriei!
Să nu mai vorbim de concediu, right? Ca freelancer, o zi de concediu înseamnă în acelaşi timp o zi în care nu munceşti. Şi în acest caz, nu ţi-l plăteşte nimeni. Clar, nu munceşti, nu mănânci.
2. Îţi dai demisia, îţi iei prietenii, puneţi toate economiile laolalta şi începi să te plimbi prin lume, muncind azi aici, mâine dincolo, senin, liber şi fără griji. Ok. Şi până când? Cât te poate ţine asta? Sună bine, nimic de zis. Dar cât de fezabil e pe termen lung?
3. Ramâi pe plantaţie, strângi din dinţi ca tot restul negrişorilor şi devii uichendist. Adica trăieşti în weekend (aka uichend), ca doar atunci mai ai timp şi pentru tine. Şi eventual zici merci că nu eşti integralist (adica nu munceşti şi în weekenduri).
Mda, cam nasoală ultima perspectivă, cred că încep să mă gandesc puţin la a doua :))
Întrebările sunt clasice: cum să te rupi de stilul de viaţă pe care ţi-l impune munca pe plantaţia corporatistă?
Să vedem.
1.Îţi dai demisia, devii freelancer, îţi faci o afacere şi devii propriul tău stăpân.
OK, şi totuşi asta presupune economii suficiente care să îţi permită să trăieşti până începe să îţi meargă afacerea. În plus, până se pune treaba pe roate, în mod clar vei munci cel puţin dublu decât o făceai la patron, pentru că, evident, nu ai succes peste noapte, totul se obţine prin muncă. Şi muncă multă. Şi la fel de multe şanse de reuşită cât de eşec.
Apoi, ca freelancer, poţi foarte bine să câştigi destul cât să îţi permiţi o săptămână în Elveţia and more şi luna viitoare să reuşeşti cu greu să îţi câştigi pâinea zilnică. Asta e, riscurile meseriei!
Să nu mai vorbim de concediu, right? Ca freelancer, o zi de concediu înseamnă în acelaşi timp o zi în care nu munceşti. Şi în acest caz, nu ţi-l plăteşte nimeni. Clar, nu munceşti, nu mănânci.
2. Îţi dai demisia, îţi iei prietenii, puneţi toate economiile laolalta şi începi să te plimbi prin lume, muncind azi aici, mâine dincolo, senin, liber şi fără griji. Ok. Şi până când? Cât te poate ţine asta? Sună bine, nimic de zis. Dar cât de fezabil e pe termen lung?
3. Ramâi pe plantaţie, strângi din dinţi ca tot restul negrişorilor şi devii uichendist. Adica trăieşti în weekend (aka uichend), ca doar atunci mai ai timp şi pentru tine. Şi eventual zici merci că nu eşti integralist (adica nu munceşti şi în weekenduri).
Mda, cam nasoală ultima perspectivă, cred că încep să mă gandesc puţin la a doua :))
marți, 20 aprilie 2010
Ce faceţi de 1 mai?
(TRAVELzu)
Dacă sunteţi în pană de idei sau anul ăsta aveţi chef de ceva altfel, am o sugestie: Ecomaraton!
Unde? La Moeciu de Sus. Aer curat, un traseu cel puţin atrăgător şi muultă voie bună!
Sunchaser în haine noi
Deşi au apărut şabloane noi pe blogger buzz de ceva vreme, de-abia acum am avut vreme să le confecţionez nişte hăinuţe noi notiţelor.
De azi înainte sper să merg cu toată viteza inspiraţiei înainte!
De azi înainte sper să merg cu toată viteza inspiraţiei înainte!
marți, 13 aprilie 2010
Despre viteză
Deşi nu sunt o pasionată a vitezei, pot înţelege emoţia pe care o resimt alţii atunci când apasă puternic pedala de acceleraţie.
Citind amintirile scriitoarei Francoise Sagan, un copil teribil al literaturii franceze a secolului XXI din Nouvelle Vague, un fel de compendiu al vieţii ei aventuroase, haotice şi nebune, mi-au plăcut rândurile astea:
Citind amintirile scriitoarei Francoise Sagan, un copil teribil al literaturii franceze a secolului XXI din Nouvelle Vague, un fel de compendiu al vieţii ei aventuroase, haotice şi nebune, mi-au plăcut rândurile astea:
Pasiunea vitezei nu are nimic de-a face cu hazardul, viteza se întâlneşte cu fericirea de a trăi şi, în consecinţă, cu speranţa confuză de a muri care zace tocmai în fericirea de a trăi. Asta e tot ce cred că e adevărat, în dfinitiv: viteza nu e nici un semn, nici o dovadă, nici o provocare, nici o sfidare, ci un elan de fericire
miercuri, 7 aprilie 2010
De Paşte
Nu îmi pot da seama exact de ce, dar parcă anul ăsta Paştele religios a fost cam lipsit de strălucire.
De obicei când mergeam la slujba de înviere aveam un sentiment special, de plenitudine, pe care anul asta nu l-am mai regăsit.
Parcă nici slujba n-a mai fost ce era, preoţii pe care îi ştiam i-am văzut anul ăsta îmbătrâniţi şi parcă un pic resemnaţi. Lume necajită, feţe prelungi, încercănate şi prea puţină bucurie.
Parcă totul a devenit o formalitate, o convenţie prost primită. Lumea nu mai vine cu plăcere la slujbă, îşi târâie obosită şi plictisită picioarele până acolo doar pentru a pleca cu jumătate de ora după miezul nopţii. Ne îngrămădim cu toţii mai rău ca nişte oi ca să primim lumina şi plecăm, mulţi dintre noi, la fel de orbi şi trişti cum am venit. Parcă nu ne mai atinge nimic, nu ne mai înseninează nimic chipurile.
Cel puţin eu aşa am simţit privind în jurul meu, în căutarea unui zâmbet şi a unui sentiment de bucurie care, se pare, e deja doar în amintirile mele.
De obicei când mergeam la slujba de înviere aveam un sentiment special, de plenitudine, pe care anul asta nu l-am mai regăsit.
Parcă nici slujba n-a mai fost ce era, preoţii pe care îi ştiam i-am văzut anul ăsta îmbătrâniţi şi parcă un pic resemnaţi. Lume necajită, feţe prelungi, încercănate şi prea puţină bucurie.
Parcă totul a devenit o formalitate, o convenţie prost primită. Lumea nu mai vine cu plăcere la slujbă, îşi târâie obosită şi plictisită picioarele până acolo doar pentru a pleca cu jumătate de ora după miezul nopţii. Ne îngrămădim cu toţii mai rău ca nişte oi ca să primim lumina şi plecăm, mulţi dintre noi, la fel de orbi şi trişti cum am venit. Parcă nu ne mai atinge nimic, nu ne mai înseninează nimic chipurile.
Cel puţin eu aşa am simţit privind în jurul meu, în căutarea unui zâmbet şi a unui sentiment de bucurie care, se pare, e deja doar în amintirile mele.
marți, 30 martie 2010
Răceală de primăvară
Aşadar, după multe încercări nereuşite, I finally did it! Sunt racită. Dar deşi în alte condiţii aş fi super miserable, atât e de frumos afară că îmi trec toate, cel puţin la nivel mental...
E o zi să îţi meargă la inima, nu alta!
Îmi vine să mă tolănesc undeva pe iarbă la soare ca un căţel şi să stau acolo toată ziua...
Între timp totuşi trebuie să butonez pe aici, întrucât sunt la muncă.
Dar cine ştie, mai incolo, doar Cişmigiul e la doi paşi şi până deseara mai e.
Sunchaser is happy, trying to soak up the sun :)
E o zi să îţi meargă la inima, nu alta!
Îmi vine să mă tolănesc undeva pe iarbă la soare ca un căţel şi să stau acolo toată ziua...
Între timp totuşi trebuie să butonez pe aici, întrucât sunt la muncă.
Dar cine ştie, mai incolo, doar Cişmigiul e la doi paşi şi până deseara mai e.
Sunchaser is happy, trying to soak up the sun :)
sâmbătă, 27 martie 2010
vineri, 26 martie 2010
Creeping sadness
I wonder where do all the tears in the world go? Is there somewhere a secret sea or ocean gathering all the sadness in the world? If that exists, I hope I never get to see it.
Sadness is like a wicked, treacherous fog, creeping within us and engulfing all smile, laughter, good thoughts, hope, and happiness.I sometimes think sadness shrinks us, makes us punier, feebler, emptier.
How do you escape it once you got trapped in its insidious embrace? How do you get hold of it to rip it off your breast and throw it at the end of the world, where it can die away? How do you get rid of it?
Sadness is like a wicked, treacherous fog, creeping within us and engulfing all smile, laughter, good thoughts, hope, and happiness.I sometimes think sadness shrinks us, makes us punier, feebler, emptier.
How do you escape it once you got trapped in its insidious embrace? How do you get hold of it to rip it off your breast and throw it at the end of the world, where it can die away? How do you get rid of it?
Din ce în ce mai bine
În ultima vreme am auzit numai veşti bune despre capitala noastră.
De ultimă oră, cică, don premar vrea să golească străzile Bucureştiului de maidanezi şi să îi ducă într-un adăpost. Mai multe detalii aici, dacă e cineva curios.
De ultimă oră, cică, don premar vrea să golească străzile Bucureştiului de maidanezi şi să îi ducă într-un adăpost. Mai multe detalii aici, dacă e cineva curios.
I love Bucharest
Umblând aiurea pe net, am dat peste iniţiativa asta, I love Bucharest. În sfârşit, se întâmplă şi la noi, şi nu sunt puţine lucrurile care ni se pregătesc.
Asta mi-a adus aminte de cât de colorate şi trendy sunt staţiile de metrou din Bruxelles. Fiecare e unică. Se pare că începem şi noi să ne îndreptăm în aceeaşi direcţie.
Unde mai pui că mai există şi iniţiativa Cu bicicleta la metrou! Începem să respirăm!
Cu toate pânzele înainte şi la cât mai multe idei!
Asta mi-a adus aminte de cât de colorate şi trendy sunt staţiile de metrou din Bruxelles. Fiecare e unică. Se pare că începem şi noi să ne îndreptăm în aceeaşi direcţie.
Unde mai pui că mai există şi iniţiativa Cu bicicleta la metrou! Începem să respirăm!
Cu toate pânzele înainte şi la cât mai multe idei!
joi, 25 martie 2010
În ţara minunilor
Wonderland. Sau o fi Wanderland? Pentru că oricum o iei, mie mi se par ambele la fel de potrivite.
Alice în Ţara Minunilor e una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le ştiu. Şi prima oară când m-am întâlnit cu ea a fost pe auzite, nu pe citite. E una dintre poveştile de pe vechile discuri Electrecord, cu Silvia Chicoş parcă în rolul lui Alice. Acum o am în format digital şi atunci când mi-e greu, o ascult.
E tare bine când aluneci în jos prin vizuina iepurelui cu ochi roşii şi mănuşi din piele de căprioară şi ţi se întâmplă o grămadă de lucruri nemaiauzite. Pentru că acolo, în vizuină, eşti copil şi nimic rău şi urât nu te poate atinge. Acolo îţi regăseşti parcă curajul să iţeşti în cele din urmă nasul din bârlog şi să o scoţi la capăt, orice ar fi.
Ce mi-a adus aminte de Ţara Minunilor? Am văzut în seara asta varianta lui Tim Burton transpusă pe marele ecran şi am redevenit copil. M-am uitat din nou cu gura căscată la fantastica pisică albastră şi la pălărierul nebun. Numai că de data asta, aveam nişte ochelari ciudaţi cocoţaţi pe nas. Şi de data asta am fost în poveste. Dada vă spun, am fost acolo!
Povestea asta nouă e diferită, dar vă spun, te fură la fel de mult ca originalul. E electrizant să te plimbi prin poveste. Mai vreau, mai vreau, mai vreau!
Dar până atunci, Lewis Carroll, mulţumesc pentru cea mai minunată poveste pe care am citit-o, ascultat-o şi văzut-o!
Alice în Ţara Minunilor e una dintre cele mai frumoase poveşti pe care le ştiu. Şi prima oară când m-am întâlnit cu ea a fost pe auzite, nu pe citite. E una dintre poveştile de pe vechile discuri Electrecord, cu Silvia Chicoş parcă în rolul lui Alice. Acum o am în format digital şi atunci când mi-e greu, o ascult.
E tare bine când aluneci în jos prin vizuina iepurelui cu ochi roşii şi mănuşi din piele de căprioară şi ţi se întâmplă o grămadă de lucruri nemaiauzite. Pentru că acolo, în vizuină, eşti copil şi nimic rău şi urât nu te poate atinge. Acolo îţi regăseşti parcă curajul să iţeşti în cele din urmă nasul din bârlog şi să o scoţi la capăt, orice ar fi.
Ce mi-a adus aminte de Ţara Minunilor? Am văzut în seara asta varianta lui Tim Burton transpusă pe marele ecran şi am redevenit copil. M-am uitat din nou cu gura căscată la fantastica pisică albastră şi la pălărierul nebun. Numai că de data asta, aveam nişte ochelari ciudaţi cocoţaţi pe nas. Şi de data asta am fost în poveste. Dada vă spun, am fost acolo!
Povestea asta nouă e diferită, dar vă spun, te fură la fel de mult ca originalul. E electrizant să te plimbi prin poveste. Mai vreau, mai vreau, mai vreau!
Dar până atunci, Lewis Carroll, mulţumesc pentru cea mai minunată poveste pe care am citit-o, ascultat-o şi văzut-o!
A (te) povesti, povestire
Îmi plac tare mult jurnalele şi memoriile.
Mi se pare interesant modul în care oamenii se amintesc pe sine, cum consemnează-fiecare într-un mod unic-clipele trecute, momentele de fericire, năzbâtiile, teribilismele, cum "se" scriu.
Cred ca e un gest de mare curaj să îţi povesteşti viaţa aşa cum e, fără cosmetizări, cu bune şi cu rele, cu eşecuri şi prostii. Şi e mare lucru să te accepţi ca atare, cu trecutul tău şi să îl încredinţezi paginei scrise, menite să încapă pe mâinile altora.
Mi-a plăcut dintotdeauna să văd cum gândesc, cum simt, cum trăiesc alţi oameni. E un sentiment interesant acela de deja-vu pe care ţi-l poate induce lectura unor astfel de scriituri: hei, am făcut şi eu asta, ce chestie, şi eu am simţit la fel când am fost acolo, etc.
Şi deşi eşti conştient că mulţi oameni au trecut prin experienţe similare, te simţi un pic special, ţi se pare că împărtăşeşti un fel de secret cu autorul jurnalului, prin acea senzaţie comună, acel loc care vă uneşte...
Şi dincolo de asta, e relaxant. E relaxant să stai comod în pat sau în fotoliu şi să călătoreştii mii de kilometri peste tot unde te duce pagina, navigând în voie prin viaţa altcuiva. Fără să invadezi şi să distrugi amintirile lui. E ca şi cum ai deschide uşiţa, ai pătrunde în Ţara Minunilor ca Alice, te-ai înfrupta din toate bunătăţile şi ţi-ai clăti bine de tot privirile, după care ai închide cu grijă uşiţa la loc şi ai merge să îţi cufunzi capul în perna ta, alunecând într-un somn odihnitor.
Mi se pare interesant modul în care oamenii se amintesc pe sine, cum consemnează-fiecare într-un mod unic-clipele trecute, momentele de fericire, năzbâtiile, teribilismele, cum "se" scriu.
Cred ca e un gest de mare curaj să îţi povesteşti viaţa aşa cum e, fără cosmetizări, cu bune şi cu rele, cu eşecuri şi prostii. Şi e mare lucru să te accepţi ca atare, cu trecutul tău şi să îl încredinţezi paginei scrise, menite să încapă pe mâinile altora.
Mi-a plăcut dintotdeauna să văd cum gândesc, cum simt, cum trăiesc alţi oameni. E un sentiment interesant acela de deja-vu pe care ţi-l poate induce lectura unor astfel de scriituri: hei, am făcut şi eu asta, ce chestie, şi eu am simţit la fel când am fost acolo, etc.
Şi deşi eşti conştient că mulţi oameni au trecut prin experienţe similare, te simţi un pic special, ţi se pare că împărtăşeşti un fel de secret cu autorul jurnalului, prin acea senzaţie comună, acel loc care vă uneşte...
Şi dincolo de asta, e relaxant. E relaxant să stai comod în pat sau în fotoliu şi să călătoreştii mii de kilometri peste tot unde te duce pagina, navigând în voie prin viaţa altcuiva. Fără să invadezi şi să distrugi amintirile lui. E ca şi cum ai deschide uşiţa, ai pătrunde în Ţara Minunilor ca Alice, te-ai înfrupta din toate bunătăţile şi ţi-ai clăti bine de tot privirile, după care ai închide cu grijă uşiţa la loc şi ai merge să îţi cufunzi capul în perna ta, alunecând într-un somn odihnitor.
miercuri, 24 martie 2010
On Amsterdam
Buun, mi-a venit şi mie rândul să zic vreo două despre cum mi-a plăcut la Amsterdam.
Păi mi-a plăcut. Aşa de mult că mai vreau acolo. Din pacate, nu am avut destul timp să îl gust în întregime, cum mi-aş fi dorit.
Dar atât cât am văzut (şi nu e puţin, trust me), m-a făcut să îmi doresc să văd mai mult. Şi mai pe îndelete.
În mare parte am văzut Amsterdamul de pe bicicletă. De aceea, periplul asta a fost o experienţă dublu benefică: un oraş nou şi biciclit pe stradă pentru prima oară. Drept e, din punct de vedere biciclistic nu pot spune că mi-am făcut botezul on the road, pentru că m-am plimbat cu tandemul, iar ştie-el-cine a fost cel care s-a avântat cu curaj în trafic, în timp ce eu am dat doar la pedale.
Dincolo de sex shops, vitrinele cu gagici (multe dintre ele nu foarte atrăgătoare, şi nu spun doar eu asta...), mirosuri specifice (as in pot smoke, etc), cred că am văzut o faţă mai altfel a oraşului. Poate şi pentru că nu prea m-am implicat în viaţa de noapte şi am văzut multe lucruri mai mult pe zi.
M-am plimbat pe canalele lor şic, pe straduţele cu piatră cubică, am dat cu greu la pedale peste poduri si pante, am făcut poze la tot ce mişcă în stilul meu, japonezot la faza asta, şi m-am bucurat de libertate.
Cum aşa? Că doar liberă îs oriunde. Da, aşa e, dar parcă aici chiar am avut sentimentul ăla că pot să fac fix ce vreau, fără oprelişti. E o senzaţie extraordinară.
De asta tot zic că aş mai vrea acolo. E totul aşa de relaxat, de natural. De...complet. Parcă e o mâncare bună în care nu mai simţi nevoia să adaugi nici sare nici piper. E...numai bună.
Bottom line e ca...I want back. Cât mai curand. Şi de data asta o să fiu pregătită biciclistic. Dap, îmi iau propria mea biclă şi mă arunc vijelios în trafic. Yuppeeee!
See you soon, Amsterdam!
Later edit: Pentru poze şi altele, check this.
Păi mi-a plăcut. Aşa de mult că mai vreau acolo. Din pacate, nu am avut destul timp să îl gust în întregime, cum mi-aş fi dorit.
Dar atât cât am văzut (şi nu e puţin, trust me), m-a făcut să îmi doresc să văd mai mult. Şi mai pe îndelete.
În mare parte am văzut Amsterdamul de pe bicicletă. De aceea, periplul asta a fost o experienţă dublu benefică: un oraş nou şi biciclit pe stradă pentru prima oară. Drept e, din punct de vedere biciclistic nu pot spune că mi-am făcut botezul on the road, pentru că m-am plimbat cu tandemul, iar ştie-el-cine a fost cel care s-a avântat cu curaj în trafic, în timp ce eu am dat doar la pedale.
Dincolo de sex shops, vitrinele cu gagici (multe dintre ele nu foarte atrăgătoare, şi nu spun doar eu asta...), mirosuri specifice (as in pot smoke, etc), cred că am văzut o faţă mai altfel a oraşului. Poate şi pentru că nu prea m-am implicat în viaţa de noapte şi am văzut multe lucruri mai mult pe zi.
M-am plimbat pe canalele lor şic, pe straduţele cu piatră cubică, am dat cu greu la pedale peste poduri si pante, am făcut poze la tot ce mişcă în stilul meu, japonezot la faza asta, şi m-am bucurat de libertate.
Cum aşa? Că doar liberă îs oriunde. Da, aşa e, dar parcă aici chiar am avut sentimentul ăla că pot să fac fix ce vreau, fără oprelişti. E o senzaţie extraordinară.
De asta tot zic că aş mai vrea acolo. E totul aşa de relaxat, de natural. De...complet. Parcă e o mâncare bună în care nu mai simţi nevoia să adaugi nici sare nici piper. E...numai bună.
Bottom line e ca...I want back. Cât mai curand. Şi de data asta o să fiu pregătită biciclistic. Dap, îmi iau propria mea biclă şi mă arunc vijelios în trafic. Yuppeeee!
See you soon, Amsterdam!
Later edit: Pentru poze şi altele, check this.
marți, 9 martie 2010
Amsterdamizing
În sfârşit, mai mult fără voia mea sau mai degrabă fără să îmi doresc asta în mod special, o să ajung la Amsterdam.
Şi la Bruxelles. O să beau Leffe. Şi poate some space cake. Şi o să mă zgâiesc la vitrinele deocheate.
Aşa. Şi în afară de asta? Amsterdam e mai mult decît asta, right?Şi de-abia aştept să-l descoper dincolo de stereotipurile astea răsuflate...
Sabina, dacă nu mă înşel, e una dintre destinaţiile tale favorite. Îţi dau o leapşă dacă ai chef de ea.
Spune-ne de ce îţi place Amsterdamul. Ce are deosebit Amsterdamul tău şi ce îţi inspiră?
Şi la Bruxelles. O să beau Leffe. Şi poate some space cake. Şi o să mă zgâiesc la vitrinele deocheate.
Aşa. Şi în afară de asta? Amsterdam e mai mult decît asta, right?Şi de-abia aştept să-l descoper dincolo de stereotipurile astea răsuflate...
Sabina, dacă nu mă înşel, e una dintre destinaţiile tale favorite. Îţi dau o leapşă dacă ai chef de ea.
Spune-ne de ce îţi place Amsterdamul. Ce are deosebit Amsterdamul tău şi ce îţi inspiră?
miercuri, 24 februarie 2010
Despre durerea în cot
Cam de pe la începutul acestui an minunat mă simt de parcă m-a luat o tornadă în iureşul ei şi nu m-a mai lăsat.
Am ajuns ca în reclama aia despre ciclul inexorabil birou-pat. Stres, stres şi iarăşi stres.
După un weekend foarte fain la Bran, am ajuns să mă duc la muncă de parcă aş merge la pierzanie.
Şi ciclul birou-pat continuă. Pentru că lately am aflat că şi cunoscuţii mei tot prin aceleaşi ape se scaldă.
Nimic nou sub soare. Aşa trăiesc mulţi negrişori pe plantaţie din capitala asta europeană. Trag din greu la jug. Că deh, e criză şi tre să fii fericit că încă mai ai plantaţie unde să prăşeşti. Că nah, alţii nu mai au şi e nasol.
Buun, şi totuşi, altfel nu se poate trăi.
Ba da. Se cheamă stress management sau, preluând o vorbă din popor, mi-se-rupism.
Băi, e foarte bine să te doară în cot măcar din când în când. Ba chiar e foarte sănătos! Mai ales că vine şi primăvara, ceea ce te îndeamnă considerabil să aplici politica asta.
Având în vedere că am cam ajuns la fundul sacului, e cazul să iau măsuri. Trebuie să învăţ să mă doară în cot. Mai mult.
Am ajuns ca în reclama aia despre ciclul inexorabil birou-pat. Stres, stres şi iarăşi stres.
După un weekend foarte fain la Bran, am ajuns să mă duc la muncă de parcă aş merge la pierzanie.
Şi ciclul birou-pat continuă. Pentru că lately am aflat că şi cunoscuţii mei tot prin aceleaşi ape se scaldă.
Nimic nou sub soare. Aşa trăiesc mulţi negrişori pe plantaţie din capitala asta europeană. Trag din greu la jug. Că deh, e criză şi tre să fii fericit că încă mai ai plantaţie unde să prăşeşti. Că nah, alţii nu mai au şi e nasol.
Buun, şi totuşi, altfel nu se poate trăi.
Ba da. Se cheamă stress management sau, preluând o vorbă din popor, mi-se-rupism.
Băi, e foarte bine să te doară în cot măcar din când în când. Ba chiar e foarte sănătos! Mai ales că vine şi primăvara, ceea ce te îndeamnă considerabil să aplici politica asta.
Având în vedere că am cam ajuns la fundul sacului, e cazul să iau măsuri. Trebuie să învăţ să mă doară în cot. Mai mult.
sâmbătă, 20 februarie 2010
Vreau...
să fie soare şi frumos afară
să dispară mormanele astea urâte de murdărie de pe străzi
şi bălţile neprietenoase.
Vreau să alerg prin parc în voie
Şi să merg cu bicicleta.
Nu mai vreau să mă închid în hrube îmbâcsite de fum de ţigară şi mirosuri de mâncare
Vreau sa respir aer de primăvară!
să dispară mormanele astea urâte de murdărie de pe străzi
şi bălţile neprietenoase.
Vreau să alerg prin parc în voie
Şi să merg cu bicicleta.
Nu mai vreau să mă închid în hrube îmbâcsite de fum de ţigară şi mirosuri de mâncare
Vreau sa respir aer de primăvară!
sâmbătă, 30 ianuarie 2010
Vreme trece, vreme vine....
..anii si secolele se succeda, dar dupa voci mari urmeaza voci la fel de mari, se pare.
Citeam deunazi ca Pavarotti si-a modelat felul de a canta dupa Giuseppe di Stefano. Asa ca m-am plimbat putin pe generosul youtube, si printre altele, am gasit aria asta din Tosca, care marturisesc ca m-a cucerit iremediabil in interpretarea acestui omulet.
In al doilea rand, ma fascineaza vocea Ceciliei Bartoli, o vrednica urmasa a Mariei Callas.
Last, but not least, inca o arie care ma emotioneaza cum putine reusesc, din multe motive :)
Citeam deunazi ca Pavarotti si-a modelat felul de a canta dupa Giuseppe di Stefano. Asa ca m-am plimbat putin pe generosul youtube, si printre altele, am gasit aria asta din Tosca, care marturisesc ca m-a cucerit iremediabil in interpretarea acestui omulet.
In al doilea rand, ma fascineaza vocea Ceciliei Bartoli, o vrednica urmasa a Mariei Callas.
Last, but not least, inca o arie care ma emotioneaza cum putine reusesc, din multe motive :)
marți, 26 ianuarie 2010
Despre căldurică iarna
Am primit o leapşă de la Sabina, aşa că o voi onora astăzi.
La mine e cât de cald vreau eu, pentru că nu mai depind de Radet, având centrală. Faza proastă e că atunci când plec pe undeva mai mult timp, prefer să o închid, iar la întoarcere e cam cancer prin vastele mele apartamente...
Sunchaser fiind, îs destul de pasionată de căldurică. Pot spune că la 30 plus grade mă simt în elementul meu şi cu şuba pe mine. Cu toate astea, iubesc tare mult zăpada, îi fac o grămadă de poze şi aş sta cât mai mult în ea. Racii ăştia şi paradoxurile lor...
Aşadar, la mine e destul de cald. Uneori prea cald, după unii. Aşa că încerc să nu exagerez şi să menţin o temperatură constantă.
Partea nasoală: când merg în vizită pe la omuleţi care au căldurică de la Radet, tot mi se pare că e frig. Asta probabil pentru că eu is obişnuită cu "dacă îmi e frig, dau centrala mai tare".
La mine e cât de cald vreau eu, pentru că nu mai depind de Radet, având centrală. Faza proastă e că atunci când plec pe undeva mai mult timp, prefer să o închid, iar la întoarcere e cam cancer prin vastele mele apartamente...
Sunchaser fiind, îs destul de pasionată de căldurică. Pot spune că la 30 plus grade mă simt în elementul meu şi cu şuba pe mine. Cu toate astea, iubesc tare mult zăpada, îi fac o grămadă de poze şi aş sta cât mai mult în ea. Racii ăştia şi paradoxurile lor...
Aşadar, la mine e destul de cald. Uneori prea cald, după unii. Aşa că încerc să nu exagerez şi să menţin o temperatură constantă.
Partea nasoală: când merg în vizită pe la omuleţi care au căldurică de la Radet, tot mi se pare că e frig. Asta probabil pentru că eu is obişnuită cu "dacă îmi e frig, dau centrala mai tare".
vineri, 22 ianuarie 2010
Don Pasquale
Nu mai fusesem de mult la operă şi m-am bucurat ca un copil că am ajuns, mai ales ca am avut parte de un spectacol extrem de reuşit, cu două debuturi pe care le-am apreciat ca atare:
tenorul Bogdan Mihai
soprana Aurelia Florian
Am stat lângă o doamnă care mi-a mărturisit că venise din provincie tocmai pentru a îl auzi pe Bogdan Mihai. Cred că era de vârsta părinţilor mei. M-a bucurat atât de mult să văd că în ciuda faptului că se simţea oarecum stingheră printre fiţele bucureştene afişate, trăia cu tot sufletul momentul şi plăcerea de a asculta o voce frumoasă.
Nu pot comenta prea bine cât de frumos a fost spectacolul, dar dacă aveţi ocazia şi plăcerea, încercaţi să îl vedeţi. Deşi, poate, în altă distribuţie, nu va mai avea acelaşi farmec.
Nişte voci tinere în rolurile principale, nişte valori recunoscute în celelalte, toate încununate de o orchestră condusă de un dirijor tânăr şi pasionat.
Şi nişte mâncărică pentru suflet din care mă voi hrăni toată săptămana de muncă viitoare:)
tenorul Bogdan Mihai
soprana Aurelia Florian
Am stat lângă o doamnă care mi-a mărturisit că venise din provincie tocmai pentru a îl auzi pe Bogdan Mihai. Cred că era de vârsta părinţilor mei. M-a bucurat atât de mult să văd că în ciuda faptului că se simţea oarecum stingheră printre fiţele bucureştene afişate, trăia cu tot sufletul momentul şi plăcerea de a asculta o voce frumoasă.
Nu pot comenta prea bine cât de frumos a fost spectacolul, dar dacă aveţi ocazia şi plăcerea, încercaţi să îl vedeţi. Deşi, poate, în altă distribuţie, nu va mai avea acelaşi farmec.
Nişte voci tinere în rolurile principale, nişte valori recunoscute în celelalte, toate încununate de o orchestră condusă de un dirijor tânăr şi pasionat.
Şi nişte mâncărică pentru suflet din care mă voi hrăni toată săptămana de muncă viitoare:)
vineri, 15 ianuarie 2010
De ce să visăm cu ochii deschişi?
Mi s-a spus de atâtea ori că sunt aeriană că am pierdut şirul.
Că visez prea mult şi că ar trebui să mai cobor cu picioarele pe pământ. Că viaţa nu e ca în vise şi că realitatea e alta.
Well, asta o ştim toţi. E o chestie de bun simţ.
Toţi visătorii ştiu măcar teoretic cu ce se mănâncă viaţa asta. Nu sunt nişte ciudaţi picaţi din lună. Şi nu visăm tot timpul. Doar că uneori, sau de multe ori, nu îţi place cum arată lumea reală şi te mai refugiezi în visele tale. Ce e rău în asta atâta vreme cât nu faci asta toată ziua?
Până la urmă visarea e şi un fel de carapace, de scut pe care îl împingem în faţa urâtului, dezamăgirii, triteţii şi mai ştiu eu ce...
Şi de ce să nu visezi? Aaaa, da, nu poate pune lumea bază pe tine! Right. Aşa o fi. Şi totuşi eu ştiu o grămadă de visători de aştia pe care nu te poţi baza care şi-ar da haina de pe ei să te ajute. Şi de-aştia conectaţi 100% la realitate care îţi dau un prietenesc şut în fund, pentru că fix acolo îi doare pe tine.
Nu ştiu despre alţii, dar mie mi-ar lipsi o bucată din mine dacă n-aş visa cu ochii deschişi. Dacă aş sta tot timpul încrâncenat ancorată în realitatea lumii noastre.
Din când în când chiar şi tu, cârtitor mic, visezi cu ochii deschişi. Mărturiseşte!
Nu vrei să mai uiţi uneori de rate, facturi, şefi, trafic, cheltuieli şi alte asemenea responsabilităţi de om mare şi să te retragi pe insuliţa ta unde e soare şi verde?
O să vezi că la întoarcere lumea e mai frumoasă. Măcar pentru câteva ore. Oricum, insuliţa ta nu pleacă nicăieri. Te aşteaptă cuminte să revii de oricâte ori ai nevoie.
So, dream on, people!
Că visez prea mult şi că ar trebui să mai cobor cu picioarele pe pământ. Că viaţa nu e ca în vise şi că realitatea e alta.
Well, asta o ştim toţi. E o chestie de bun simţ.
Toţi visătorii ştiu măcar teoretic cu ce se mănâncă viaţa asta. Nu sunt nişte ciudaţi picaţi din lună. Şi nu visăm tot timpul. Doar că uneori, sau de multe ori, nu îţi place cum arată lumea reală şi te mai refugiezi în visele tale. Ce e rău în asta atâta vreme cât nu faci asta toată ziua?
Până la urmă visarea e şi un fel de carapace, de scut pe care îl împingem în faţa urâtului, dezamăgirii, triteţii şi mai ştiu eu ce...
Şi de ce să nu visezi? Aaaa, da, nu poate pune lumea bază pe tine! Right. Aşa o fi. Şi totuşi eu ştiu o grămadă de visători de aştia pe care nu te poţi baza care şi-ar da haina de pe ei să te ajute. Şi de-aştia conectaţi 100% la realitate care îţi dau un prietenesc şut în fund, pentru că fix acolo îi doare pe tine.
Nu ştiu despre alţii, dar mie mi-ar lipsi o bucată din mine dacă n-aş visa cu ochii deschişi. Dacă aş sta tot timpul încrâncenat ancorată în realitatea lumii noastre.
Din când în când chiar şi tu, cârtitor mic, visezi cu ochii deschişi. Mărturiseşte!
Nu vrei să mai uiţi uneori de rate, facturi, şefi, trafic, cheltuieli şi alte asemenea responsabilităţi de om mare şi să te retragi pe insuliţa ta unde e soare şi verde?
O să vezi că la întoarcere lumea e mai frumoasă. Măcar pentru câteva ore. Oricum, insuliţa ta nu pleacă nicăieri. Te aşteaptă cuminte să revii de oricâte ori ai nevoie.
So, dream on, people!
miercuri, 13 ianuarie 2010
Despre fericire
Am terminat de curând o cărticică tare simpatică. Şi printre alte pasaje, la fel de interesante, am ales să menţionez următoarele rânduri:
(Între nicăieri şi altundeva - Adrian Nuţă)
Când eşti fericit îţi vine să împărtăşeşti cu cineva asta [...]
Fericirea e un fel de preaplin dinăuntrul tău. Şi tot ce e preaplin tinde să dea pe afară. Este ca şi cum ai turna apă într-un pahar. Torni, torni, paharul s-a umplut şi apoi dă pe dinafară. O bucurie care nu mai poate fi conţinută[...]
Fericirea e o bucurie spontană şi a încerca să controlezi bucuria e ca şi cum ai încerca să împachetezi Marea Mediterană într-o valiză pentru a o arăta prietenilor de acasă[...]
Cu toate acestea, aproape toţi oamenii încearcă să îşi controleze experienţa pentru a produce starea de fericire [...]
(Între nicăieri şi altundeva - Adrian Nuţă)
marți, 5 ianuarie 2010
Meet me on the equinox
Fără legătură cu seria Twilight, îmi place de ceva vreme încoace piesa asta de la Death Cab for Cutie (pe care îi ştiam deja):
Pe REPEAT. Hell yes!
Meet me on your best behavior
Meet me at your worst
For there will be no stone unturned
Or bubble left to burst
Pe REPEAT. Hell yes!
luni, 4 ianuarie 2010
Change
We are thrown helpless into life. Right in the midst of it. Into the world, as we learn to perceive it later on.
We carry with us a permanent luggage, most of which never leaves us and which we carry to our grave. Some of us choose to lose some of the heavy stuff and thus, turning lighter, start going up, higher and higher.Others carry the heavy stuff along and in time, it starts to get us to sink below, lower and lower.
It is true, most people cannot change. Their heavy stuff stays with them forever. But then again, there are a few who can. And this I do and will believe, with all my heart, no matter what.
We carry with us a permanent luggage, most of which never leaves us and which we carry to our grave. Some of us choose to lose some of the heavy stuff and thus, turning lighter, start going up, higher and higher.Others carry the heavy stuff along and in time, it starts to get us to sink below, lower and lower.
It is true, most people cannot change. Their heavy stuff stays with them forever. But then again, there are a few who can. And this I do and will believe, with all my heart, no matter what.
Till death do us apart...
Foarte romantică noţiunea asta de împreună până când moartea ne va despărţi. Dar de fapt, foarte rar întâlnită în viaţa reală.
De aceea eu una apreciez nespus când văd prin parc doi bătrânei care, după atâţia ani, încă mai merg mână în mână. E mare lucru. E mare lucru să te trezeşti lângă celălalt timp de 50 de ani şi să îl priveşti în continuare cu duioşie şi afecţiune. Să îl înţelegi şi să îl asculţi după atâta amar de vreme. Să îi legi şireturile la pantofi pentru că el sau ea nu se mai poate apleca ca să facă asta. Să îi iei un cadou cu toată inima, pentru că vrei să îi faci o bucurie. Să îl sprijini la nevoie.
E mare lucru ca după ani şi ani doi oameni care s-au iubit să nu ajungă să stea în camere separate şi fiecare să aibă propria lui viaţă, independentă de a celuilalt. E mare lucru să rămâi împreuna trecând cu brio de toate încercările vieţii. Şi să îl priveşti pe celălalt cu dragoste atunci când vine sfârşitul. E mare lucru şi e foarte rar.
Cei mai mulţi dintre noi clacăm după un număr oarecare de ani petrecuţi împreună, din diverse motive.Marile pasiuni se cern prin pânza anilor şi se dizolvă, se consumă, până când nu mai rămâne nimic. E trist când oamenii nu învaţă cu trecerea anilor să devină şi altceva decât ce au fost. De exemplu, să devină prieteni.
Ce frumos ar fi dacă am putea toţi trăi veşnic acel foc iniţial care te aruncă din iad în paradis and back again. Dar în timp iubirea trebuie să se transforme pentru a supravieţui. Să se adapteze, să ia forme noi, să se reinventeze continuu, să se redescopere, să creadă din nou în ea atunci când simte că se pierde.
La fel, iubirile care au început timid, dintr-o simplă prietenie, pot creşte în timp, se pot maturiza şi atinge o plenitudine nebănuită iniţial.
Depinde doar de noi să ne cultivăm dragostea, s-o îngrijim aşa cum ne săpăm, plivim şi udăm grădina, s-o înfrumuseţăm şi să o hrănim. Să n-o lăsăm în paragină. Şi atunci, dacă avem grijă de ea, în timp, ne va răsplăti cu cele mai frumoase flori şi cu cele mai bune roade. Poate nu va fi aşa cum ne-am dorit, poate va fi chiar mai mult decât ne-am putut imagina.
De aceea eu una apreciez nespus când văd prin parc doi bătrânei care, după atâţia ani, încă mai merg mână în mână. E mare lucru. E mare lucru să te trezeşti lângă celălalt timp de 50 de ani şi să îl priveşti în continuare cu duioşie şi afecţiune. Să îl înţelegi şi să îl asculţi după atâta amar de vreme. Să îi legi şireturile la pantofi pentru că el sau ea nu se mai poate apleca ca să facă asta. Să îi iei un cadou cu toată inima, pentru că vrei să îi faci o bucurie. Să îl sprijini la nevoie.
E mare lucru ca după ani şi ani doi oameni care s-au iubit să nu ajungă să stea în camere separate şi fiecare să aibă propria lui viaţă, independentă de a celuilalt. E mare lucru să rămâi împreuna trecând cu brio de toate încercările vieţii. Şi să îl priveşti pe celălalt cu dragoste atunci când vine sfârşitul. E mare lucru şi e foarte rar.
Cei mai mulţi dintre noi clacăm după un număr oarecare de ani petrecuţi împreună, din diverse motive.Marile pasiuni se cern prin pânza anilor şi se dizolvă, se consumă, până când nu mai rămâne nimic. E trist când oamenii nu învaţă cu trecerea anilor să devină şi altceva decât ce au fost. De exemplu, să devină prieteni.
Ce frumos ar fi dacă am putea toţi trăi veşnic acel foc iniţial care te aruncă din iad în paradis and back again. Dar în timp iubirea trebuie să se transforme pentru a supravieţui. Să se adapteze, să ia forme noi, să se reinventeze continuu, să se redescopere, să creadă din nou în ea atunci când simte că se pierde.
La fel, iubirile care au început timid, dintr-o simplă prietenie, pot creşte în timp, se pot maturiza şi atinge o plenitudine nebănuită iniţial.
Depinde doar de noi să ne cultivăm dragostea, s-o îngrijim aşa cum ne săpăm, plivim şi udăm grădina, s-o înfrumuseţăm şi să o hrănim. Să n-o lăsăm în paragină. Şi atunci, dacă avem grijă de ea, în timp, ne va răsplăti cu cele mai frumoase flori şi cu cele mai bune roade. Poate nu va fi aşa cum ne-am dorit, poate va fi chiar mai mult decât ne-am putut imagina.
sâmbătă, 2 ianuarie 2010
Bilanţ 2009 şi wishlist 2010
În urma aceleiaşi provocări lansate anul trecut, ma ocup acum, că am găsit vreme, de bilanţul pe 2009.
Un an bunicel overall, cu 2 vise îndeplinite în materie de călătorii şi unul strict personal.
Un an în care am învăţat să mai dau cu negativismul de pământ (printre altele, am de mulţumit şi paginii virtuale pentru asta, având în vedere că mă plâng, mă minunez şi filozofez aici când am nevoie şi/sau chef)şi să mă bucur mai mult, să văd viaţa din când în când cu ochi de copil şi să mă conving că şi mâine e o altă zi şi că n-au intrat zilele în sac.
Un 2009 în care am învăţat să merg cu bicicleta, am alergat la câteva competiţii şi (pe final de an)mi-am pus pentru prima oară schiurile în picioare.
Mi-a plăcut anul ăsta. Mai productiv decât 2008 în materie de postări pe blog, a fost şi unul mult mai bun în ceea ce priveşte existenţa mea offline. Sper ca şi 2010 să fie o urmare firească a acestei stări, dar până una, alta, in noul an îmi doresc:
să am mai multă răbdare cu cei din jurul meu
să îmi iau o atestare pentru cunoştinţele de italiană
să încerc măcar o şedinţă de escaladă să văd dacă merge
să fiu mai calmă şi mai relaxată
Mimişor, ai cuvântul, dacă te simţi în vervă şi vrei să share :)
Un an bunicel overall, cu 2 vise îndeplinite în materie de călătorii şi unul strict personal.
Un an în care am învăţat să mai dau cu negativismul de pământ (printre altele, am de mulţumit şi paginii virtuale pentru asta, având în vedere că mă plâng, mă minunez şi filozofez aici când am nevoie şi/sau chef)şi să mă bucur mai mult, să văd viaţa din când în când cu ochi de copil şi să mă conving că şi mâine e o altă zi şi că n-au intrat zilele în sac.
Un 2009 în care am învăţat să merg cu bicicleta, am alergat la câteva competiţii şi (pe final de an)mi-am pus pentru prima oară schiurile în picioare.
Mi-a plăcut anul ăsta. Mai productiv decât 2008 în materie de postări pe blog, a fost şi unul mult mai bun în ceea ce priveşte existenţa mea offline. Sper ca şi 2010 să fie o urmare firească a acestei stări, dar până una, alta, in noul an îmi doresc:
să am mai multă răbdare cu cei din jurul meu
să îmi iau o atestare pentru cunoştinţele de italiană
să încerc măcar o şedinţă de escaladă să văd dacă merge
să fiu mai calmă şi mai relaxată
Mimişor, ai cuvântul, dacă te simţi în vervă şi vrei să share :)
luni, 28 decembrie 2009
Fericire in nefericire
La un moment dat, toti ne plangem ca suntem nefericiti. Problema e, zic eu, ca ori ne temem sa fim fericiti ori ne place sa ne nefericim singuri atunci cand totul merge perfect.
Paradoxal, cred ca teama asta de fericire chiar exista si tot paradoxal, ne stricam cele mai bune momente incercand sa stoarcem cu orice pret orice prilej, cat de neinsemnat, de nefericire. Adica, daca lucrurile merg bine si totul e roz, exista un talent ascuns pe care il au unii dintre noi de a gasi acea pricina bine ascunsa, acel lucrusor infim pe care il ridicam pe culmi de tragedie.
De ce oare ne e asa frica sa fim fericiti? Oricum e fapt cunoscut ca fericirea nu e o stare permanenta si ceea ce ramane din ea in amintire e doar o succesiune de momente sau clipe disparate.
E simplu sa fii fericit? Probabil ca nu, dar ceea ce e clar e ca ne este mult mai usor sa ne autonefericim. Nu-ti trebuie decat un gand tampit, o mica paranoia in devenire si reteta e gata.
Acum pe bune, nu vi s-a intamplat niciodata ca la sfarsitul unei zile foarte faine in care v-ati simtit foarte bine sa dati cu bata in balta doar asa dintr-un impuls inexplicabil si pentru cateva momente sa va simtiti fericit intr-un mod tamp ca v-ati stricat practic ziua? Mda, suna ciudat si idiot, dar sigur vi s-a intamplat macar o data.
Poate e prea ciudat sa avem o zi perfecta si trebuie s-o stricam cumva? Cert e ca acest impuls de a te neferici singur exista in majoritatea dintre noi si depinde de fiecare masura in care si-l poate infrana.
Vorba astora de la Fall Out Boy, the best of can us find happiness in misery
Paradoxal, cred ca teama asta de fericire chiar exista si tot paradoxal, ne stricam cele mai bune momente incercand sa stoarcem cu orice pret orice prilej, cat de neinsemnat, de nefericire. Adica, daca lucrurile merg bine si totul e roz, exista un talent ascuns pe care il au unii dintre noi de a gasi acea pricina bine ascunsa, acel lucrusor infim pe care il ridicam pe culmi de tragedie.
De ce oare ne e asa frica sa fim fericiti? Oricum e fapt cunoscut ca fericirea nu e o stare permanenta si ceea ce ramane din ea in amintire e doar o succesiune de momente sau clipe disparate.
E simplu sa fii fericit? Probabil ca nu, dar ceea ce e clar e ca ne este mult mai usor sa ne autonefericim. Nu-ti trebuie decat un gand tampit, o mica paranoia in devenire si reteta e gata.
Acum pe bune, nu vi s-a intamplat niciodata ca la sfarsitul unei zile foarte faine in care v-ati simtit foarte bine sa dati cu bata in balta doar asa dintr-un impuls inexplicabil si pentru cateva momente sa va simtiti fericit intr-un mod tamp ca v-ati stricat practic ziua? Mda, suna ciudat si idiot, dar sigur vi s-a intamplat macar o data.
Poate e prea ciudat sa avem o zi perfecta si trebuie s-o stricam cumva? Cert e ca acest impuls de a te neferici singur exista in majoritatea dintre noi si depinde de fiecare masura in care si-l poate infrana.
Vorba astora de la Fall Out Boy, the best of can us find happiness in misery
In Maramu
Buun. Acum ca a venit ceasul al 12-lea, pot spune cu mana pe inima ca anul asta mi-am indepinit doua mari vise-sa merg in Cinque Terre si sa ajung in Maramures.
Currently is in Baia Mare, unde se indeplineste visul meu no 2 ever. Or something like it. Deocamdata cam slabut cu zapada dar ninge frumos si promitator asa ca poate mai pe seara sau maine ne si dam pe partii fiecare cu ce poate.
Pana sa ajung la zapada, sa ne vedem sanatosi in noul an. Pana pe 4 ianuarie va pup cu gratie si tot dichisul.
La Multi Ani, everybody!
Currently is in Baia Mare, unde se indeplineste visul meu no 2 ever. Or something like it. Deocamdata cam slabut cu zapada dar ninge frumos si promitator asa ca poate mai pe seara sau maine ne si dam pe partii fiecare cu ce poate.
Pana sa ajung la zapada, sa ne vedem sanatosi in noul an. Pana pe 4 ianuarie va pup cu gratie si tot dichisul.
La Multi Ani, everybody!
miercuri, 23 decembrie 2009
Keep walking
Citeam deunăzi fraza asta pe undeva pe net:
Aşadar ne dăm de ceasul morţii că ne-ar plăcea să facem înconjurul lumii când de fapt mergem o viaţă în jurul ei.
Mie una îmi place grozav să merg pe jos. Şi avantajele se văd mai ales pe vremea asta de iarnă cu zăpadă multă, când îţi blestemi zilele la volan şi dacă te încumeţi, chinui săraca bicicletă care se plânge din toate încheieturile.
Cert e că mersul pe jos are avantajele lui: poţi să te opreşti când vrei, treci fără vreun stres prin blocaje, stai şi admiri ce-ţi pofteşte inimioara fără să te stresezi şi să te uiţi la ceas şi faci şi mişcare.
Practic, mersul pe jos e cel mai ieftin sport. Necesită investiţii minime: niste bocanci rezonabili iarna ca să faci faţă cu brio zăpezii şi zloatei, nişte hainuţe nu foarte groase pentru că oricum te încălzeşti dacă mergi repede şi an open mind.
So, no matter what, keep walking, I say! It's good to be a pedestrian in a hectic town!
Did you know that an average person walks 4.5 times around the world in a lifetime?
Aşadar ne dăm de ceasul morţii că ne-ar plăcea să facem înconjurul lumii când de fapt mergem o viaţă în jurul ei.
Mie una îmi place grozav să merg pe jos. Şi avantajele se văd mai ales pe vremea asta de iarnă cu zăpadă multă, când îţi blestemi zilele la volan şi dacă te încumeţi, chinui săraca bicicletă care se plânge din toate încheieturile.
Cert e că mersul pe jos are avantajele lui: poţi să te opreşti când vrei, treci fără vreun stres prin blocaje, stai şi admiri ce-ţi pofteşte inimioara fără să te stresezi şi să te uiţi la ceas şi faci şi mişcare.
Practic, mersul pe jos e cel mai ieftin sport. Necesită investiţii minime: niste bocanci rezonabili iarna ca să faci faţă cu brio zăpezii şi zloatei, nişte hainuţe nu foarte groase pentru că oricum te încălzeşti dacă mergi repede şi an open mind.
So, no matter what, keep walking, I say! It's good to be a pedestrian in a hectic town!
marți, 22 decembrie 2009
Bucuria de a dărui
Cred că unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult de Sărbători este să dau cadouri. Întotdeauna mi-a plăcut să văd cum se luminează figura omului atunci când, scotocind febril în punguţă sau tragând voiniceşte de hartia aia care parcă nu se rupe suficient de repede, găseşte înăntru ceva ce şi-a dorit sau ceva absolut surprinzător.
Şi mă gândesc acum că ceea ce te bucură atunci când primeşti un cadou nu este doar plăcerea de a primi ci şi aceea de a observa emoţia cu care celalalt iţi urmăreşte reacţiile, nesigur de multe ori că a nimerit-o.
Cu alte cuvinte şi în a da şi în a primi stă şi bucuria de a urmări bucuria celuilalt. Pentru că în esenţă, dând, îţi satisfaci şi o plăcere egoistă cumva de a-l vedea pe celalalt bucurându-se. Ceea ce, in the end, te bucură şi te face fericit şi pe tine. De sărbători şi nu numai, dând, te bucuri de bucuria celuilalt. And so it should be.
Aşadar, la cât mai multe pachete şi pacheţele şi să ne bucurăm de ce avem şi primim cât mai mult!
Şi mă gândesc acum că ceea ce te bucură atunci când primeşti un cadou nu este doar plăcerea de a primi ci şi aceea de a observa emoţia cu care celalalt iţi urmăreşte reacţiile, nesigur de multe ori că a nimerit-o.
Cu alte cuvinte şi în a da şi în a primi stă şi bucuria de a urmări bucuria celuilalt. Pentru că în esenţă, dând, îţi satisfaci şi o plăcere egoistă cumva de a-l vedea pe celalalt bucurându-se. Ceea ce, in the end, te bucură şi te face fericit şi pe tine. De sărbători şi nu numai, dând, te bucuri de bucuria celuilalt. And so it should be.
Aşadar, la cât mai multe pachete şi pacheţele şi să ne bucurăm de ce avem şi primim cât mai mult!
miercuri, 16 decembrie 2009
Musical note to self
Just a line I'd like to drop to myself when the case (and there have been/most likely will be quite a few occasions):
Sentimental geek, shut up and go to sleep!
Sentimental geek, shut up and go to sleep!
Iarna pe uliţă
Ieri m-am rătăcit în Cişmigiu. Voit. M-am plimbat pe alei trecând uneori pe aceleaşi fără să bag de seamă, neîndurându-mă să mă rup de bucuria care pusese stăpânire pe mine. Ningea cam viscolit e drept şi era tare frig, dar mă simţeam bine .
Mă trezeam încet după un somn greu, fără vise, indus de o oboseală accentuată. Şi îmi dădeam seama că îmi plăcea ce vedeam. Alb, alb şi iarăşi alb. Un mic pustiu pe alocuri pentru că am dat şi peste locşoare unde pasul meu a fost primul care le-a călcat în dimineaţa aia.
Azi iar am mers prin Cişmigiu deşi era deja târziu. Ceva mai multă lume, un pic mai multă grijă să nu fac tumbe prin zăpadă fără voie. Asta cel puţin iniţial, pentru că dupa vreo 5 minute am căpătat încredere şi m-am băgat fix pe unde era zăpada mai batatorită şi un pic îngheţată.
Iarna mea pe uliţă a început. Dar nu va fi completă decât de Crăciun, când merg acasă la ai mei şi la orăşelul meu de provincie pe care mai toţi îl plasează în Moldova. Fie! De data asta treacă de la mine, las teritorialitatea la o parte.
De-abia aştept să văd Dunărea cu gheaţă la mal şi pâcla nedesluşită a malului celălalt pe ceaţă! Şi faleza troienită şi toate lucrurile dragi mie acolo dintotdeauna...
Mă trezeam încet după un somn greu, fără vise, indus de o oboseală accentuată. Şi îmi dădeam seama că îmi plăcea ce vedeam. Alb, alb şi iarăşi alb. Un mic pustiu pe alocuri pentru că am dat şi peste locşoare unde pasul meu a fost primul care le-a călcat în dimineaţa aia.
Azi iar am mers prin Cişmigiu deşi era deja târziu. Ceva mai multă lume, un pic mai multă grijă să nu fac tumbe prin zăpadă fără voie. Asta cel puţin iniţial, pentru că dupa vreo 5 minute am căpătat încredere şi m-am băgat fix pe unde era zăpada mai batatorită şi un pic îngheţată.
Iarna mea pe uliţă a început. Dar nu va fi completă decât de Crăciun, când merg acasă la ai mei şi la orăşelul meu de provincie pe care mai toţi îl plasează în Moldova. Fie! De data asta treacă de la mine, las teritorialitatea la o parte.
De-abia aştept să văd Dunărea cu gheaţă la mal şi pâcla nedesluşită a malului celălalt pe ceaţă! Şi faleza troienită şi toate lucrurile dragi mie acolo dintotdeauna...
joi, 10 decembrie 2009
De ce nu e bine să stai târziu la muncă
Buuun. Aseară am plecat de la birou la 9 juma. M-am tot enervat cu o problemă care nu ieşea şi pace.
Cert e că azi am găsit baiul şi mă întreb de ce oare am stat aiurea practic aseară până târziu că oricum nu am rezolvat nimic, m-am enervat degeaba şi am ajuns să mă culc şi la 2.
Învăţătură de minte: next time mă dau bătută dupa maxim 3 încercări şi îmi iau tălpăşiţa. O să rămân cu acel sentiment că am treburi nerezolvate dar măcar ma bucur şi eu de restul serii ca orice om normal. Aşa!
Cert e că azi am găsit baiul şi mă întreb de ce oare am stat aiurea practic aseară până târziu că oricum nu am rezolvat nimic, m-am enervat degeaba şi am ajuns să mă culc şi la 2.
Învăţătură de minte: next time mă dau bătută dupa maxim 3 încercări şi îmi iau tălpăşiţa. O să rămân cu acel sentiment că am treburi nerezolvate dar măcar ma bucur şi eu de restul serii ca orice om normal. Aşa!
marți, 8 decembrie 2009
Despre melancolia viorii
Pe la 5-6 ani, parca, am făcut vioară. La vremea respectivă ajunsesem să urăsc instrumentul, pentru că, deh, copil fiind, îmi doream să merg să ma joc afară decât să stau să repet.
După ce am intrat în clasa I, am pus vioara în cutie şi am aruncat cheia. Şi cutia a rămas închisă până acum.
Dar dragostea mea pentru glasul cristalin al viorii a rămas. Mi se pare că exprimă cel mai bine trăirile umane dintre toate instrumentele unei orchestre. Te transfigurează şi te poartă acolo unde eşti numai tu şi ea. Plănge, râde, se bucură, e tristă, melancolică, euforică, furioasă, dezamagită, leneşă, vioaie, e lină şi curgătoare, rapidă şi zgomotoasă, aşa cum eşti şi tu.
Cunosc oameni care consideră vioara tristă şi melancolică. Dar mie mi se pare că e atât de versatilă încât te poate face să râzi şi să plângi în acelaşi timp. Are tonalităţi atât de complexe încât ar fi o greşeală să îi pui eticheta de instrument trist sau melancolic.
Vioara e o explozie de sunete şi sentimente, un izvor nesecat de tonalităţi şi un festin pentru ureche atunci când e manevrată de nişte mâini talentate.
Cred că fiecare vioară are muzica ei unică, ţinută prizonieră înăuntru, şi aşteaptă acea mână care o va elibera.
După ce am intrat în clasa I, am pus vioara în cutie şi am aruncat cheia. Şi cutia a rămas închisă până acum.
Dar dragostea mea pentru glasul cristalin al viorii a rămas. Mi se pare că exprimă cel mai bine trăirile umane dintre toate instrumentele unei orchestre. Te transfigurează şi te poartă acolo unde eşti numai tu şi ea. Plănge, râde, se bucură, e tristă, melancolică, euforică, furioasă, dezamagită, leneşă, vioaie, e lină şi curgătoare, rapidă şi zgomotoasă, aşa cum eşti şi tu.
Cunosc oameni care consideră vioara tristă şi melancolică. Dar mie mi se pare că e atât de versatilă încât te poate face să râzi şi să plângi în acelaşi timp. Are tonalităţi atât de complexe încât ar fi o greşeală să îi pui eticheta de instrument trist sau melancolic.
Vioara e o explozie de sunete şi sentimente, un izvor nesecat de tonalităţi şi un festin pentru ureche atunci când e manevrată de nişte mâini talentate.
Cred că fiecare vioară are muzica ei unică, ţinută prizonieră înăuntru, şi aşteaptă acea mână care o va elibera.
[sursa imagine]
Violonistul şi vioara lui sunt o singură entitate, pentru că ajung să se cunoască şi să se înţeleagă, formând simbioza perfectă pentru a încânta urechile universului. Vioara este parcă o prelungire a artistului, face parte din el, din muzica lui interioară, sau, poate, asta e doar o impresie, şi omul este o prelungire a viorii, un catalizator sau un declansator, cine ştie?
luni, 7 decembrie 2009
Între carpe diem şi chase the dream
Mă gândesc uneori cum o fi să urmăreşti un vis toată viaţa, să ai un ţel bine definit după care să alergi cu ardoare până la sfârşit, fără să îţi pese de orice altceva.
Să fii total desprins de realitate, să nu trăieşti decât în visul tău, urmarind acea umbră permanentă care te trage înainte, să fii, de exemplu, obsedat de a atinge o tonalitate perfectă, de a scrie un roman unic, de a găsi particula primordiala, de a crea instrumentul desăvârşit, etc.
Probabil că în orice pasiune de asta există un grad mai mic sau mai mare de nebunie. Şi mă întreb, transformând intr-o interogatie o replică de-a Winonei Ryder din Girl Interrupted,"[...]And maybe the whole world is stupid, and ignorant. But I'd rather be in it. I'd rather be fucking in it, than down here with you." dacă mi-aş dori să fiu consumată de o pasiune similară all my life sau dacă vreau doar să fiu normală şi average.
În mod cert atunci când urmăreşti un ţel măreţ, pierzi multe pe drum, care poate te-ar face mai fericit overall decât absolutul şi perfecţiunea spre care te împinge acel sâmbure de nebunie al oricărei pasiuni adevărate.
Să fii total desprins de realitate, să nu trăieşti decât în visul tău, urmarind acea umbră permanentă care te trage înainte, să fii, de exemplu, obsedat de a atinge o tonalitate perfectă, de a scrie un roman unic, de a găsi particula primordiala, de a crea instrumentul desăvârşit, etc.
Probabil că în orice pasiune de asta există un grad mai mic sau mai mare de nebunie. Şi mă întreb, transformând intr-o interogatie o replică de-a Winonei Ryder din Girl Interrupted,"[...]And maybe the whole world is stupid, and ignorant. But I'd rather be in it. I'd rather be fucking in it, than down here with you." dacă mi-aş dori să fiu consumată de o pasiune similară all my life sau dacă vreau doar să fiu normală şi average.
În mod cert atunci când urmăreşti un ţel măreţ, pierzi multe pe drum, care poate te-ar face mai fericit overall decât absolutul şi perfecţiunea spre care te împinge acel sâmbure de nebunie al oricărei pasiuni adevărate.
joi, 3 decembrie 2009
Cronica unei seri de excepţie
Zi luuungă la muncă sau cel puţin aşa mi s-a părut. Nu mă gândeam însă că se va termina atât de apoteotic...
Plec victorioasă de la muncă la 7. Perfect, în sfârşit o să ajung şi eu la timp! Pe drum îmi dau seama că mi-am uitat telefonul la birou. Eh, zic, n-o fi închisă poarta tocmai acum, aşa că îi dăm bice înainte. După peregrinările obişnuite, ajung la ţintă. Stupoare! Poarta ESTE închisă iar interfonul, evident, nu merge! Aşa că după ce mă uit plină de ciudă la interfon de vreo 15 ori şi la uşă tot pe-atâtea, îmi târşâi resemnată picioarele spre staţia de tramvai.
De nervi şi oboseală, îl iau în direcţia greşită. Drept pentru care mă regăsesc îngheţând cu succes o staţie mai încolo de Hala Traian în aşteptarea lui 14. Care soseşte alene după juma' de ora! Glorios!După încă 40 min bat la propria-mi uşă şi îmi vărs năduful.
Aşadar, cum ziceam, o seară de excepţie!
Plec victorioasă de la muncă la 7. Perfect, în sfârşit o să ajung şi eu la timp! Pe drum îmi dau seama că mi-am uitat telefonul la birou. Eh, zic, n-o fi închisă poarta tocmai acum, aşa că îi dăm bice înainte. După peregrinările obişnuite, ajung la ţintă. Stupoare! Poarta ESTE închisă iar interfonul, evident, nu merge! Aşa că după ce mă uit plină de ciudă la interfon de vreo 15 ori şi la uşă tot pe-atâtea, îmi târşâi resemnată picioarele spre staţia de tramvai.
De nervi şi oboseală, îl iau în direcţia greşită. Drept pentru care mă regăsesc îngheţând cu succes o staţie mai încolo de Hala Traian în aşteptarea lui 14. Care soseşte alene după juma' de ora! Glorios!După încă 40 min bat la propria-mi uşă şi îmi vărs năduful.
Aşadar, cum ziceam, o seară de excepţie!
marți, 1 decembrie 2009
Aştept zăpada!
Mda, eu cea iubitoare de soare (Sunchaser, nu?), încep să îmi doresc o vacanţă cu cât mai multă zăpadă. Chit că nu sunt vreo mare schioare sau împătimită a sporturilor de iarnă în general.
Cert e că de-abia aştept să mă dau pe pârtie la vale cu orice oi găsi...preferabil o săniuţă. Şi poate mă încumet să încerc să mă ţin măcar câteva secunde măcar pe placa aia de îi zice snowboard...dar mai văd eu la capitolu ăsta...
Mi-e dor de o vacanţă albă, de un Crăciun cu ninsoare, merge şi un viscol mic, mic de tot. De o bătaie cu zăpadă ca la carte. Poate nu de vânătăile inevitabile după ce te dai cu dosu zdravăn de derdeluş.Ca în compunerile din primară cu mantia albă care troieneşte cătunurile pitite în văi şi pe coline.
Într-un cuvânt, mi-e dor de iarna lui Coşbuc din Iarna pe uliţă şi din tablourile impresioniste.
Cert e că de-abia aştept să mă dau pe pârtie la vale cu orice oi găsi...preferabil o săniuţă. Şi poate mă încumet să încerc să mă ţin măcar câteva secunde măcar pe placa aia de îi zice snowboard...dar mai văd eu la capitolu ăsta...
Mi-e dor de o vacanţă albă, de un Crăciun cu ninsoare, merge şi un viscol mic, mic de tot. De o bătaie cu zăpadă ca la carte. Poate nu de vânătăile inevitabile după ce te dai cu dosu zdravăn de derdeluş.Ca în compunerile din primară cu mantia albă care troieneşte cătunurile pitite în văi şi pe coline.
Într-un cuvânt, mi-e dor de iarna lui Coşbuc din Iarna pe uliţă şi din tablourile impresioniste.
vineri, 27 noiembrie 2009
Tu mai ştii cum sună liniştea?
Nu, nu e nicio greşeală! Liniştea poate suna într-un fel. Într-un fel diferit pentru fiecare. Îţi mai aminteşti cum sună liniştea ta?
Eu cred că i-am pierdut clinchetul printre claxoane, ţipete, înjurături, sirene de ambulanţă, conversaţii candide sau nu la mobil, poveşti intime spuse fără jenă cu voce tare în autobuz, muzică de orice fel posibil şi câte şi mai câte.
De 1 decembrie aş vrea să merg undeva unde pot auzi liniştea. Aşa că mă gândesc să vin la muncă, singură, într-o clădire mare şi goală. Goală de sunete. Pentru că, ştiu eu, de 1 decembrie până şi pădurile de pe la munte vor fi pline de tot felul de ecouri. Şi acum, chiar am nevoie de nişte linişte terapeutica :)
Eu cred că i-am pierdut clinchetul printre claxoane, ţipete, înjurături, sirene de ambulanţă, conversaţii candide sau nu la mobil, poveşti intime spuse fără jenă cu voce tare în autobuz, muzică de orice fel posibil şi câte şi mai câte.
De 1 decembrie aş vrea să merg undeva unde pot auzi liniştea. Aşa că mă gândesc să vin la muncă, singură, într-o clădire mare şi goală. Goală de sunete. Pentru că, ştiu eu, de 1 decembrie până şi pădurile de pe la munte vor fi pline de tot felul de ecouri. Şi acum, chiar am nevoie de nişte linişte terapeutica :)
miercuri, 25 noiembrie 2009
Răbdarea timpului
Mă gândesc uneori că suntem atât de ocupaţi cu propriile noastre gânduri şi probleme că uităm sau pretindem că nu avem timp pentru a spune ceea ce simţim cu adevărat oamenilor pe care îi preţuim, stimăm, sau iubim.
Şi aici mă includ şi pe mine. Mi-e ruşine să admit că de multe ori trebuie să îi tai scurt avîntul omului care mă sună să mă întrebe de sănătate pentru că sunt la muncă şi nu am timp. De multe ori e scuzabil, da zicem, pentru că, deh, la muncă munceşti, nu stai la telefon. Dar stau şi mă gândesc că poate şi omul ăla şi-a rupt 5 min din timpul lui ca să îmi audă măcar vocea. Depinde doar de noi să ne facem timp până la urmă.
Măcar 5 minute să ne sunăm bunicile singure, părinţii care sunt departe de noi, prietenii de pe alte continente, surorile şi fraţii la fel de ocupaţi ca şi noi...
De fiecare dată când o sun, singura mea bunică rămasă în viaţă îmi spune că se bucură că îmi aude glasul pentru că e ca şi cum m-ar fi văzut. Cât de puţin trebuie să fac până la urmă ca să aduc lacrimi de bucurie pe chipul ei. Sunt gesturi atât de simple, pe care parcă le facem din ce în ce mai rar.
Îmi spunea cineva că nu înţelege ce pot vorbi cu ai mei în fiecare zi la telefon. Nu am, dar faptul că îmi aud vocea îi bucură şi asta e mare lucru.
Niciodată nu avem timp, se pare. Pentru lucrurile cu adevărat importante. În schimb, ne facem timp pentru propria noastră plăcere. Pentru a face lucrurile care ne plac. E normal pe undeva. După cum ziceam aici, suntem din ce în ce mai alienaţi, ne retragem fiecare pe insuliţa lui unde facem tot ce putem pentru a regăsi o stare de bine pe care ni se pare că am pierdut-o iremediabil.
Şi dacă pentru o clipă, măcar o dată pe săptămână ne-am extrage din confortul fericirii proprii şi i-am face fericiţi şi pe alţii, aratându-le că ne pasă şi de ei?
Mai rău e că nu mai avem răbdare. Poate şi pentru că nici timpul nu mai are răbdare cu noi.
Mă uit că parinţii noştri încă mai au răbdare după 25 de ani de muncă să ne suporte toate psihozele, depresiile, nervii de toamnă, primăvară, iarnă şi all-season, şi să ne împace, chiar dacă mai degrabă ar fi ei cei îndreptăţiţi la puţină înţelegere.
Noi? Un pachet de nervi din orive motiv imaginabil. Drept e, cum se zice, şi vremurile erau altele. Indeed. Noi suntem stresaţi. Muncim mult.
OK, so? Şi prin anii 80 se muncea şi mai mult, nu prea aveau ai noştri timp să meargă prea mult la film-teatru şi alte distracţii că în multe cazuri, la 26 de ani aveau deja un copil acasă care voia de mâncare, cu care făceau lecţiile şi o gospodărie de ţinut în spinare.
Acum, mă găndesc că eu una ajung uneori seara acasă şi deşi îs ruptă de oboseală, nici să dorm parcă nu îmi vine. Câţi dintre noi nu fixăm tâmp un perete anost din cuşculiţa noastră urbană după o zi de coşmar? Fără chef şi fără gănduri?
Where do we go from here? How do we change this?
Şi aici mă includ şi pe mine. Mi-e ruşine să admit că de multe ori trebuie să îi tai scurt avîntul omului care mă sună să mă întrebe de sănătate pentru că sunt la muncă şi nu am timp. De multe ori e scuzabil, da zicem, pentru că, deh, la muncă munceşti, nu stai la telefon. Dar stau şi mă gândesc că poate şi omul ăla şi-a rupt 5 min din timpul lui ca să îmi audă măcar vocea. Depinde doar de noi să ne facem timp până la urmă.
Măcar 5 minute să ne sunăm bunicile singure, părinţii care sunt departe de noi, prietenii de pe alte continente, surorile şi fraţii la fel de ocupaţi ca şi noi...
De fiecare dată când o sun, singura mea bunică rămasă în viaţă îmi spune că se bucură că îmi aude glasul pentru că e ca şi cum m-ar fi văzut. Cât de puţin trebuie să fac până la urmă ca să aduc lacrimi de bucurie pe chipul ei. Sunt gesturi atât de simple, pe care parcă le facem din ce în ce mai rar.
Îmi spunea cineva că nu înţelege ce pot vorbi cu ai mei în fiecare zi la telefon. Nu am, dar faptul că îmi aud vocea îi bucură şi asta e mare lucru.
Niciodată nu avem timp, se pare. Pentru lucrurile cu adevărat importante. În schimb, ne facem timp pentru propria noastră plăcere. Pentru a face lucrurile care ne plac. E normal pe undeva. După cum ziceam aici, suntem din ce în ce mai alienaţi, ne retragem fiecare pe insuliţa lui unde facem tot ce putem pentru a regăsi o stare de bine pe care ni se pare că am pierdut-o iremediabil.
Şi dacă pentru o clipă, măcar o dată pe săptămână ne-am extrage din confortul fericirii proprii şi i-am face fericiţi şi pe alţii, aratându-le că ne pasă şi de ei?
Mai rău e că nu mai avem răbdare. Poate şi pentru că nici timpul nu mai are răbdare cu noi.
Mă uit că parinţii noştri încă mai au răbdare după 25 de ani de muncă să ne suporte toate psihozele, depresiile, nervii de toamnă, primăvară, iarnă şi all-season, şi să ne împace, chiar dacă mai degrabă ar fi ei cei îndreptăţiţi la puţină înţelegere.
Noi? Un pachet de nervi din orive motiv imaginabil. Drept e, cum se zice, şi vremurile erau altele. Indeed. Noi suntem stresaţi. Muncim mult.
OK, so? Şi prin anii 80 se muncea şi mai mult, nu prea aveau ai noştri timp să meargă prea mult la film-teatru şi alte distracţii că în multe cazuri, la 26 de ani aveau deja un copil acasă care voia de mâncare, cu care făceau lecţiile şi o gospodărie de ţinut în spinare.
Acum, mă găndesc că eu una ajung uneori seara acasă şi deşi îs ruptă de oboseală, nici să dorm parcă nu îmi vine. Câţi dintre noi nu fixăm tâmp un perete anost din cuşculiţa noastră urbană după o zi de coşmar? Fără chef şi fără gănduri?
Where do we go from here? How do we change this?
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Shakespeare stuff
Mi-aduc aminte cât ne-a chinuit Dorobăţ în facultate cu Shakespeare.... ce cursuri cu multe semne de suspensie puteai lua şi ce groază generală era pentru noi cursul practic al lui.
Şi totuşi, acum am în bibliotecă un volum cu operele complete ale lui Shakespeare and I have him to thank for that:) So, I say, all the best to you professor!
Şi totuşi, acum am în bibliotecă un volum cu operele complete ale lui Shakespeare and I have him to thank for that:) So, I say, all the best to you professor!
Prospero:
Our revels now are ended. These our actors,
As I foretold you, were all spirits, and
Are melted into air, into thin air:
And like the baseless fabric of this vision,
The cloud-capp'd tow'rs, the gorgeous palaces,
The solemn temples, the great globe itself,
Yea, all which it inherit, shall dissolve,
And, like this insubstantial pageant faded,
Leave not a rack behind. We are such stuff
As dreams are made on; and our little life
Is rounded with a sleep.
vineri, 20 noiembrie 2009
A guide to badger behavior
CONS
1. Badgers like to sleep. A lot. And when they do, they loathe to be bothered by anyone or anything.
2. Badgers act, well,....like badgers. As such, thou shall not ask for smiles or good spirits when someone is in badger mode. Being a badger is a serious and complicated business and they cannot waste precious time on trivial matters such as smiles.
3. Badgers muse extensively and dislike being bothered when they do that. If, however, you dare bother them with anything, make sure it is something of utmost importance to the badger logic, otherwise you may not get any answer whatsoever.
4. Badger thoughts and emotions are their own. As such, it is useless to ask them how they feel when in badger mode. It's pretty obvious and will not hear you repeat that question over and over again.
5. It is common knowledge that badgers do tend to pick on small details. It's a habit of theirs and they are very fond of it. Do not try to dissuade them from displaying it. It is useless at any rate. They shall do it again.
6. Thou shall not speak too loud or laugh too heartily in presence of a badger. Both are offences brought to common sense and badger ears.
7. It is very hard to get inside the badgers' circle of trust and very easy to get out.
PROS
1. Badgers are very loving, lovely, and lovable. Their rare smiles can light up a room.
2. Badgers are very honest and dependable. Once they give their word, you can be sure they will keep it.
3. Though not a common practice, badgers can put themselves off badger mode when they feel such a course of action is well-deserved.
4. Badgers are some of the best friends you can find, provided you observe their badger mode schedule.
5. Badgers have an acute sense of style. As such, do trust them when they say that does not match the other pieces of your attire.
6. Badgers do take good care of their loved ones.
7. Badgers always champion good causes and tend to go against mainstream behavior in this respect.
1. Badgers like to sleep. A lot. And when they do, they loathe to be bothered by anyone or anything.
2. Badgers act, well,....like badgers. As such, thou shall not ask for smiles or good spirits when someone is in badger mode. Being a badger is a serious and complicated business and they cannot waste precious time on trivial matters such as smiles.
3. Badgers muse extensively and dislike being bothered when they do that. If, however, you dare bother them with anything, make sure it is something of utmost importance to the badger logic, otherwise you may not get any answer whatsoever.
4. Badger thoughts and emotions are their own. As such, it is useless to ask them how they feel when in badger mode. It's pretty obvious and will not hear you repeat that question over and over again.
5. It is common knowledge that badgers do tend to pick on small details. It's a habit of theirs and they are very fond of it. Do not try to dissuade them from displaying it. It is useless at any rate. They shall do it again.
6. Thou shall not speak too loud or laugh too heartily in presence of a badger. Both are offences brought to common sense and badger ears.
7. It is very hard to get inside the badgers' circle of trust and very easy to get out.
PROS
1. Badgers are very loving, lovely, and lovable. Their rare smiles can light up a room.
2. Badgers are very honest and dependable. Once they give their word, you can be sure they will keep it.
3. Though not a common practice, badgers can put themselves off badger mode when they feel such a course of action is well-deserved.
4. Badgers are some of the best friends you can find, provided you observe their badger mode schedule.
5. Badgers have an acute sense of style. As such, do trust them when they say that does not match the other pieces of your attire.
6. Badgers do take good care of their loved ones.
7. Badgers always champion good causes and tend to go against mainstream behavior in this respect.
miercuri, 18 noiembrie 2009
Unde au dispărut bicicliştii?
Clar greva asta la metrou pune bicicleta într-o lumină aparte chiar şi pentru cei care nu erau mari fani ai biciclitului. Şi totuşi, azi dimineaţă, feliată între diverşi participanţi la frenezia RATB-ilistică, degeaba am încercat să disting mai mult de 2 (două) biciclete în trafic pe ruta Militari-Eroilor.
Drept e, e cam rece şi gripa e în pârg. Dar în alte zile parcă vedeam mai mulţi biciclişti. Cred că i-a doborât porcina or something, altfel nu îmi explic, mai ales că zilele astea erau o ocazie perfectă to make a statement biciclistic. Poate că şi şoferii au fost mai nervoşi zilele astea şi mai intoleranţi decât de obicei (nu că ar fi foarte indulgenţi usually),aşa că poate fi şi ăsta un motiv, nu e nicio plăcere să ajungi ori cu nervii la pământ la muncă/unde ai treabă sau-Doamne fereşte!-cu integritatea fizică în piuneze.
Vorba lui Lestat in Queen of the Damned (că tot îmi plac mie filmele cu vampiroshi): Come out, come out, wherever you are!
Drept e, e cam rece şi gripa e în pârg. Dar în alte zile parcă vedeam mai mulţi biciclişti. Cred că i-a doborât porcina or something, altfel nu îmi explic, mai ales că zilele astea erau o ocazie perfectă to make a statement biciclistic. Poate că şi şoferii au fost mai nervoşi zilele astea şi mai intoleranţi decât de obicei (nu că ar fi foarte indulgenţi usually),aşa că poate fi şi ăsta un motiv, nu e nicio plăcere să ajungi ori cu nervii la pământ la muncă/unde ai treabă sau-Doamne fereşte!-cu integritatea fizică în piuneze.
Vorba lui Lestat in Queen of the Damned (că tot îmi plac mie filmele cu vampiroshi): Come out, come out, wherever you are!
marți, 17 noiembrie 2009
Alone on a pier
Aseară mi-au picat ochii pe o imagine (într-un film, parcă) care mie una îmi sugerează un sentiment de singurătate şi tristeţe maximă: un om rămas singur pe un ponton privind pierdut barca care e deja departe...Nu mai e nimeni acolo, doar el şi scândurile alea vechi de lângă care tocmai a plecat ceva ce şi-ar fi dorit.
Pe undeva, tabloul ăsta mi se pare mai trist decât peronul unei gări şi un om care tocmai a pierdut trenul. Imaginea cu trenul parcă are şi o nuanţă de haz, pentru că mi-l închipui pe întârziat alergând, de exemplu, cu două valijoare în mână după el, strigând "Opriţi, opriţi!"
Cumva, omul de pe ponton mi-ar crea o imagine dezolantă dacă ar încerca să prindă bărcuţa aruncându-se în apă. Şi nemărginirea aia de ape îmi evocă aşa un sentiment de deşertăciune şi neputinţă...
Desigur ca ambele imagini pot fi şi vesele în diverse contexte, dar cert e că primul sentiment evocat e cel de tristeţe. Man alone on a pier is regret, sadness, loneliness, futility. Asta e primul lucru care îmi vine în minte.
Pe undeva, tabloul ăsta mi se pare mai trist decât peronul unei gări şi un om care tocmai a pierdut trenul. Imaginea cu trenul parcă are şi o nuanţă de haz, pentru că mi-l închipui pe întârziat alergând, de exemplu, cu două valijoare în mână după el, strigând "Opriţi, opriţi!"
Cumva, omul de pe ponton mi-ar crea o imagine dezolantă dacă ar încerca să prindă bărcuţa aruncându-se în apă. Şi nemărginirea aia de ape îmi evocă aşa un sentiment de deşertăciune şi neputinţă...
Desigur ca ambele imagini pot fi şi vesele în diverse contexte, dar cert e că primul sentiment evocat e cel de tristeţe. Man alone on a pier is regret, sadness, loneliness, futility. Asta e primul lucru care îmi vine în minte.
luni, 16 noiembrie 2009
Io cu cine votez?
Domne', e groasa treaba, ce mai... Am ajuns fix precum cetăţeanu' turmentat care întreabă în continuu cu cine votează. Iniţial când l-am văzut pe Mr. Am-păr-lung-şi-atitudine-nepartidistă, am zis că în sfârşit turmentarea ia sfârşit.
După care m-am întrebat oare câţi îl vor vota. Ce şanse sunt ca cel pe care îl votez să meargă în turul 2? Drept pentru care sunt în continuare sceptică.
Caragiale dragă, ai fost şi rămâi un geniu. În plus, dacă te gândeşti cumva să tragi o fugă prin România secolului 21, îţi garantez că o să te distrezi de minune. O să vezi că NIMIC nu s-a schimbat de fapt. Te salut, maestre, şi dacă treci prin timpul nostru, te invit la o bere Silva, că măcar asta e de-a noastră, să mai depănăm amintiri din trecut, prezent şi viitor, şi să facem haz de necaz!
După care m-am întrebat oare câţi îl vor vota. Ce şanse sunt ca cel pe care îl votez să meargă în turul 2? Drept pentru care sunt în continuare sceptică.
Caragiale dragă, ai fost şi rămâi un geniu. În plus, dacă te gândeşti cumva să tragi o fugă prin România secolului 21, îţi garantez că o să te distrezi de minune. O să vezi că NIMIC nu s-a schimbat de fapt. Te salut, maestre, şi dacă treci prin timpul nostru, te invit la o bere Silva, că măcar asta e de-a noastră, să mai depănăm amintiri din trecut, prezent şi viitor, şi să facem haz de necaz!
Frunze şi verde de toamnă
Trecând azi prin Cişmigiu în drum spre muncă, nu m-am putut abţine să nu admir combinaţia plăcută de verde a arbuştilor pereni şi paleta coloristică bogată a covorului foşnitor de sub paşii trecătorilor.
E o tablou foarte odihnitor pentru ochi mi se pare mie. Dacă mai adaugi şi aerul ceva mai curat decât de obicei, parcă nici nu-ţi mai pare ziua de luni aşa de mohorâtă şi ajungi la birou cu un uşor zâmbet pe buze (Uşor zic, să nu exagerăm!)
Până nu demult ignoram cât de plăcut poate fi să ieşi în parc măcar 5 minute să mănânci un sandwich, dar acum îmi dau seama că e mare lucru să poţi face asta, chiar şi acum când e destul de rece vremea.
Cert e că după ora 3, când mai toată lumea îşi sprijină în fel şi chip falca la birou, gândindu-se la patul călduţ de acasă, o raită prin parc te mai scoate din amorţeală.
E o tablou foarte odihnitor pentru ochi mi se pare mie. Dacă mai adaugi şi aerul ceva mai curat decât de obicei, parcă nici nu-ţi mai pare ziua de luni aşa de mohorâtă şi ajungi la birou cu un uşor zâmbet pe buze (Uşor zic, să nu exagerăm!)
Până nu demult ignoram cât de plăcut poate fi să ieşi în parc măcar 5 minute să mănânci un sandwich, dar acum îmi dau seama că e mare lucru să poţi face asta, chiar şi acum când e destul de rece vremea.
Cert e că după ora 3, când mai toată lumea îşi sprijină în fel şi chip falca la birou, gândindu-se la patul călduţ de acasă, o raită prin parc te mai scoate din amorţeală.
miercuri, 11 noiembrie 2009
Poezia de seară
Răsfoind paginile virtuale ale Internetului, am dat peste un website cu poezii, printre care mi-am regăsit o favorită:
L'amour et la mort
(A M. Louis de Ronchaud)
I
Regardez-les passer, ces couples éphémères !
Dans les bras l'un de l'autre enlacés un moment,
Tous, avant de mêler à jamais leurs poussières,
Font le même serment :
Toujours ! Un mot hardi que les cieux qui vieillissent
Avec étonnement entendent prononcer,
Et qu'osent répéter des lèvres qui pâlissent
Et qui vont se glacer.
Vous qui vivez si peu, pourquoi cette promesse
Qu'un élan d'espérance arrache à votre coeur,
Vain défi qu'au néant vous jetez, dans l'ivresse
D'un instant de bonheur ?
Amants, autour de vous une voix inflexible
Crie à tout ce qui naît : "Aime et meurs ici-bas ! "
La mort est implacable et le ciel insensible ;
Vous n'échapperez pas.
Eh bien ! puisqu'il le faut, sans trouble et sans murmure,
Forts de ce même amour dont vous vous enivrez
Et perdus dans le sein de l'immense Nature,
Aimez donc, et mourez !
II
Non, non, tout n'est pas dit, vers la beauté fragile
Quand un charme invincible emporte le désir,
Sous le feu d'un baiser quand notre pauvre argile
A frémi de plaisir.
Notre serment sacré part d'une âme immortelle ;
C'est elle qui s'émeut quand frissonne le corps ;
Nous entendons sa voix et le bruit de son aile
Jusque dans nos transports.
Nous le répétons donc, ce mot qui fait d'envie
Pâlir au firmament les astres radieux,
Ce mot qui joint les coeurs et devient, dès la vie,
Leur lien pour les cieux.
Dans le ravissement d'une éternelle étreinte
Ils passent entraînés, ces couples amoureux,
Et ne s'arrêtent pas pour jeter avec crainte
Un regard autour d'eux.
Ils demeurent sereins quand tout s'écroule et tombe ;
Leur espoir est leur joie et leur appui divin ;
Ils ne trébuchent point lorsque contre une tombe
Leur pied heurte en chemin.
Toi-même, quand tes bois abritent leur délire,
Quand tu couvres de fleurs et d'ombre leurs sentiers,
Nature, toi leur mère, aurais-tu ce sourire
S'ils mouraient tout entiers ?
Sous le voile léger de la beauté mortelle
Trouver l'âme qu'on cherche et qui pour nous éclôt,
Le temps de l'entrevoir, de s'écrier : " C'est Elle ! "
Et la perdre aussitôt,
Et la perdre à jamais ! Cette seule pensée
Change en spectre à nos yeux l'image de l'amour.
Quoi ! ces voeux infinis, cette ardeur insensée
Pour un être d'un jour !
Et toi, serais-tu donc à ce point sans entrailles,
Grand Dieu qui dois d'en haut tout entendre et tout voir,
Que tant d'adieux navrants et tant de funérailles
Ne puissent t'émouvoir,
Qu'à cette tombe obscure où tu nous fais descendre
Tu dises : " Garde-les, leurs cris sont superflus.
Amèrement en vain l'on pleure sur leur cendre ;
Tu ne les rendras plus ! "
Mais non ! Dieu qu'on dit bon, tu permets qu'on espère ;
Unir pour séparer, ce n'est point ton dessein.
Tout ce qui s'est aimé, fût-ce un jour, sur la terre,
Va s'aimer dans ton sein.
III
Eternité de l'homme, illusion ! chimère !
Mensonge de l'amour et de l'orgueil humain !
Il n'a point eu d'hier, ce fantôme éphémère,
Il lui faut un demain !
Pour cet éclair de vie et pour cette étincelle
Qui brûle une minute en vos coeurs étonnés,
Vous oubliez soudain la fange maternelle
Et vos destins bornés.
Vous échapperiez donc, ô rêveurs téméraires
Seuls au Pouvoir fatal qui détruit en créant ?
Quittez un tel espoir ; tous les limons sont frères
En face du néant.
Vous dites à la Nuit qui passe dans ses voiles :
" J'aime, et j'espère voir expirer tes flambeaux. "
La Nuit ne répond rien, mais demain ses étoiles
Luiront sur vos tombeaux.
Vous croyez que l'amour dont l'âpre feu vous presse
A réservé pour vous sa flamme et ses rayons ;
La fleur que vous brisez soupire avec ivresse :
"Nous aussi nous aimons !"
Heureux, vous aspirez la grande âme invisible
Qui remplit tout, les bois, les champs de ses ardeurs ;
La Nature sourit, mais elle est insensible :
Que lui font vos bonheurs ?
Elle n'a qu'un désir, la marâtre immortelle,
C'est d'enfanter toujours, sans fin, sans trêve, encor.
Mère avide, elle a pris l'éternité pour elle,
Et vous laisse la mort.
Toute sa prévoyance est pour ce qui va naître ;
Le reste est confondu dans un suprême oubli.
Vous, vous avez aimé, vous pouvez disparaître :
Son voeu s'est accompli.
Quand un souffle d'amour traverse vos poitrines,
Sur des flots de bonheur vous tenant suspendus,
Aux pieds de la Beauté lorsque des mains divines
Vous jettent éperdus ;
Quand, pressant sur ce coeur qui va bientôt s'éteindre
Un autre objet souffrant, forme vaine ici-bas,
Il vous semble, mortels, que vous allez étreindre
L'Infini dans vos bras ;
Ces délires sacrés, ces désirs sans mesure
Déchaînés dans vos flancs comme d'ardents essaims,
Ces transports, c'est déjà l'Humanité future
Qui s'agite en vos seins.
Elle se dissoudra, cette argile légère
Qu'ont émue un instant la joie et la douleur ;
Les vents vont disperser cette noble poussière
Qui fut jadis un coeur.
Mais d'autres coeurs naîtront qui renoueront la trame
De vos espoirs brisés, de vos amours éteints,
Perpétuant vos pleurs, vos rêves, votre flamme,
Dans les âges lointains.
Tous les êtres, formant une chaîne éternelle,
Se passent, en courant, le flambeau de l'amour.
Chacun rapidement prend la torche immortelle
Et la rend à son tour.
Aveuglés par l'éclat de sa lumière errante,
Vous jurez, dans la nuit où le sort vous plongea,
De la tenir toujours : à votre main mourante
Elle échappe déjà.
Du moins vous aurez vu luire un éclair sublime ;
Il aura sillonné votre vie un moment ;
En tombant vous pourrez emporter dans l'abîme
Votre éblouissement.
Et quand il régnerait au fond du ciel paisible
Un être sans pitié qui contemplât souffrir,
Si son oeil éternel considère, impassible,
Le naître et le mourir,
Sur le bord de la tombe, et sous ce regard même,
Qu'un mouvement d'amour soit encor votre adieu !
Oui, faites voir combien l'homme est grand lorsqu'il aime,
Et pardonnez à Dieu !
marți, 10 noiembrie 2009
Civil disobedience
Nesupunerea civilă e un concept care m-a fascinat dintotdeauna şi care mi-a fost reamintit de The Great Debaters.
Bazele lui au fost teoretizate de Henry David Thoreau, printre altele, filozof, poet şi activist, într-un eseu cu acelaşi nume.
Ideea e pe cât de simplă pe atât de gustată şi în ziua de azi: oamenii au o datorie (morală) de a rezista în faţa unei legi nedrepte. Aşa să fie sau nu?
Nesupunerea civilă este refuzul de a te supune unor norme sau legi emise de un guvern sau o forţă conducătoare fără a face uz de violenţă, prin protest paşnic.
Conceptul e central în gândirea lui Gandhi şi a stat la baza filozofiei sale Satayagraha.
Problema care s-a pus este de fapt dacă într-o democraţie nesupunerea civilă este legitimă, pornindu-se de la ideea că dacă în cadrul unei societăţi democratice fiecare începe să protesteze când şi cum vrea, considerându-se deasupra legii, se ajunge la haos.
Cert e că de foarte multe ori, nesupunerea civilă este practic singura cale de a te împotrivi unei legi prost croite. Mai mult, poate că protestul non-violent a dus în timp la dezvoltarea şi întărirea conceptului de democraţie şi nu la subminarea lui.
În acelaşi timp, s-ar putea spune că într-o societate democratică funcţională, statul de drept este suveran, iar încălcarea deliberată a legilor este inacceptabilă. De acord, dar în acest caz se pune sub semnul întrebării corectitudinea legilor. Pentru ca acest ultim postulat să fie valabil trebuie să ne asigurăm înainte de toate că legile sunt ireproşabile şi că nimeni nu poate găsi nimic de imputat în această privinţă. Şi cum totul este relativ, iar majorităţile impun norma, se poate ajunge la democraţii aberante care trădează însăşi conceptul care stă la baza lor.
Personal, cred că acest concept e corect şi legitim într-o democraţie sănătoasă atâta vreme cât legile sunt făcute de oameni iar omul este supus greşelii.
Astfel, trebuie să existe dreptul de a te revolta împotriva unei legi pe care o consideri nedreaptă atâta vreme cât acest protest este non-violent şi valoarea conceptului este demonstrată istoric de naţiuni întregi care s-au eliberat de regimuri totalitare şi forţe de ocupaţie prin nesupunere civilă.
Totuşi, nesupunerea civilă va rămâne probabil, veşnic, un subiect aprins de dezbatere :)
Bazele lui au fost teoretizate de Henry David Thoreau, printre altele, filozof, poet şi activist, într-un eseu cu acelaşi nume.
Ideea e pe cât de simplă pe atât de gustată şi în ziua de azi: oamenii au o datorie (morală) de a rezista în faţa unei legi nedrepte. Aşa să fie sau nu?
Nesupunerea civilă este refuzul de a te supune unor norme sau legi emise de un guvern sau o forţă conducătoare fără a face uz de violenţă, prin protest paşnic.
Conceptul e central în gândirea lui Gandhi şi a stat la baza filozofiei sale Satayagraha.
Problema care s-a pus este de fapt dacă într-o democraţie nesupunerea civilă este legitimă, pornindu-se de la ideea că dacă în cadrul unei societăţi democratice fiecare începe să protesteze când şi cum vrea, considerându-se deasupra legii, se ajunge la haos.
Cert e că de foarte multe ori, nesupunerea civilă este practic singura cale de a te împotrivi unei legi prost croite. Mai mult, poate că protestul non-violent a dus în timp la dezvoltarea şi întărirea conceptului de democraţie şi nu la subminarea lui.
În acelaşi timp, s-ar putea spune că într-o societate democratică funcţională, statul de drept este suveran, iar încălcarea deliberată a legilor este inacceptabilă. De acord, dar în acest caz se pune sub semnul întrebării corectitudinea legilor. Pentru ca acest ultim postulat să fie valabil trebuie să ne asigurăm înainte de toate că legile sunt ireproşabile şi că nimeni nu poate găsi nimic de imputat în această privinţă. Şi cum totul este relativ, iar majorităţile impun norma, se poate ajunge la democraţii aberante care trădează însăşi conceptul care stă la baza lor.
Personal, cred că acest concept e corect şi legitim într-o democraţie sănătoasă atâta vreme cât legile sunt făcute de oameni iar omul este supus greşelii.
Astfel, trebuie să existe dreptul de a te revolta împotriva unei legi pe care o consideri nedreaptă atâta vreme cât acest protest este non-violent şi valoarea conceptului este demonstrată istoric de naţiuni întregi care s-au eliberat de regimuri totalitare şi forţe de ocupaţie prin nesupunere civilă.
Totuşi, nesupunerea civilă va rămâne probabil, veşnic, un subiect aprins de dezbatere :)
miercuri, 4 noiembrie 2009
Aricică reloaded
Mda, azi m-am trezit cu o poftă nebună de...exact, nimic. N-am chef de nimic, everything sucks. O fi şi vremea, o fi şi pentru că am dormit cam prost şi cam puţin...
Cert e că mă enervez pe mine însămi cu starea asta de 2 lei. Şi asta e grav. Încerc sa nu fiu foarte ţepoasă şi să stau în colţul meu pitită, sperând să nu mă tragă nimeni de atenţie pentru nimic în lume...Până acum, cu câteva excepţii (notabile, din păcate), mi-a ieşit!
Am ascultat toată muzica rea din playlisturile mele obişnuite. Working? NOOOOOT!
Low spirits is still there. A mai urcat un pica scala dar tot mi-au mai rămas câţiva ţepi. Sper să fie bună piesa din seara asta şi să nu mă ia prea în serios cine ştiu eu. Sunt doar un aricel rebegit, pitit în colţul lui întunecos şi călduţ. Bear with me, please!
Cert e că mă enervez pe mine însămi cu starea asta de 2 lei. Şi asta e grav. Încerc sa nu fiu foarte ţepoasă şi să stau în colţul meu pitită, sperând să nu mă tragă nimeni de atenţie pentru nimic în lume...Până acum, cu câteva excepţii (notabile, din păcate), mi-a ieşit!
Am ascultat toată muzica rea din playlisturile mele obişnuite. Working? NOOOOOT!
Low spirits is still there. A mai urcat un pica scala dar tot mi-au mai rămas câţiva ţepi. Sper să fie bună piesa din seara asta şi să nu mă ia prea în serios cine ştiu eu. Sunt doar un aricel rebegit, pitit în colţul lui întunecos şi călduţ. Bear with me, please!
miercuri, 28 octombrie 2009
Cu biclă la purtător II
Am progresaaaaat! De duminica asta pot spune că sunt biciclistă. După începuturile timide, weekendul ăsta am mers pe pedale, am luat curbe si am pornit de pe loc.
Desigur, mai am multe de învăţat, dar ce e mai important e că m-am plimbat în voie pe alei şi mi-a plăcut să văd cum dansează copacii şi oamenii pe lîngă mine, aşa cum îi vedeam eu din şa.
Pistăăăă, de-abia aştept următoarea plimbărică!!!
Chiar dacă e oarecum frig, vremea asta e numai bună de biciclit. Aşa că, pe cai (ăăăăă biciclete), fraţilor!
Desigur, mai am multe de învăţat, dar ce e mai important e că m-am plimbat în voie pe alei şi mi-a plăcut să văd cum dansează copacii şi oamenii pe lîngă mine, aşa cum îi vedeam eu din şa.
Pistăăăă, de-abia aştept următoarea plimbărică!!!
Chiar dacă e oarecum frig, vremea asta e numai bună de biciclit. Aşa că, pe cai (ăăăăă biciclete), fraţilor!
Umbrele colorate
Vreme urâtă ieri, ar zice unii. Mohorât, ploaie rece de toamnă...Nervii de toamnă asociaţi...
Şi totuşi, plecând ieri de la muncă după o zi plină, aciuată sub umbrela mea colorată, am ales să merg la pas, fără a mă grăbi spre destinaţie, şi să ma bucur de ploaie, de oamenii pe care îi văd trecând pe lângă mine, de străduţe şi lumini.
Pe undeva, în starea asta contemplativă, deşi în mare parte grăbiţi şi zgribuliţi, oamenii mi s-au părut mai relaxaţi, mai puţin preocupaţi de ale lor şi mai deschişi. Am avut senzaţia că ascultă de acel sfat jucăuş care zice Wake up and smell the flowers, şi că se bucură de viaţă aşa cum ar trebui să facem în fiecare clipă.
Trecând pe podul Izvor, m-am oprit o clipă să admir luminile oraşului şi felul în care se oglindesc în apa Dâmboviţei. Şi atunci mi-am dat seama că, oricât de mult aş pretinde că nu suport oraşul ăsta murdar şi aglomerat, există şi motive pentru care îl iubesc. Şi din nou, l-am simţit al meu, şi am avut acel sentiment că fac parte din el cu adevărat.
Aseară, ploaia rece a redat oraşului culoarea. Dincolo de orice alt lucru, mi-a rămas în minte ca un buchet de umbrele colorate şi lumini discrete, care te fac să te simţi acasă.
Şi totuşi, plecând ieri de la muncă după o zi plină, aciuată sub umbrela mea colorată, am ales să merg la pas, fără a mă grăbi spre destinaţie, şi să ma bucur de ploaie, de oamenii pe care îi văd trecând pe lângă mine, de străduţe şi lumini.
Pe undeva, în starea asta contemplativă, deşi în mare parte grăbiţi şi zgribuliţi, oamenii mi s-au părut mai relaxaţi, mai puţin preocupaţi de ale lor şi mai deschişi. Am avut senzaţia că ascultă de acel sfat jucăuş care zice Wake up and smell the flowers, şi că se bucură de viaţă aşa cum ar trebui să facem în fiecare clipă.
Trecând pe podul Izvor, m-am oprit o clipă să admir luminile oraşului şi felul în care se oglindesc în apa Dâmboviţei. Şi atunci mi-am dat seama că, oricât de mult aş pretinde că nu suport oraşul ăsta murdar şi aglomerat, există şi motive pentru care îl iubesc. Şi din nou, l-am simţit al meu, şi am avut acel sentiment că fac parte din el cu adevărat.
Aseară, ploaia rece a redat oraşului culoarea. Dincolo de orice alt lucru, mi-a rămas în minte ca un buchet de umbrele colorate şi lumini discrete, care te fac să te simţi acasă.
joi, 22 octombrie 2009
Învingătorul nesociabil
Alături de felide, m-a fascinat întotdeauna acest animal şiret şi extrem de discret. Deşi a dat naştere la un adevărat mit legat de viclenia ei, vulpea rămâne un animal destul de timid în relaţia ei cu omul.
Vânată fără milă întrucât a fost şi este încă considerată de mulţi un animal dăunător, hăituită timp de secole de gonaci pentru pura plăcere a vânătorilor şi un trofeu râvnit de mulţi, micuţa roşcată a reuşit o performanţă pe care puţine alte specii au reuşit-o - să ne facă în ciudă, supravieţuind urii noastre furibunde şi, mai mult, să prolifereze:
Şi poate şi faptul că este atât de rezervată şi ţine atât de mult la spaţiul ei personal. Vulpea este un animal sălbatic prin excelenţă, iar ideea domesticirii ei rămâne doar un mit. Am văzut mai demult un film, parte documentar, parte fabulă, care ilustrează tocmai această idee: vulpea este un animal născut liber, pentru care orice limitare şi impunere este de neconceput; intromisiunea omului în viaţa ei, atunci când -extrem de rar, e drept-este acceptată, ar trebui privită ca un fapt extraordinar şi apreciată ca atare, întrucât în mod clar firea vulpii nu permite prea multe intimităţi de acest gen.
Mie una vulpea mi se pare un animal solitar, nu foarte sociabil, timid şi temător, dar extrem de descurcăreţ, poate puţin profitor, care reuşeşte întotdeauna să iasă învingător în orice situaţie.
În plus, ciudăţeniile vulpii mă duc cu gândul la acea idee conform căreia, dacă iubeşti cu adevărat ceva, trebuie să îl iei ca atare, să îl accepţi fără a încerca să schimbi felul lui de a fi, pentru că în final, atunci când schimbarea va fi completă, vei fi pierdut tocmai acea particularitate care îţi era dragă.
O creatură care se simte bine în lumea ei, dar care, atunci când e pusă în situaţii-limită şi e scoasă din aria ei de confort, te surprinde cu reacţii şi metode unice de supravieţuire. În ultimă instanţă, pentru mine simbolizează pe undeva dragostea de libertate, pentru că lipsa ei este poate chinul suprem pentru acest animal micuţ şi rezervat.
Ca şi vulpea, nu toţi reuşim să ieşim cu succes de fiecare dată din lumea noastră şi preferăm colţul nostru călduţ necunoscutului. Şi în acelaşi timp, atunci când ne părăsim colţul, suntem gata să dăm ce avem mai bun pentru a face o figură frumoasă.
Dar, spre deosebire de ea, ca oameni, suntem forţaţi de împrejurări să ieşim din ce în ce mai des din colţul nostru şi să evoluăm social. Lucky foxes, I say!
Vânată fără milă întrucât a fost şi este încă considerată de mulţi un animal dăunător, hăituită timp de secole de gonaci pentru pura plăcere a vânătorilor şi un trofeu râvnit de mulţi, micuţa roşcată a reuşit o performanţă pe care puţine alte specii au reuşit-o - să ne facă în ciudă, supravieţuind urii noastre furibunde şi, mai mult, să prolifereze:
Dar vulpea a invins, si nu numai atat, a devenit cel mai de succes carnivor din prezent. In ciuda atator masuri de distrugere, efectivul exemplarelor de vulpe din intreaga lume a crescut! La ora actuala vulpea este de fapt cea mai numeroasa specie de carnivore din lume, specialistii fiind de parere ca acest mic mamifer cu blana de foc va fi carnivorul viitorului, la propriu…Pentru ca tot mai multi zoologi se indoiesc de sansele ca ai nostri copii sa mai gaseasca lei, lupi, tigri, ursi, leoparzi si alte animale mari in salbaticie. Datorita vanatorii si distrugerii habitatului, pradatorul de top al unei lumi postapocaliptice se pare ca va fi omniprezenta vulpe.Poate lucrul care mă fascinează cel mai mult la acest animal este independenţa lui şi modul în care îşi sfidează permanent soarta potrivnică.
Şi poate şi faptul că este atât de rezervată şi ţine atât de mult la spaţiul ei personal. Vulpea este un animal sălbatic prin excelenţă, iar ideea domesticirii ei rămâne doar un mit. Am văzut mai demult un film, parte documentar, parte fabulă, care ilustrează tocmai această idee: vulpea este un animal născut liber, pentru care orice limitare şi impunere este de neconceput; intromisiunea omului în viaţa ei, atunci când -extrem de rar, e drept-este acceptată, ar trebui privită ca un fapt extraordinar şi apreciată ca atare, întrucât în mod clar firea vulpii nu permite prea multe intimităţi de acest gen.
Mie una vulpea mi se pare un animal solitar, nu foarte sociabil, timid şi temător, dar extrem de descurcăreţ, poate puţin profitor, care reuşeşte întotdeauna să iasă învingător în orice situaţie.
În plus, ciudăţeniile vulpii mă duc cu gândul la acea idee conform căreia, dacă iubeşti cu adevărat ceva, trebuie să îl iei ca atare, să îl accepţi fără a încerca să schimbi felul lui de a fi, pentru că în final, atunci când schimbarea va fi completă, vei fi pierdut tocmai acea particularitate care îţi era dragă.
O creatură care se simte bine în lumea ei, dar care, atunci când e pusă în situaţii-limită şi e scoasă din aria ei de confort, te surprinde cu reacţii şi metode unice de supravieţuire. În ultimă instanţă, pentru mine simbolizează pe undeva dragostea de libertate, pentru că lipsa ei este poate chinul suprem pentru acest animal micuţ şi rezervat.
Ca şi vulpea, nu toţi reuşim să ieşim cu succes de fiecare dată din lumea noastră şi preferăm colţul nostru călduţ necunoscutului. Şi în acelaşi timp, atunci când ne părăsim colţul, suntem gata să dăm ce avem mai bun pentru a face o figură frumoasă.
Dar, spre deosebire de ea, ca oameni, suntem forţaţi de împrejurări să ieşim din ce în ce mai des din colţul nostru şi să evoluăm social. Lucky foxes, I say!
marți, 20 octombrie 2009
Curaj şi pasiune
Am vazut ieri un film artistic despre viaţa lui Graham Bell, inventatorul telefonului. Ţin minte că de mică citeam şi răsciteam o carte despre marile invenţii şi oamenii din spatele lor.
Acum că suntem înconjuraţi şi chiar copleşiţi de tehnologie, a fi inventator nu mai are poate savoarea iniţială a secolelor trecute, dar eu consider în continuare că a-ţi dedica viaţa unui ţel de acest fel rămâne o marcă a unei existenţe ALTFEL.
Bell a început ca profesor pentru surzi, susţinând cu ardoare că dincolo de vorbitul prin semne, aceştia pot şi au dreptul să articuleze cuvinte şi să se exprime asemenea celorlalţi. A muncit neobosit alături de elevii lui, iar cu una dintre cele mai strălucite eleve ale sale s-a şi căsătorit.
Mă întreb însă, chiar dacă vremea a trecut, oare bucuria şi emoţia lui Bell atunci când şi-a dat seama că vorbele lui au trecut pe sârmă până în camera alăturată, unde asistentul lui aştepta cu sufletul la gură, nu se regăsesc azi în munca oricărui pasionat de ştiinţă?
Deşi avem vederi mai largi, sunt încă tabuuri care trebuie înlăturate, iar era cuceritorilor este încă aici. Curiozitatea umană, curajul şi pasiunea au fost întotdeauna un motor pentru progres şi deşi există controverse în ziua de azi privind experimente extreme ale ştiinţei, care împing cunoaşterea umană dincolo de anumite limite, precum clonarea, unde am fi acum fără Graham Bell, Traian Vuia, Edison, Benjamin Franklin şi alţii ca ei?
We need our visionaries more than ever, but maybe the question now, as it was then, is to be able to tell courage from infatuation and stupidity and passion from obstinacy and indoctrination. Or has it become too hard to do that?
Acum că suntem înconjuraţi şi chiar copleşiţi de tehnologie, a fi inventator nu mai are poate savoarea iniţială a secolelor trecute, dar eu consider în continuare că a-ţi dedica viaţa unui ţel de acest fel rămâne o marcă a unei existenţe ALTFEL.
Bell a început ca profesor pentru surzi, susţinând cu ardoare că dincolo de vorbitul prin semne, aceştia pot şi au dreptul să articuleze cuvinte şi să se exprime asemenea celorlalţi. A muncit neobosit alături de elevii lui, iar cu una dintre cele mai strălucite eleve ale sale s-a şi căsătorit.
Mă întreb însă, chiar dacă vremea a trecut, oare bucuria şi emoţia lui Bell atunci când şi-a dat seama că vorbele lui au trecut pe sârmă până în camera alăturată, unde asistentul lui aştepta cu sufletul la gură, nu se regăsesc azi în munca oricărui pasionat de ştiinţă?
Deşi avem vederi mai largi, sunt încă tabuuri care trebuie înlăturate, iar era cuceritorilor este încă aici. Curiozitatea umană, curajul şi pasiunea au fost întotdeauna un motor pentru progres şi deşi există controverse în ziua de azi privind experimente extreme ale ştiinţei, care împing cunoaşterea umană dincolo de anumite limite, precum clonarea, unde am fi acum fără Graham Bell, Traian Vuia, Edison, Benjamin Franklin şi alţii ca ei?
We need our visionaries more than ever, but maybe the question now, as it was then, is to be able to tell courage from infatuation and stupidity and passion from obstinacy and indoctrination. Or has it become too hard to do that?
luni, 19 octombrie 2009
...si trece
Impresii post-maraton: surprinzător, în ciuda vremii reci şi a ploii, deşi am fost ultima din ştafetă şi mă simţeam oarecum presată de asta (evident racul din mine se manifesta in full splendour), am alergat relativ confortabil şi am scos un timp bun (10 km si jumătate în 58 min, recuperând-mi s-a spus, pentru ca nu aveam ceas-cam 10 min din timpul total al ştafetei).
O experienţă interesantă şi încă un challenge câştigat faţă de mine însămi. Am început să le număr, anul ăsta a fost unul plin: 2 ştafete şi o cursă populară.
Rezultatele finale nu apar încă pe pagina de web a maratonului, dar pentru noi, fetele, a fost o încercare câştigată şi asta e ceea ce contează.
Later edit: mi-a parvenit diploma între timp, ştafeta noastră a ieşit pe 47 din 100 ştafete înscrise :) Good job, girls!
Much later edit: Au gresit diploma, suntem pe 57 pînă la urmă....
O experienţă interesantă şi încă un challenge câştigat faţă de mine însămi. Am început să le număr, anul ăsta a fost unul plin: 2 ştafete şi o cursă populară.
Rezultatele finale nu apar încă pe pagina de web a maratonului, dar pentru noi, fetele, a fost o încercare câştigată şi asta e ceea ce contează.
Later edit: mi-a parvenit diploma între timp, ştafeta noastră a ieşit pe 47 din 100 ştafete înscrise :) Good job, girls!
Much later edit: Au gresit diploma, suntem pe 57 pînă la urmă....
joi, 15 octombrie 2009
Vine marea zi
Încep sa fac ceva progrese cu alergatul.
După ştafeta de 7 km (each) de la Maratonul de la Tuşnad, duminica asta o să alerg la prima mea competiție pe bune, Maratonul Internaţional Bucureşti. De data asta vor fi 10 km şi, probabil, o vreme deloc prietenoasă. Dar asta e, a challenge is a challenge!
Wish me luck!
După ştafeta de 7 km (each) de la Maratonul de la Tuşnad, duminica asta o să alerg la prima mea competiție pe bune, Maratonul Internaţional Bucureşti. De data asta vor fi 10 km şi, probabil, o vreme deloc prietenoasă. Dar asta e, a challenge is a challenge!
Wish me luck!
miercuri, 14 octombrie 2009
Între nepăsare, compasiune şi milă
Ca orice răcuşor care respectă, am prostul obicei de a observa toate pisicile chioare, fără coadă sau mai ştiu eu cum schingiuite, câinii şchiopi, bolnavi, etc. şi rar scap fără să trec pe lângă vreo mortăciune prin oraş. De obicei ajut pisicile în măsura în care pot pentru că de câini am o teamă patologică.
La fel, dădeam cu generozitate tuturor cerşetorilor pe care îi întâlneam, ajutam bătrânicile să treacă strada, le căram sacoşele, asta în măsura timpului de care dispuneam.
La un moment dat m-am oprit cu datul la cerşetori datorită unei întâmplări care mi-a servit oarecum de lecţie: pe la Eroilor bântuia într-o perioadă un copil (cred ca era uşor debil mintal) care ducea în lesă un căţel mic dar foarte simpatic; copilul cerşea bani+spunea el+ pentru a-i lua câinelui de mâncare; i-am dat zece mii dar la câteva secunde după aceea el a scos un teanc de bancnote pe care mi l-a fluturat victorios prin faţă; de atunci n-am mai dat niciun ban niciunui cerşetor pentru simplul fapt că îmi este foarte greu să îmi dau seama dacă omul din faţa mea e sincer sau e doar o reţetă de succes gen Filantropica.
Am observat că oamenii manifestă una dintre aceste trei atitudini faţă de cerşetori: nepăsare (nu dau nici morţi şi comenteaza negativ), compasiune (comentează pozitiv dar nu dau) sau milă (dau şi un sfat pe lângă bani, mâncare, etc.).
Azi, pe metrou, pentru prima oară după multă vreme am dat zece mii unui om fara un picior cu un mesaj simplu: "Am nevoie de ajutor". Şi pe lângă mine au dat şi alţii. Foarte mulţi. Majoritatea celor din vagon.
Şi dintr-o dată, hotărârea mea de odinioară s-a schimbat: trebuie să dai dacă simţi şi când simţi mi-am zis, indiferent de cum e primit până la urmă....
And somehow today, giving so little made my day :)
La fel, dădeam cu generozitate tuturor cerşetorilor pe care îi întâlneam, ajutam bătrânicile să treacă strada, le căram sacoşele, asta în măsura timpului de care dispuneam.
La un moment dat m-am oprit cu datul la cerşetori datorită unei întâmplări care mi-a servit oarecum de lecţie: pe la Eroilor bântuia într-o perioadă un copil (cred ca era uşor debil mintal) care ducea în lesă un căţel mic dar foarte simpatic; copilul cerşea bani+spunea el+ pentru a-i lua câinelui de mâncare; i-am dat zece mii dar la câteva secunde după aceea el a scos un teanc de bancnote pe care mi l-a fluturat victorios prin faţă; de atunci n-am mai dat niciun ban niciunui cerşetor pentru simplul fapt că îmi este foarte greu să îmi dau seama dacă omul din faţa mea e sincer sau e doar o reţetă de succes gen Filantropica.
Am observat că oamenii manifestă una dintre aceste trei atitudini faţă de cerşetori: nepăsare (nu dau nici morţi şi comenteaza negativ), compasiune (comentează pozitiv dar nu dau) sau milă (dau şi un sfat pe lângă bani, mâncare, etc.).
Azi, pe metrou, pentru prima oară după multă vreme am dat zece mii unui om fara un picior cu un mesaj simplu: "Am nevoie de ajutor". Şi pe lângă mine au dat şi alţii. Foarte mulţi. Majoritatea celor din vagon.
Şi dintr-o dată, hotărârea mea de odinioară s-a schimbat: trebuie să dai dacă simţi şi când simţi mi-am zis, indiferent de cum e primit până la urmă....
And somehow today, giving so little made my day :)
marți, 13 octombrie 2009
Filmele pe calculator
În ultima vreme am tot încercat să mă uit seara dupa 10 la câte un film pe calculator. Ocazie cu care am constatat 2 lucruri:
-mă hotărăsc foarte greu ce film aş vrea să văd (pe reţeta "de ăsta nu am chef că e prea serios", "ăsta e prea violent", "ăsta e o prostie", "pe ăsta l-am văzut")
-atunci când mă hotărăsc până la urmă asupra unuia, adorm la jumătatea lui
Concluzia: am ajuns să mă uit la filme mai mult la cinematograf. Ceea ce nu e foarte rău. Pentru că eu una iubesc senzaţia pe care ţi-o dă un ecran mare, efectele 3D, un sunet de înaltă fidelitate şi, eventual, entuziasmul general de la final (am fost la cel puţin un film la finalul căruia s-a aplaudat ca la teatru)
Şi totuşi mărturisesc că există o categorie de filme pe care încă nu am reuşit să le "dorm": desenele animate/animeurile
Aşadar, pe cai, băieţi şi cu animeurile înainte că atât ne mai lasă Moş Ene şi munca să mai vedem...
PS: A se lua ca atare, adică un fel de autocritică declanşată de un trigger extern drag mie (cine ştie cunoaşte)
-mă hotărăsc foarte greu ce film aş vrea să văd (pe reţeta "de ăsta nu am chef că e prea serios", "ăsta e prea violent", "ăsta e o prostie", "pe ăsta l-am văzut")
-atunci când mă hotărăsc până la urmă asupra unuia, adorm la jumătatea lui
Concluzia: am ajuns să mă uit la filme mai mult la cinematograf. Ceea ce nu e foarte rău. Pentru că eu una iubesc senzaţia pe care ţi-o dă un ecran mare, efectele 3D, un sunet de înaltă fidelitate şi, eventual, entuziasmul general de la final (am fost la cel puţin un film la finalul căruia s-a aplaudat ca la teatru)
Şi totuşi mărturisesc că există o categorie de filme pe care încă nu am reuşit să le "dorm": desenele animate/animeurile
Aşadar, pe cai, băieţi şi cu animeurile înainte că atât ne mai lasă Moş Ene şi munca să mai vedem...
PS: A se lua ca atare, adică un fel de autocritică declanşată de un trigger extern drag mie (cine ştie cunoaşte)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)