Fericire in nefericire

La un moment dat, toti ne plangem ca suntem nefericiti. Problema e, zic eu, ca ori ne temem sa fim fericiti ori ne place sa ne nefericim singuri atunci cand totul merge perfect.

Paradoxal, cred ca teama asta de fericire chiar exista si tot paradoxal, ne stricam cele mai bune momente incercand sa stoarcem cu orice pret orice prilej, cat de neinsemnat, de nefericire. Adica, daca lucrurile merg bine si totul e roz, exista un talent ascuns pe care il au unii dintre noi de a gasi acea pricina bine ascunsa, acel lucrusor infim pe care il ridicam pe culmi de tragedie.

De ce oare ne e asa frica sa fim fericiti? Oricum e fapt cunoscut ca fericirea nu e o stare permanenta si ceea ce ramane din ea in amintire e doar o succesiune de momente sau clipe disparate.

E simplu sa fii fericit? Probabil ca nu, dar ceea ce e clar e ca ne este mult mai usor sa ne autonefericim. Nu-ti trebuie decat un gand tampit, o mica paranoia in devenire si reteta e gata.

Acum pe bune, nu vi s-a intamplat niciodata ca la sfarsitul unei zile foarte faine in care v-ati simtit foarte bine sa dati cu bata in balta doar asa dintr-un impuls inexplicabil si pentru cateva momente sa va simtiti fericit intr-un mod tamp ca v-ati stricat practic ziua? Mda, suna ciudat si idiot, dar sigur vi s-a intamplat macar o data.

Poate e prea ciudat sa avem o zi perfecta si trebuie s-o stricam cumva? Cert e ca acest impuls de a te neferici singur exista in majoritatea dintre noi si depinde de fiecare masura in care si-l poate infrana.

Vorba astora de la Fall Out Boy, the best of can us find happiness in misery

In Maramu

Buun. Acum ca a venit ceasul al 12-lea, pot spune cu mana pe inima ca anul asta mi-am indepinit doua mari vise-sa merg in Cinque Terre si sa ajung in Maramures.

Currently is in Baia Mare, unde se indeplineste visul meu no 2 ever. Or something like it. Deocamdata cam slabut cu zapada dar ninge frumos si promitator asa ca poate mai pe seara sau maine ne si dam pe partii fiecare cu ce poate.

Pana sa ajung la zapada, sa ne vedem sanatosi in noul an. Pana pe 4 ianuarie va pup cu gratie si tot dichisul.

La Multi Ani, everybody!

Keep walking

Citeam deunăzi fraza asta pe undeva pe net:

Did you know that an average person walks 4.5 times around the world in a lifetime?

Aşadar ne dăm de ceasul morţii că ne-ar plăcea să facem înconjurul lumii când de fapt mergem o viaţă în jurul ei.

Mie una îmi place grozav să merg pe jos. Şi avantajele se văd mai ales pe vremea asta de iarnă cu zăpadă multă, când îţi blestemi zilele la volan şi dacă te încumeţi, chinui săraca bicicletă care se plânge din toate încheieturile.

Cert e că mersul pe jos are avantajele lui: poţi să te opreşti când vrei, treci fără vreun stres prin blocaje, stai şi admiri ce-ţi pofteşte inimioara fără să te stresezi şi să te uiţi la ceas şi faci şi mişcare.

Practic, mersul pe jos e cel mai ieftin sport. Necesită investiţii minime: niste bocanci rezonabili iarna ca să faci faţă cu brio zăpezii şi zloatei, nişte hainuţe nu foarte groase pentru că oricum te încălzeşti dacă mergi repede şi an open mind.

So, no matter what, keep walking, I say! It's good to be a pedestrian in a hectic town!

Bucuria de a dărui

Cred că unul dintre lucrurile care îmi plac cel mai mult de Sărbători este să dau cadouri. Întotdeauna mi-a plăcut să văd cum se luminează figura omului atunci când, scotocind febril în punguţă sau tragând voiniceşte de hartia aia care parcă nu se rupe suficient de repede, găseşte înăntru ceva ce şi-a dorit sau ceva absolut surprinzător.

Şi mă gândesc acum că ceea ce te bucură atunci când primeşti un cadou nu este doar plăcerea de a primi ci şi aceea de a observa emoţia cu care celalalt iţi urmăreşte reacţiile, nesigur de multe ori că a nimerit-o.

Cu alte cuvinte şi în a da şi în a primi stă şi bucuria de a urmări bucuria celuilalt. Pentru că în esenţă, dând, îţi satisfaci şi o plăcere egoistă cumva de a-l vedea pe celalalt bucurându-se. Ceea ce, in the end, te bucură şi te face fericit şi pe tine. De sărbători şi nu numai, dând, te bucuri de bucuria celuilalt. And so it should be.

Aşadar, la cât mai multe pachete şi pacheţele şi să ne bucurăm de ce avem şi primim cât mai mult!

Musical note to self

Just a line I'd like to drop to myself when the case (and there have been/most likely will be quite a few occasions):

Sentimental geek, shut up and go to sleep!

Iarna pe uliţă

Ieri m-am rătăcit în Cişmigiu. Voit. M-am plimbat pe alei trecând uneori pe aceleaşi fără să bag de seamă, neîndurându-mă să mă rup de bucuria care pusese stăpânire pe mine. Ningea cam viscolit e drept şi era tare frig, dar mă simţeam bine .

Mă trezeam încet după un somn greu, fără vise, indus de o oboseală accentuată. Şi îmi dădeam seama că îmi plăcea ce vedeam. Alb, alb şi iarăşi alb. Un mic pustiu pe alocuri pentru că am dat şi peste locşoare unde pasul meu a fost primul care le-a călcat în dimineaţa aia.

Azi iar am mers prin Cişmigiu deşi era deja târziu. Ceva mai multă lume, un pic mai multă grijă să nu fac tumbe prin zăpadă fără voie. Asta cel puţin iniţial, pentru că dupa vreo 5 minute am căpătat încredere şi m-am băgat fix pe unde era zăpada mai batatorită şi un pic îngheţată.

Iarna mea pe uliţă a început. Dar nu va fi completă decât de Crăciun, când merg acasă la ai mei şi la orăşelul meu de provincie pe care mai toţi îl plasează în Moldova. Fie! De data asta treacă de la mine, las teritorialitatea la o parte.

De-abia aştept să văd Dunărea cu gheaţă la mal şi pâcla nedesluşită a malului celălalt pe ceaţă! Şi faleza troienită şi toate lucrurile dragi mie acolo dintotdeauna...

De ce nu e bine să stai târziu la muncă

Buuun. Aseară am plecat de la birou la 9 juma. M-am tot enervat cu o problemă care nu ieşea şi pace.
Cert e că azi am găsit baiul şi mă întreb de ce oare am stat aiurea practic aseară până târziu că oricum nu am rezolvat nimic, m-am enervat degeaba şi am ajuns să mă culc şi la 2.

Învăţătură de minte: next time mă dau bătută dupa maxim 3 încercări şi îmi iau tălpăşiţa. O să rămân cu acel sentiment că am treburi nerezolvate dar măcar ma bucur şi eu de restul serii ca orice om normal. Aşa!

Despre melancolia viorii

Pe la 5-6 ani, parca, am făcut vioară. La vremea respectivă ajunsesem să urăsc instrumentul, pentru că, deh, copil fiind, îmi doream să merg să ma joc afară decât să stau să repet.

După ce am intrat în clasa I, am pus vioara în cutie şi am aruncat cheia. Şi cutia a rămas închisă până acum.

Dar dragostea mea pentru glasul cristalin al viorii a rămas. Mi se pare că exprimă cel mai bine trăirile umane dintre toate instrumentele unei orchestre. Te transfigurează şi te poartă acolo unde eşti numai tu şi ea. Plănge, râde, se bucură, e tristă, melancolică, euforică, furioasă, dezamagită, leneşă, vioaie, e lină şi curgătoare, rapidă şi zgomotoasă, aşa cum eşti şi tu.

Cunosc oameni care consideră vioara tristă şi melancolică. Dar mie mi se pare că e atât de versatilă încât te poate face să râzi şi să plângi în acelaşi timp. Are tonalităţi atât de complexe încât ar fi o greşeală să îi pui eticheta de instrument trist sau melancolic.

Vioara e o explozie de sunete şi sentimente, un izvor nesecat de tonalităţi şi un festin pentru ureche atunci când e manevrată de nişte mâini talentate.

Cred că fiecare vioară are muzica ei unică, ţinută prizonieră înăuntru, şi aşteaptă acea mână care o va elibera.

[sursa imagine]
Violonistul şi vioara lui sunt o singură entitate, pentru că ajung să se cunoască şi să se înţeleagă, formând simbioza perfectă pentru a încânta urechile universului. Vioara este parcă o prelungire a artistului, face parte din el, din muzica lui interioară, sau, poate, asta e doar o impresie, şi omul este o prelungire a viorii, un catalizator sau un declansator, cine ştie?

Între carpe diem şi chase the dream

Mă gândesc uneori cum o fi să urmăreşti un vis toată viaţa, să ai un ţel bine definit după care să alergi cu ardoare până la sfârşit, fără să îţi pese de orice altceva.

Să fii total desprins de realitate, să nu trăieşti decât în visul tău, urmarind acea umbră permanentă care te trage înainte, să fii, de exemplu, obsedat de a atinge o tonalitate perfectă, de a scrie un roman unic, de a găsi particula primordiala, de a crea instrumentul desăvârşit, etc.

Probabil că în orice pasiune de asta există un grad mai mic sau mai mare de nebunie. Şi mă întreb, transformând intr-o interogatie o replică de-a Winonei Ryder din Girl Interrupted,"[...]And maybe the whole world is stupid, and ignorant. But I'd rather be in it. I'd rather be fucking in it, than down here with you." dacă mi-aş dori să fiu consumată de o pasiune similară all my life sau dacă vreau doar să fiu normală şi average.

În mod cert atunci când urmăreşti un ţel măreţ, pierzi multe pe drum, care poate te-ar face mai fericit overall decât absolutul şi perfecţiunea spre care te împinge acel sâmbure de nebunie al oricărei pasiuni adevărate.

Cronica unei seri de excepţie

Zi luuungă la muncă sau cel puţin aşa mi s-a părut. Nu mă gândeam însă că se va termina atât de apoteotic...

Plec victorioasă de la muncă la 7. Perfect, în sfârşit o să ajung şi eu la timp! Pe drum îmi dau seama că mi-am uitat telefonul la birou. Eh, zic, n-o fi închisă poarta tocmai acum, aşa că îi dăm bice înainte. După peregrinările obişnuite, ajung la ţintă. Stupoare! Poarta ESTE închisă iar interfonul, evident, nu merge! Aşa că după ce mă uit plină de ciudă la interfon de vreo 15 ori şi la uşă tot pe-atâtea, îmi târşâi resemnată picioarele spre staţia de tramvai.

De nervi şi oboseală, îl iau în direcţia greşită. Drept pentru care mă regăsesc îngheţând cu succes o staţie mai încolo de Hala Traian în aşteptarea lui 14. Care soseşte alene după juma' de ora! Glorios!După încă 40 min bat la propria-mi uşă şi îmi vărs năduful.

Aşadar, cum ziceam, o seară de excepţie!

Aştept zăpada!

Mda, eu cea iubitoare de soare (Sunchaser, nu?), încep să îmi doresc o vacanţă cu cât mai multă zăpadă. Chit că nu sunt vreo mare schioare sau împătimită a sporturilor de iarnă în general.

Cert e că de-abia aştept să mă dau pe pârtie la vale cu orice oi găsi...preferabil o săniuţă. Şi poate mă încumet să încerc să mă ţin măcar câteva secunde măcar pe placa aia de îi zice snowboard...dar mai văd eu la capitolu ăsta...

Mi-e dor de o vacanţă albă, de un Crăciun cu ninsoare, merge şi un viscol mic, mic de tot. De o bătaie cu zăpadă ca la carte. Poate nu de vânătăile inevitabile după ce te dai cu dosu zdravăn de derdeluş.Ca în compunerile din primară cu mantia albă care troieneşte cătunurile pitite în văi şi pe coline.

Într-un cuvânt, mi-e dor de iarna lui Coşbuc din Iarna pe uliţă şi din tablourile impresioniste.

Tu mai ştii cum sună liniştea?

Nu, nu e nicio greşeală! Liniştea poate suna într-un fel. Într-un fel diferit pentru fiecare. Îţi mai aminteşti cum sună liniştea ta?

Eu cred că i-am pierdut clinchetul printre claxoane, ţipete, înjurături, sirene de ambulanţă, conversaţii candide sau nu la mobil, poveşti intime spuse fără jenă cu voce tare în autobuz, muzică de orice fel posibil şi câte şi mai câte.

De 1 decembrie aş vrea să merg undeva unde pot auzi liniştea. Aşa că mă gândesc să vin la muncă, singură, într-o clădire mare şi goală. Goală de sunete. Pentru că, ştiu eu, de 1 decembrie până şi pădurile de pe la munte vor fi pline de tot felul de ecouri. Şi acum, chiar am nevoie de nişte linişte terapeutica :)

Răbdarea timpului

Mă gândesc uneori că suntem atât de ocupaţi cu propriile noastre gânduri şi probleme că uităm sau pretindem că nu avem timp pentru a spune ceea ce simţim cu adevărat oamenilor pe care îi preţuim, stimăm, sau iubim.

Şi aici mă includ şi pe mine. Mi-e ruşine să admit că de multe ori trebuie să îi tai scurt avîntul omului care mă sună să mă întrebe de sănătate pentru că sunt la muncă şi nu am timp. De multe ori e scuzabil, da zicem, pentru că, deh, la muncă munceşti, nu stai la telefon. Dar stau şi mă gândesc că poate şi omul ăla şi-a rupt 5 min din timpul lui ca să îmi audă măcar vocea. Depinde doar de noi să ne facem timp până la urmă.

Măcar 5 minute să ne sunăm bunicile singure, părinţii care sunt departe de noi, prietenii de pe alte continente, surorile şi fraţii la fel de ocupaţi ca şi noi...

De fiecare dată când o sun, singura mea bunică rămasă în viaţă îmi spune că se bucură că îmi aude glasul pentru că e ca şi cum m-ar fi văzut. Cât de puţin trebuie să fac până la urmă ca să aduc lacrimi de bucurie pe chipul ei. Sunt gesturi atât de simple, pe care parcă le facem din ce în ce mai rar.

Îmi spunea cineva că nu înţelege ce pot vorbi cu ai mei în fiecare zi la telefon. Nu am, dar faptul că îmi aud vocea îi bucură şi asta e mare lucru.

Niciodată nu avem timp, se pare. Pentru lucrurile cu adevărat importante. În schimb, ne facem timp pentru propria noastră plăcere. Pentru a face lucrurile care ne plac. E normal pe undeva. După cum ziceam aici, suntem din ce în ce mai alienaţi, ne retragem fiecare pe insuliţa lui unde facem tot ce putem pentru a regăsi o stare de bine pe care ni se pare că am pierdut-o iremediabil.

Şi dacă pentru o clipă, măcar o dată pe săptămână ne-am extrage din confortul fericirii proprii şi i-am face fericiţi şi pe alţii, aratându-le că ne pasă şi de ei?

Mai rău e că nu mai avem răbdare. Poate şi pentru că nici timpul nu mai are răbdare cu noi.

Mă uit că parinţii noştri încă mai au răbdare după 25 de ani de muncă să ne suporte toate psihozele, depresiile, nervii de toamnă, primăvară, iarnă şi all-season, şi să ne împace, chiar dacă mai degrabă ar fi ei cei îndreptăţiţi la puţină înţelegere.

Noi? Un pachet de nervi din orive motiv imaginabil. Drept e, cum se zice, şi vremurile erau altele. Indeed. Noi suntem stresaţi. Muncim mult.

OK, so? Şi prin anii 80 se muncea şi mai mult, nu prea aveau ai noştri timp să meargă prea mult la film-teatru şi alte distracţii că în multe cazuri, la 26 de ani aveau deja un copil acasă care voia de mâncare, cu care făceau lecţiile şi o gospodărie de ţinut în spinare.

Acum, mă găndesc că eu una ajung uneori seara acasă şi deşi îs ruptă de oboseală, nici să dorm parcă nu îmi vine. Câţi dintre noi nu fixăm tâmp un perete anost din cuşculiţa noastră urbană după o zi de coşmar? Fără chef şi fără gănduri?

Where do we go from here? How do we change this?

Shakespeare stuff

Mi-aduc aminte cât ne-a chinuit Dorobăţ în facultate cu Shakespeare.... ce cursuri cu multe semne de suspensie puteai lua şi ce groază generală era pentru noi cursul practic al lui.

Şi totuşi, acum am în bibliotecă un volum cu operele complete ale lui Shakespeare and I have him to thank for that:) So, I say, all the best to you professor!

Prospero:
Our revels now are ended. These our actors,
As I foretold you, were all spirits, and
Are melted into air, into thin air:
And like the baseless fabric of this vision,
The cloud-capp'd tow'rs, the gorgeous palaces,
The solemn temples, the great globe itself,
Yea, all which it inherit, shall dissolve,
And, like this insubstantial pageant faded,
Leave not a rack behind. We are such stuff
As dreams are made on; and our little life
Is rounded with a sleep.

A guide to badger behavior

CONS

1. Badgers like to sleep. A lot. And when they do, they loathe to be bothered by anyone or anything.
2. Badgers act, well,....like badgers. As such, thou shall not ask for smiles or good spirits when someone is in badger mode. Being a badger is a serious and complicated business and they cannot waste precious time on trivial matters such as smiles.
3. Badgers muse extensively and dislike being bothered when they do that. If, however, you dare bother them with anything, make sure it is something of utmost importance to the badger logic, otherwise you may not get any answer whatsoever.
4. Badger thoughts and emotions are their own. As such, it is useless to ask them how they feel when in badger mode. It's pretty obvious and will not hear you repeat that question over and over again.
5. It is common knowledge that badgers do tend to pick on small details. It's a habit of theirs and they are very fond of it. Do not try to dissuade them from displaying it. It is useless at any rate. They shall do it again.
6. Thou shall not speak too loud or laugh too heartily in presence of a badger. Both are offences brought to common sense and badger ears.
7. It is very hard to get inside the badgers' circle of trust and very easy to get out.

PROS

1. Badgers are very loving, lovely, and lovable. Their rare smiles can light up a room.
2. Badgers are very honest and dependable. Once they give their word, you can be sure they will keep it.
3. Though not a common practice, badgers can put themselves off badger mode when they feel such a course of action is well-deserved.
4. Badgers are some of the best friends you can find, provided you observe their badger mode schedule.
5. Badgers have an acute sense of style. As such, do trust them when they say that does not match the other pieces of your attire.
6. Badgers do take good care of their loved ones.
7. Badgers always champion good causes and tend to go against mainstream behavior in this respect.

Unde au dispărut bicicliştii?

Clar greva asta la metrou pune bicicleta într-o lumină aparte chiar şi pentru cei care nu erau mari fani ai biciclitului. Şi totuşi, azi dimineaţă, feliată între diverşi participanţi la frenezia RATB-ilistică, degeaba am încercat să disting mai mult de 2 (două) biciclete în trafic pe ruta Militari-Eroilor.

Drept e, e cam rece şi gripa e în pârg. Dar în alte zile parcă vedeam mai mulţi biciclişti. Cred că i-a doborât porcina or something, altfel nu îmi explic, mai ales că zilele astea erau o ocazie perfectă to make a statement biciclistic. Poate că şi şoferii au fost mai nervoşi zilele astea şi mai intoleranţi decât de obicei (nu că ar fi foarte indulgenţi usually),aşa că poate fi şi ăsta un motiv, nu e nicio plăcere să ajungi ori cu nervii la pământ la muncă/unde ai treabă sau-Doamne fereşte!-cu integritatea fizică în piuneze.

Vorba lui Lestat in Queen of the Damned (că tot îmi plac mie filmele cu vampiroshi): Come out, come out, wherever you are!

Alone on a pier

Aseară mi-au picat ochii pe o imagine (într-un film, parcă) care mie una îmi sugerează un sentiment de singurătate şi tristeţe maximă: un om rămas singur pe un ponton privind pierdut barca care e deja departe...Nu mai e nimeni acolo, doar el şi scândurile alea vechi de lângă care tocmai a plecat ceva ce şi-ar fi dorit.

Pe undeva, tabloul ăsta mi se pare mai trist decât peronul unei gări şi un om care tocmai a pierdut trenul. Imaginea cu trenul parcă are şi o nuanţă de haz, pentru că mi-l închipui pe întârziat alergând, de exemplu, cu două valijoare în mână după el, strigând "Opriţi, opriţi!"

Cumva, omul de pe ponton mi-ar crea o imagine dezolantă dacă ar încerca să prindă bărcuţa aruncându-se în apă. Şi nemărginirea aia de ape îmi evocă aşa un sentiment de deşertăciune şi neputinţă...

Desigur ca ambele imagini pot fi şi vesele în diverse contexte, dar cert e că primul sentiment evocat e cel de tristeţe. Man alone on a pier is regret, sadness, loneliness, futility. Asta e primul lucru care îmi vine în minte.

Io cu cine votez?

Domne', e groasa treaba, ce mai... Am ajuns fix precum cetăţeanu' turmentat care întreabă în continuu cu cine votează. Iniţial când l-am văzut pe Mr. Am-păr-lung-şi-atitudine-nepartidistă, am zis că în sfârşit turmentarea ia sfârşit.

După care m-am întrebat oare câţi îl vor vota. Ce şanse sunt ca cel pe care îl votez să meargă în turul 2? Drept pentru care sunt în continuare sceptică.

Caragiale dragă, ai fost şi rămâi un geniu. În plus, dacă te gândeşti cumva să tragi o fugă prin România secolului 21, îţi garantez că o să te distrezi de minune. O să vezi că NIMIC nu s-a schimbat de fapt. Te salut, maestre, şi dacă treci prin timpul nostru, te invit la o bere Silva, că măcar asta e de-a noastră, să mai depănăm amintiri din trecut, prezent şi viitor, şi să facem haz de necaz!

Frunze şi verde de toamnă

Trecând azi prin Cişmigiu în drum spre muncă, nu m-am putut abţine să nu admir combinaţia plăcută de verde a arbuştilor pereni şi paleta coloristică bogată a covorului foşnitor de sub paşii trecătorilor.

E o tablou foarte odihnitor pentru ochi mi se pare mie. Dacă mai adaugi şi aerul ceva mai curat decât de obicei, parcă nici nu-ţi mai pare ziua de luni aşa de mohorâtă şi ajungi la birou cu un uşor zâmbet pe buze (Uşor zic, să nu exagerăm!)

Până nu demult ignoram cât de plăcut poate fi să ieşi în parc măcar 5 minute să mănânci un sandwich, dar acum îmi dau seama că e mare lucru să poţi face asta, chiar şi acum când e destul de rece vremea.

Cert e că după ora 3, când mai toată lumea îşi sprijină în fel şi chip falca la birou, gândindu-se la patul călduţ de acasă, o raită prin parc te mai scoate din amorţeală.

Poezia de seară

Răsfoind paginile virtuale ale Internetului, am dat peste un website cu poezii, printre care mi-am regăsit o favorită:

L'amour et la mort

(A M. Louis de Ronchaud)

I

Regardez-les passer, ces couples éphémères !
Dans les bras l'un de l'autre enlacés un moment,
Tous, avant de mêler à jamais leurs poussières,
Font le même serment :

Toujours ! Un mot hardi que les cieux qui vieillissent
Avec étonnement entendent prononcer,
Et qu'osent répéter des lèvres qui pâlissent
Et qui vont se glacer.

Vous qui vivez si peu, pourquoi cette promesse
Qu'un élan d'espérance arrache à votre coeur,
Vain défi qu'au néant vous jetez, dans l'ivresse
D'un instant de bonheur ?

Amants, autour de vous une voix inflexible
Crie à tout ce qui naît : "Aime et meurs ici-bas ! "
La mort est implacable et le ciel insensible ;
Vous n'échapperez pas.

Eh bien ! puisqu'il le faut, sans trouble et sans murmure,
Forts de ce même amour dont vous vous enivrez
Et perdus dans le sein de l'immense Nature,
Aimez donc, et mourez !

II

Non, non, tout n'est pas dit, vers la beauté fragile
Quand un charme invincible emporte le désir,
Sous le feu d'un baiser quand notre pauvre argile
A frémi de plaisir.

Notre serment sacré part d'une âme immortelle ;
C'est elle qui s'émeut quand frissonne le corps ;
Nous entendons sa voix et le bruit de son aile
Jusque dans nos transports.

Nous le répétons donc, ce mot qui fait d'envie
Pâlir au firmament les astres radieux,
Ce mot qui joint les coeurs et devient, dès la vie,
Leur lien pour les cieux.

Dans le ravissement d'une éternelle étreinte
Ils passent entraînés, ces couples amoureux,
Et ne s'arrêtent pas pour jeter avec crainte
Un regard autour d'eux.

Ils demeurent sereins quand tout s'écroule et tombe ;
Leur espoir est leur joie et leur appui divin ;
Ils ne trébuchent point lorsque contre une tombe
Leur pied heurte en chemin.

Toi-même, quand tes bois abritent leur délire,
Quand tu couvres de fleurs et d'ombre leurs sentiers,
Nature, toi leur mère, aurais-tu ce sourire
S'ils mouraient tout entiers ?

Sous le voile léger de la beauté mortelle
Trouver l'âme qu'on cherche et qui pour nous éclôt,
Le temps de l'entrevoir, de s'écrier : " C'est Elle ! "
Et la perdre aussitôt,

Et la perdre à jamais ! Cette seule pensée
Change en spectre à nos yeux l'image de l'amour.
Quoi ! ces voeux infinis, cette ardeur insensée
Pour un être d'un jour !

Et toi, serais-tu donc à ce point sans entrailles,
Grand Dieu qui dois d'en haut tout entendre et tout voir,
Que tant d'adieux navrants et tant de funérailles
Ne puissent t'émouvoir,

Qu'à cette tombe obscure où tu nous fais descendre
Tu dises : " Garde-les, leurs cris sont superflus.
Amèrement en vain l'on pleure sur leur cendre ;
Tu ne les rendras plus ! "

Mais non ! Dieu qu'on dit bon, tu permets qu'on espère ;
Unir pour séparer, ce n'est point ton dessein.
Tout ce qui s'est aimé, fût-ce un jour, sur la terre,
Va s'aimer dans ton sein.

III

Eternité de l'homme, illusion ! chimère !
Mensonge de l'amour et de l'orgueil humain !
Il n'a point eu d'hier, ce fantôme éphémère,
Il lui faut un demain !

Pour cet éclair de vie et pour cette étincelle
Qui brûle une minute en vos coeurs étonnés,
Vous oubliez soudain la fange maternelle
Et vos destins bornés.

Vous échapperiez donc, ô rêveurs téméraires
Seuls au Pouvoir fatal qui détruit en créant ?
Quittez un tel espoir ; tous les limons sont frères
En face du néant.

Vous dites à la Nuit qui passe dans ses voiles :
" J'aime, et j'espère voir expirer tes flambeaux. "
La Nuit ne répond rien, mais demain ses étoiles
Luiront sur vos tombeaux.

Vous croyez que l'amour dont l'âpre feu vous presse
A réservé pour vous sa flamme et ses rayons ;
La fleur que vous brisez soupire avec ivresse :
"Nous aussi nous aimons !"

Heureux, vous aspirez la grande âme invisible
Qui remplit tout, les bois, les champs de ses ardeurs ;
La Nature sourit, mais elle est insensible :
Que lui font vos bonheurs ?

Elle n'a qu'un désir, la marâtre immortelle,
C'est d'enfanter toujours, sans fin, sans trêve, encor.
Mère avide, elle a pris l'éternité pour elle,
Et vous laisse la mort.

Toute sa prévoyance est pour ce qui va naître ;
Le reste est confondu dans un suprême oubli.
Vous, vous avez aimé, vous pouvez disparaître :
Son voeu s'est accompli.

Quand un souffle d'amour traverse vos poitrines,
Sur des flots de bonheur vous tenant suspendus,
Aux pieds de la Beauté lorsque des mains divines
Vous jettent éperdus ;

Quand, pressant sur ce coeur qui va bientôt s'éteindre
Un autre objet souffrant, forme vaine ici-bas,
Il vous semble, mortels, que vous allez étreindre
L'Infini dans vos bras ;

Ces délires sacrés, ces désirs sans mesure
Déchaînés dans vos flancs comme d'ardents essaims,
Ces transports, c'est déjà l'Humanité future
Qui s'agite en vos seins.

Elle se dissoudra, cette argile légère
Qu'ont émue un instant la joie et la douleur ;
Les vents vont disperser cette noble poussière
Qui fut jadis un coeur.

Mais d'autres coeurs naîtront qui renoueront la trame
De vos espoirs brisés, de vos amours éteints,
Perpétuant vos pleurs, vos rêves, votre flamme,
Dans les âges lointains.

Tous les êtres, formant une chaîne éternelle,
Se passent, en courant, le flambeau de l'amour.
Chacun rapidement prend la torche immortelle
Et la rend à son tour.

Aveuglés par l'éclat de sa lumière errante,
Vous jurez, dans la nuit où le sort vous plongea,
De la tenir toujours : à votre main mourante
Elle échappe déjà.

Du moins vous aurez vu luire un éclair sublime ;
Il aura sillonné votre vie un moment ;
En tombant vous pourrez emporter dans l'abîme
Votre éblouissement.

Et quand il régnerait au fond du ciel paisible
Un être sans pitié qui contemplât souffrir,
Si son oeil éternel considère, impassible,
Le naître et le mourir,

Sur le bord de la tombe, et sous ce regard même,
Qu'un mouvement d'amour soit encor votre adieu !
Oui, faites voir combien l'homme est grand lorsqu'il aime,
Et pardonnez à Dieu !

Civil disobedience

Nesupunerea civilă e un concept care m-a fascinat dintotdeauna şi care mi-a fost reamintit de The Great Debaters.

Bazele lui au fost teoretizate de Henry David Thoreau, printre altele, filozof, poet şi activist, într-un eseu cu acelaşi nume.

Ideea e pe cât de simplă pe atât de gustată şi în ziua de azi: oamenii au o datorie (morală) de a rezista în faţa unei legi nedrepte. Aşa să fie sau nu?

Nesupunerea civilă este refuzul de a te supune unor norme sau legi emise de un guvern sau o forţă conducătoare fără a face uz de violenţă, prin protest paşnic.

Conceptul e central în gândirea lui Gandhi şi a stat la baza filozofiei sale Satayagraha.

Problema care s-a pus este de fapt dacă într-o democraţie nesupunerea civilă este legitimă, pornindu-se de la ideea că dacă în cadrul unei societăţi democratice fiecare începe să protesteze când şi cum vrea, considerându-se deasupra legii, se ajunge la haos.

Cert e că de foarte multe ori, nesupunerea civilă este practic singura cale de a te împotrivi unei legi prost croite. Mai mult, poate că protestul non-violent a dus în timp la dezvoltarea şi întărirea conceptului de democraţie şi nu la subminarea lui.

În acelaşi timp, s-ar putea spune că într-o societate democratică funcţională, statul de drept este suveran, iar încălcarea deliberată a legilor este inacceptabilă. De acord, dar în acest caz se pune sub semnul întrebării corectitudinea legilor. Pentru ca acest ultim postulat să fie valabil trebuie să ne asigurăm înainte de toate că legile sunt ireproşabile şi că nimeni nu poate găsi nimic de imputat în această privinţă. Şi cum totul este relativ, iar majorităţile impun norma, se poate ajunge la democraţii aberante care trădează însăşi conceptul care stă la baza lor.

Personal, cred că acest concept e corect şi legitim într-o democraţie sănătoasă atâta vreme cât legile sunt făcute de oameni iar omul este supus greşelii.

Astfel, trebuie să existe dreptul de a te revolta împotriva unei legi pe care o consideri nedreaptă atâta vreme cât acest protest este non-violent şi valoarea conceptului este demonstrată istoric de naţiuni întregi care s-au eliberat de regimuri totalitare şi forţe de ocupaţie prin nesupunere civilă.

Totuşi, nesupunerea civilă va rămâne probabil, veşnic, un subiect aprins de dezbatere :)

Aricică reloaded

Mda, azi m-am trezit cu o poftă nebună de...exact, nimic. N-am chef de nimic, everything sucks. O fi şi vremea, o fi şi pentru că am dormit cam prost şi cam puţin...

Cert e că mă enervez pe mine însămi cu starea asta de 2 lei. Şi asta e grav. Încerc sa nu fiu foarte ţepoasă şi să stau în colţul meu pitită, sperând să nu mă tragă nimeni de atenţie pentru nimic în lume...Până acum, cu câteva excepţii (notabile, din păcate), mi-a ieşit!

Am ascultat toată muzica rea din playlisturile mele obişnuite. Working? NOOOOOT!

Low spirits is still there. A mai urcat un pica scala dar tot mi-au mai rămas câţiva ţepi. Sper să fie bună piesa din seara asta şi să nu mă ia prea în serios cine ştiu eu. Sunt doar un aricel rebegit, pitit în colţul lui întunecos şi călduţ. Bear with me, please!

Cu biclă la purtător II

Am progresaaaaat! De duminica asta pot spune că sunt biciclistă. După începuturile timide, weekendul ăsta am mers pe pedale, am luat curbe si am pornit de pe loc.

Desigur, mai am multe de învăţat, dar ce e mai important e că m-am plimbat în voie pe alei şi mi-a plăcut să văd cum dansează copacii şi oamenii pe lîngă mine, aşa cum îi vedeam eu din şa.

Pistăăăă, de-abia aştept următoarea plimbărică!!!

Chiar dacă e oarecum frig, vremea asta e numai bună de biciclit. Aşa că, pe cai (ăăăăă biciclete), fraţilor!

Umbrele colorate

Vreme urâtă ieri, ar zice unii. Mohorât, ploaie rece de toamnă...Nervii de toamnă asociaţi...

Şi totuşi, plecând ieri de la muncă după o zi plină, aciuată sub umbrela mea colorată, am ales să merg la pas, fără a mă grăbi spre destinaţie, şi să ma bucur de ploaie, de oamenii pe care îi văd trecând pe lângă mine, de străduţe şi lumini.

Pe undeva, în starea asta contemplativă, deşi în mare parte grăbiţi şi zgribuliţi, oamenii mi s-au părut mai relaxaţi, mai puţin preocupaţi de ale lor şi mai deschişi. Am avut senzaţia că ascultă de acel sfat jucăuş care zice Wake up and smell the flowers, şi că se bucură de viaţă aşa cum ar trebui să facem în fiecare clipă.

Trecând pe podul Izvor, m-am oprit o clipă să admir luminile oraşului şi felul în care se oglindesc în apa Dâmboviţei. Şi atunci mi-am dat seama că, oricât de mult aş pretinde că nu suport oraşul ăsta murdar şi aglomerat, există şi motive pentru care îl iubesc. Şi din nou, l-am simţit al meu, şi am avut acel sentiment că fac parte din el cu adevărat.

Aseară, ploaia rece a redat oraşului culoarea. Dincolo de orice alt lucru, mi-a rămas în minte ca un buchet de umbrele colorate şi lumini discrete, care te fac să te simţi acasă.

Învingătorul nesociabil

Alături de felide, m-a fascinat întotdeauna acest animal şiret şi extrem de discret. Deşi a dat naştere la un adevărat mit legat de viclenia ei, vulpea rămâne un animal destul de timid în relaţia ei cu omul.

Vânată fără milă întrucât a fost şi este încă considerată de mulţi un animal dăunător, hăituită timp de secole de gonaci pentru pura plăcere a vânătorilor şi un trofeu râvnit de mulţi, micuţa roşcată a reuşit o performanţă pe care puţine alte specii au reuşit-o - să ne facă în ciudă, supravieţuind urii noastre furibunde şi, mai mult, să prolifereze:

Dar vulpea a invins, si nu numai atat, a devenit cel mai de succes carnivor din prezent. In ciuda atator masuri de distrugere, efectivul exemplarelor de vulpe din intreaga lume a crescut! La ora actuala vulpea este de fapt cea mai numeroasa specie de carnivore din lume, specialistii fiind de parere ca acest mic mamifer cu blana de foc va fi carnivorul viitorului, la propriu…Pentru ca tot mai multi zoologi se indoiesc de sansele ca ai nostri copii sa mai gaseasca lei, lupi, tigri, ursi, leoparzi si alte animale mari in salbaticie. Datorita vanatorii si distrugerii habitatului, pradatorul de top al unei lumi postapocaliptice se pare ca va fi omniprezenta vulpe.

Poate lucrul care mă fascinează cel mai mult la acest animal este independenţa lui şi modul în care îşi sfidează permanent soarta potrivnică.

Şi poate şi faptul că este atât de rezervată şi ţine atât de mult la spaţiul ei personal. Vulpea este un animal sălbatic prin excelenţă, iar ideea domesticirii ei rămâne doar un mit. Am văzut mai demult un film, parte documentar, parte fabulă, care ilustrează tocmai această idee: vulpea este un animal născut liber, pentru care orice limitare şi impunere este de neconceput; intromisiunea omului în viaţa ei, atunci când -extrem de rar, e drept-este acceptată, ar trebui privită ca un fapt extraordinar şi apreciată ca atare, întrucât în mod clar firea vulpii nu permite prea multe intimităţi de acest gen.

Mie una vulpea mi se pare un animal solitar, nu foarte sociabil, timid şi temător, dar extrem de descurcăreţ, poate puţin profitor, care reuşeşte întotdeauna să iasă învingător în orice situaţie.

În plus, ciudăţeniile vulpii mă duc cu gândul la acea idee conform căreia, dacă iubeşti cu adevărat ceva, trebuie să îl iei ca atare, să îl accepţi fără a încerca să schimbi felul lui de a fi, pentru că în final, atunci când schimbarea va fi completă, vei fi pierdut tocmai acea particularitate care îţi era dragă.

O creatură care se simte bine în lumea ei, dar care, atunci când e pusă în situaţii-limită şi e scoasă din aria ei de confort, te surprinde cu reacţii şi metode unice de supravieţuire. În ultimă instanţă, pentru mine simbolizează pe undeva dragostea de libertate, pentru că lipsa ei este poate chinul suprem pentru acest animal micuţ şi rezervat.

Ca şi vulpea, nu toţi reuşim să ieşim cu succes de fiecare dată din lumea noastră şi preferăm colţul nostru călduţ necunoscutului. Şi în acelaşi timp, atunci când ne părăsim colţul, suntem gata să dăm ce avem mai bun pentru a face o figură frumoasă.

Dar, spre deosebire de ea, ca oameni, suntem forţaţi de împrejurări să ieşim din ce în ce mai des din colţul nostru şi să evoluăm social. Lucky foxes, I say!

Curaj şi pasiune

Am vazut ieri un film artistic despre viaţa lui Graham Bell, inventatorul telefonului. Ţin minte că de mică citeam şi răsciteam o carte despre marile invenţii şi oamenii din spatele lor.

Acum că suntem înconjuraţi şi chiar copleşiţi de tehnologie, a fi inventator nu mai are poate savoarea iniţială a secolelor trecute, dar eu consider în continuare că a-ţi dedica viaţa unui ţel de acest fel rămâne o marcă a unei existenţe ALTFEL.

Bell a început ca profesor pentru surzi, susţinând cu ardoare că dincolo de vorbitul prin semne, aceştia pot şi au dreptul să articuleze cuvinte şi să se exprime asemenea celorlalţi. A muncit neobosit alături de elevii lui, iar cu una dintre cele mai strălucite eleve ale sale s-a şi căsătorit.

Mă întreb însă, chiar dacă vremea a trecut, oare bucuria şi emoţia lui Bell atunci când şi-a dat seama că vorbele lui au trecut pe sârmă până în camera alăturată, unde asistentul lui aştepta cu sufletul la gură, nu se regăsesc azi în munca oricărui pasionat de ştiinţă?

Deşi avem vederi mai largi, sunt încă tabuuri care trebuie înlăturate, iar era cuceritorilor este încă aici. Curiozitatea umană, curajul şi pasiunea au fost întotdeauna un motor pentru progres şi deşi există controverse în ziua de azi privind experimente extreme ale ştiinţei, care împing cunoaşterea umană dincolo de anumite limite, precum clonarea, unde am fi acum fără Graham Bell, Traian Vuia, Edison, Benjamin Franklin şi alţii ca ei?

We need our visionaries more than ever, but maybe the question now, as it was then, is to be able to tell courage from infatuation and stupidity and passion from obstinacy and indoctrination. Or has it become too hard to do that?

...si trece

Impresii post-maraton: surprinzător, în ciuda vremii reci şi a ploii, deşi am fost ultima din ştafetă şi mă simţeam oarecum presată de asta (evident racul din mine se manifesta in full splendour), am alergat relativ confortabil şi am scos un timp bun (10 km si jumătate în 58 min, recuperând-mi s-a spus, pentru ca nu aveam ceas-cam 10 min din timpul total al ştafetei).

O experienţă interesantă şi încă un challenge câştigat faţă de mine însămi. Am început să le număr, anul ăsta a fost unul plin: 2 ştafete şi o cursă populară.

Rezultatele finale nu apar încă pe pagina de web a maratonului, dar pentru noi, fetele, a fost o încercare câştigată şi asta e ceea ce contează.

Later edit: mi-a parvenit diploma între timp, ştafeta noastră a ieşit pe 47 din 100 ştafete înscrise :) Good job, girls!

Much later edit: Au gresit diploma, suntem pe 57 pînă la urmă....

Vine marea zi

Încep sa fac ceva progrese cu alergatul.

După ştafeta de 7 km (each) de la Maratonul de la Tuşnad, duminica asta o să alerg la prima mea competiție pe bune, Maratonul Internaţional Bucureşti. De data asta vor fi 10 km şi, probabil, o vreme deloc prietenoasă. Dar asta e, a challenge is a challenge!

Wish me luck!

Între nepăsare, compasiune şi milă

Ca orice răcuşor care respectă, am prostul obicei de a observa toate pisicile chioare, fără coadă sau mai ştiu eu cum schingiuite, câinii şchiopi, bolnavi, etc. şi rar scap fără să trec pe lângă vreo mortăciune prin oraş. De obicei ajut pisicile în măsura în care pot pentru că de câini am o teamă patologică.

La fel, dădeam cu generozitate tuturor cerşetorilor pe care îi întâlneam, ajutam bătrânicile să treacă strada, le căram sacoşele, asta în măsura timpului de care dispuneam.

La un moment dat m-am oprit cu datul la cerşetori datorită unei întâmplări care mi-a servit oarecum de lecţie: pe la Eroilor bântuia într-o perioadă un copil (cred ca era uşor debil mintal) care ducea în lesă un căţel mic dar foarte simpatic; copilul cerşea bani+spunea el+ pentru a-i lua câinelui de mâncare; i-am dat zece mii dar la câteva secunde după aceea el a scos un teanc de bancnote pe care mi l-a fluturat victorios prin faţă; de atunci n-am mai dat niciun ban niciunui cerşetor pentru simplul fapt că îmi este foarte greu să îmi dau seama dacă omul din faţa mea e sincer sau e doar o reţetă de succes gen Filantropica.

Am observat că oamenii manifestă una dintre aceste trei atitudini faţă de cerşetori: nepăsare (nu dau nici morţi şi comenteaza negativ), compasiune (comentează pozitiv dar nu dau) sau milă (dau şi un sfat pe lângă bani, mâncare, etc.).

Azi, pe metrou, pentru prima oară după multă vreme am dat zece mii unui om fara un picior cu un mesaj simplu: "Am nevoie de ajutor". Şi pe lângă mine au dat şi alţii. Foarte mulţi. Majoritatea celor din vagon.

Şi dintr-o dată, hotărârea mea de odinioară s-a schimbat: trebuie să dai dacă simţi şi când simţi mi-am zis, indiferent de cum e primit până la urmă....

And somehow today, giving so little made my day :)

Filmele pe calculator

În ultima vreme am tot încercat să mă uit seara dupa 10 la câte un film pe calculator. Ocazie cu care am constatat 2 lucruri:

-mă hotărăsc foarte greu ce film aş vrea să văd (pe reţeta "de ăsta nu am chef că e prea serios", "ăsta e prea violent", "ăsta e o prostie", "pe ăsta l-am văzut")
-atunci când mă hotărăsc până la urmă asupra unuia, adorm la jumătatea lui

Concluzia: am ajuns să mă uit la filme mai mult la cinematograf. Ceea ce nu e foarte rău. Pentru că eu una iubesc senzaţia pe care ţi-o dă un ecran mare, efectele 3D, un sunet de înaltă fidelitate şi, eventual, entuziasmul general de la final (am fost la cel puţin un film la finalul căruia s-a aplaudat ca la teatru)

Şi totuşi mărturisesc că există o categorie de filme pe care încă nu am reuşit să le "dorm": desenele animate/animeurile

Aşadar, pe cai, băieţi şi cu animeurile înainte că atât ne mai lasă Moş Ene şi munca să mai vedem...

PS: A se lua ca atare, adică un fel de autocritică declanşată de un trigger extern drag mie (cine ştie cunoaşte)

Întotdeauna în niciodată

Tot din cărticica mea magică care deşi terminată de ceva vreme, încă ma mai farmecă, un citat despre descoperirea făcută de o adolescentă blazată căreia viaţa i se pare a avea o finalitate tragică unică: bolul cu peşti aurii.

Gândindu-mă astfel în seara aceasta, cu inima şi stomacul zdrobite, îmi spun că în cele din urmă, poate că asta e viaţa: multă disperare, dar şi câteva momente de frumuseţe în care timpul nu mai este acelaşi. E ca şi cum notele muzicale ar face un fel de paranteze în timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un întotdeauna în niciodată.

[...]

Nu vă temeți doamnă Michel, Renée, n-am să mă sinucid şi n-am să dau foc la nimic.

Căci pentru dumneavoastră, voi urmări de acum înainte tot ce înseamnă întotdeauna în niciodată.

Frumuseţea din această lume.

Heidegger şi racul din mine

Care poate fi legătura între marele filizof şi negrişorul pe plantaţia corporatistă care este je? Păi treaba e simplă: citisem eu mai demult neşte chestii despre Dasein-ul lui Heidegger, dar cum am avut tot timpul altele de facut sau lucruri care m-au preocupat şi mi-au plăcut mai mult (vezi iubitul meu Kierkegaard, printre altele), de vreo 2 zile mă lupt să pricep esenţa lucrării lui de căpătâi, Fiinţă şi timp.

Demarând procesul de iluminare pe Wikipedia, aflai cu stupoare că monsieur Heidegger a abandonat această minunată operă, distrugând partea sa finală în momentul în care a realizat imposibilitatea teoriei sale.

Buun, şi de ce mă chinui eu să pricep ce vrea să zică nenea ăsta dacă până şi el şi-a dat seama că le cam aberează?

Probabil pentru că sunt masochistă :)). Nu, din pură curiozitate aş zice, ca un rac ce mă aflu. Pur şi simplu vreau să pricep mai pe îndelete ce e cu Dasein-ul ăsta al lui care a făcut atâta vâlvă în filozofia sec. XX.

Până una-alta, am descoperit că am o cărticică despre marele filozof, scrisă de un student al lui, Walter Biemel. Mă aştern aşadar pe citit.

Do not worry, nu am de gând să îmi public concluziile "iluminării" pe blog. Vă iert de data aceasta de un alt post scris pentru mine.

Versuri fără rimă în haine noi

Am dospit la căldura soarelui de septembrie o variantă nouă a versurilor fără rimă din sidebar, mai luminoasă şi mai optimistă:

Acum că te-am întâlnit
Aş vrea să cred că sunt
Acea
Nuanţă de gri
Care îţi colorează ziua
Şi umbra tăcută
Care îţi umple atmosfera

Pentru că ştiu că
Ochii îţi surâd tainic
Iar zâmbetul tău
Se deschide
Atunci când
Sunt în preajmă

Bolul cu peştişori aurii

Reciteam de curând o frază care mi-a mers la inimă:

Oamenii cred că aspiră la aştri şi sfârşesc ca nişte peştişori aurii într-un bol

E un mare adevăr aici: cu toţii ne luptăm pentru ceva, avem nişte vise, nişte speranţe, care, atunci când adunăm şi tragem linie, nu apar în rezultatul final; descoperim atunci că viaţa noastră a luat o întorsătură total diferită de ceea ce ne doream iniţial; uneori întorsătura e în bine, alteori în rău.

Şi totuşi cât de rău e să sfârşeşti în bolul cu peştişori aurii? Sau câţi dintre noi nu ajung acolo?

Poate ce e mai important e ceea ce facem până să ajungem în bol. Chiar dacă finalul e o existenţă aparent vană, banală, poate că pe parcurs, banalitatea asta a fost secţionată de momente extraordinare din punctul nostru de vedere. De experienţe unice, care ne-au marcat atât în bine cât şi în rău. Ce face o existenţă extra-ordinară? Unde ajungi dacă nu sfârşeşti in bol? Cine ajunge la aştri? Astea sunt întrebări cu răspunsuri deschise cu miliarde de variante, în funcţie de cum percepe fiecare lumea, viaţa, fericirea şi atâtea alte concepte fundamentale.

Da, poate visele noastre de odinioară nu se regăsesc în viaţa noastră ulterioară, dar şi visele au vârsta lor şi în timp unele dintre ele sunt înlocuite de altele. Înseamnă asta că visele noastre s-au pierdut şi că viaţa e de rahat? Nu e asta mai degrabă o portiţă meşteşugită de contemplativi care încearcă să îşi justifice astfel propriul eşec în a fi CEVA CARE CONTEAZA aşa cum văd ei că ar trebui să fie CEVA care contează?

Cinque Terre

Nu vreau să transform acest post într-un jurnal de vacanţă ci doar să vă povestesc despre un locşor unde pentru câteva zile m-am simţit ca într-un un mic paradis.


Cinque Terre este o regiune din Italia, parte în Toscana şi parte în Liguria, între Pisa şi Genova, formată din 5 localităţi (nu le pot numi nici oraşe nici sate, poate un fel de staţiuni) cu o structură specifică satelor-stup mediteraneene. În esenţă nişte sate pescăreşti care în timp s-au transformat în adevărate staţiuni: Riomaggiore, Manarola, Corniglia, Vernazza, Monterosso. Şi în plus o zonă protejată, unde respectul pentru natură transpare în orice gest. Unde oamenii reciclează 90% din ceea ce aruncă şi autobuzele turistice sunt ecologice. Un loc unde omul a învăţat să îşi respecte trecutul şi să aibă grijă de viitor. Atât cât poate. Şi aici se pare, poate mult.



Casuţe colorate strânse laolaltă pe o coastă stâncoasă cu culturi terasate de viţă de vie, măslini şi portocali. Străduţe întortocheate care urcă spre munte doar pentru a coborî într-un final spre un golfuleţ natural unde clipocesc valuri de un albastru străveziu. Fructe de mare, oameni primitori, zâmbete sincere şi soare printre picături molcome de ploaie. Drumuri şerpuitoare pavate cu piatră. Un contrast uluitor între vechi şi nou: trenuri de mare viteză trecând în goană prin tunele sfredelite în coasta muntelui; din când în când, câte o sclipire de azuriu lichid care se furişează prin spărturile zidului roşcovan ; plase de pescuit înnădite şi bărcuţe cu vopseaua scorojită de vreme. Asta e Riviera di Levante, văzută pornind din Riomaggiore de la adăpostul unei hainuţe de ploaie şi din spatele unor ochi curioşi care şi-au văzut visul împlinit.

Vacanţăăăăă

În sfârşit, după lupte seculare, reuşesc şi eu să îmi iau concediu. Două săptămâni!!!! Până pe 21 vă salut! Toate bune (blogosferistice sau nu) şi să ne citim sănătoşi (după odihna, sper să revin la forma de odinioară).

Între timp, pot să vă spun că voi milita cu mare energie pentru viaţa cu încetinitorul. Să ne relaxăm aşadar, să lăsăm piciorul de pe acceleraţie şi să ne oprim să privim un pic pe fereastră. Sigur o să fim mai câştigaţi!

Lenevitori din toată lumea, spor la vacanţiadă!

So long!


Ze Cati cat

Cu bicla la purtător

Domle, gata, e oficial. Mi-am luat biclă. După anevoioase căutări, despre care am povestit mai pe larg aici.

Plănuiesc o probă chiar în această seară cu micuţa mea roşcată (Ferrari red cică) în Poli, că se pare că au nocturnă. Sper să îmi iasă bisnisu şi să vă salut din postura de biciclistă de drept (aka care şi ştie să meargă pe biclă, nu doar are una în posesie).

Deocamdată marea minune e legată frumos în rastel la muncă şi mă aşteapta să o scot la plimbare.

TO BE CONTINUED (Dacă supravieţuiesc)

De pe la noi

Deşi acum vreo 4-5 ani mergeam relativ des la munte pe trasee diverse, în timp mi-am pierdut bunele obiceiuri şi am devenit cam pasivă din acest punct de vedere.

De curând însă am regăsit plăcerea de a urca pe cărări de munte. Care mai line, care mai abrupte, în final toate îţi oferă ceea ce nu găseşti nicăieri în altă parte: o panoramă unică, linişte şi/ sau triluri de mierle, aer tare, și, dacă te țin puterile, plăcerea de a fi la propriu cu capul în nori.

Am văzut de curând un film, parte documentar, parte fairy tale: Le renard et l'enfant. Impresionată de peisajele idilice, am cautat locațiile în care se filmase; surpriză: una dintre ele era România. Ceea ce m-a convins încă o dată că munții și pădurile noastre sunt inegalabile.

Cu toţii ne grăbim spre destinații care de care mai exotice (mă includ şi pe mine aici uneori) deşi nu cunoaştem nici jumătate din meleagurile noastre natale. Bănuiesc că asta e până la urmă firea omului. Să alerge permanent după zări mai albastre, doar pentru a se intoarce, iremediabil, la punctul de plecare. Ca într-un rit arhetipal, precum mitul eternei reîntoarceri a lui Eliade.

Pentru că, nu-i aşa, ne întoarcem întotdeauna acasă. Mai devreme sau mai târziu. Mai devreme sau mai târziu, acest acasa ne convinge. Iar atunci când îl descoperim în plenitudinea lui, ne îndrăgostim fără drept de apel.

Comico-politichia

După cum mă pronunţam într-un post mai vechi, când vine vorba de [viaţa] politică, sinapsele mele refuză să funcţioneze. Aş vrea să pot spune că nu mă interesează deloc, dar aşa cum până şi un ateu convins crede în ceva, nu pot afirma că îmi e total indiferentă. Mai ales când îmi dăruieşte monologuri spumoase de genul celui de azi, din RATB.

O doamnă, în 168, în-chipurile-dialog cu o altă doamnă:

"Da' Mircea arată mai bine decât Băse. Decât Traian, zic.

[doamna no. 2 ascultă, dă din cap, da nu scoate nicio vorbă]

Şi nevastă-sa? Cum o fi, că n-a arătat-o la televizor? Da ce-o fi lucrând ea? O fi profesoară, ingineră..medic?

[pauză prelungită la doamna no. 2]

Da. Mult mai bine arată Mircea. Că deh, nu le are cu..cu paharul zic. Că Băse merge la Golden Blitz. Şi după ce merge la Golden Blitz, merge la Golden Shlitz.

[hohote de râs prin autobuz]

Eh şi băutura asta, nu face rău aşa. Da' depinde şi cât bei. Să nu exagerezi.

Băse face baie de mulţime acum. Da. BA-IE DE MUL-ŢI-ME

[pauză, doamna no. 2 moţăia sfios]

Da' cu Boc cel mic ce ne facem? BOC BOC BOC"

Moment apoteotic în care apare inefabila frază pe vremea mea

Eleganţa ariciului

Am început de curând o cărticică primită de ziua mea. Se numeşte Eleganţa ariciului. Scrisă de o franţuzoaică născută în Maroc. Recunosc că m-a captivat. Şi mă întorc la ea cu religiozitate în fiecare seară când nu ies în oraş. Departe de a fi vreo profundă cugetare asupra sinelui, cărticica te surprinde cu umorul fin, ironia şi candoarea ei. Da, cred ca are o candoare aparte. E prima carte pe care nu îmi place să o explic dacă pot spune aşa. E CEVA în ea care mă face să mă întorc după mai mult. Este eleganţa ariciului, pe care ca ţepoasă autodeclarată o recunosc şi o preţuiesc.

"Dintre persoanele pe care le frecventează familia mea, toate au urmat aceeaşi cale: o tinereţe petrecută în încercarea de a-şi rentabiliza inteligenţa, de a stoarce ca pe-o lămâie filonul studiilor şi de a-şi asigura o poziţie de elită, pentru ca apoi să se întrebe cu uimire o viaţă întreagă de ce asemenea speranţe au dus la o existenţă atât de vană. Oamenii cred că aspiră la aştri şi sfârşesc ca nişte peştişori aurii într-un bol. "

Muriel Barbery - L'élégance du hérisson

Fericiţi cei săraci cu duhul

Cum am eu o doleanţă mai veche care mă roade, m-am hotărât să pun problema pe tapetul virtual: de mică încercam să înţeleg cum vine treaba asta cu "fericiţi cei săraci cu duhul" şi nu prea îmi ieşea; adică...cum vine asta...să fii aşa mai simpluţ, să nu ştii foarte multe, da' totuşi să fii mulţumit.

Acum însă îmi dau seama că vorba asta ascunde ceva înţelepciune. Bine că suntem noi şcoliţi, că ştim câte în lună şi în stele, că stăm şi medităm la dilemele existenţiale şi ne punem întrebări la fiecare 5 minute....şi făcând asta, uităm să mai trăim şi să ne bucurăm de ceea ce avem.

Am văzut zilele astea un documentar despre unul dintre multele triburi din Brazilia care din punctul nostru de vedere s-ar încadra la categoria "săraci cu duhul" (ca deh, nu este oameni ţivilizaţi ca noi, nu ştie ce e aia cuptor cu microunde, tembelizor, calculator şi alte minunăţii de astea ale tehnicii şi trăiesc ca pe vremea lui Cremene). Şi zicea acolo pe post un băştinaş de ăsta că erau mai fericiţi înainte să fie contactaţi de "omul alb"care nu le-a dat decât boli de-ale noastre care aproape i-au exterminat şi i-au facut să îşi schimbe iremediabil stilul de viaţă. Şi continua un pic trist zicând în limba lui ceea ce au tradus prin "Unfortunately, we can never go back to what we were before"

Toată chestia asta m-a atins o ţâră la coarda mea perfecţionistă şi m-a făcut să mă gândesc că, poate, alergăm un pic cam mult după lucruri pe care s-ar putea să nu le avem niciodată, să ne tunăm ca să zic aşa în fiinţe din ce în ce mai mirobolante, uitând însă in the process ceea ce suntem de fapt. Da, cu toţii am fost la un moment dat "săraci cu duhul"că toţi am pornit de undeva. Întrebarea e poate ar fi mai bine din când în când să redevenim mici şi neştiutori şi să ne bucurăm de lucrurile simple? Nu v-ar plăcea uneori să vă aplecaţi spre un fir de iarbă de la înălţimea superomului în care v-aţi transformat şi să respiraţi parfum de simplitate?

ABC-ul zilnic

Cum cineva s-a decis să îmi trezească peniţa virtuală din îndelungata-i vacanţă, m-am decis să îi onorez leapşa şi să vă încânt puţin cu rutina mea zilnică.

Day 1:

Take 1: faza cu trezitul (de la greu spre foarte greu atunci când ştiu că trebuie să ma duc la muncă, şi enervant de uşor în weekend când sufleţelul meu-şi nu numai- tânjeşte după un somn ţăpănos care să depăşească lejer ora 12)
Take 2: decidem ce aruncăm pe noi sub numele pompos de haine (eventual cu un mare căscat şi o lehamite pe măsură călcăm ţoala aleasă pentru împodobitul social)
Take 3: ne mişcăm preafragila făptură spre metrou şi petrecem urmatoarele 8 + infinit hours @work
Take 4: prestăm o ieşire în oraş with company (întotdeauna plăcută, avem grijă): film, teatru, expoziţii, festivaluri, concerte, papa, etc.
Take 5: Luăm somn (în ultima vreme la ore îngrijorător de înaintate, trebuie să ne revenim)

Day 2 + infinit: reluăm şi condimentăm cu puţin alergat prin Cişmigiu înainte de muncă (ca să prestăm orele de lucru mai cu spor, evident) sau ceva sală (mai nou, s-ar putea să mă încumet şi la bazin, poate mă transform în peşte sau sirenă, who knows), o salată de plătit facturi, shopping pe apucate, plănuit vacanţe şi altele înfiorător de plicticoase dar fără de care-nu-i aşa-nu putem trăi, citit SF-urile mele dragi, nişte campanii de Disciples şi Heroes, precum şi alte, multe alte preocupări de-ale mele şoriceşti, cu care nu vă mai plictisesc.

Artmania 2009

Dacă anul trecut am ratat evenimentul-pe care dealtfel obişnuiam să îl vizionez cu religiozitate-anul ăsta m-am "răzbunat" cu vârf şi îndesat, în sensul că am fost în păr în ambele zile, atât la trupele care îmi plăceau cât şi la cele pe care le agream mai puţin.

O decizie înţeleaptă dealtfel, pentru că astfel am avut ocazia să văd una dintre cele mai bune trupe din tot festul din acest an - Opeth.

Prima zi de festival m-a pus faţă în faţă cu una dintre trupele mele de gothic favorite, Tristania.

Dezamăgire: trupa sună destul de prost live (cel puţin din punctul meu de vedere nu s-au ridicat la nivelul aşteptărilor), cu atât mai mult cu cât au venit fara 2 dintre membri. Noua vocalistă îşi face treaba onorabil, nimic de zis, dar deja e altă Tristania decât cea pe care o ştiam. O mică observaţie în favoarea lor ar fi că au cântat pe lumină, în contrast total cu stilul lor muzical.

My Dying Bride, a doua oara la Sibiu, au avut aceeaşi prestaţie impecabilă ca şi ultima oară. Cert e că pe oamenii ăştia ori îi iubeşti ori îi urăşti pentru că stilul lor e destul de intimist şi nu e gustat de toată lumea. Acelaşi Aaron histrionic şi aceeaşi atmosferă melancolică. Specifice My Dying Bride. A fost prima trupa de gen pe care am ascultat-o şi deşi acum au devenit un pic prea pesimişti pentru mine, au un loc aparte în inima mea. Good job guys and keep it up!

Opeth m-a surprins în mod plăcut pentru că m-au ţinut cu sufletul la gură nefiind totuşi pe lista mea de favorites. Un sound puternic şi piese pe măsură, atmosfera incendiară, comunicare bună cu publicul şi per total un show magnific. Băieţii şi-au câştigat un nou fan în mine cu această ocazie (chit că unul mai mic, aşa).

În ziua a doua aş fi plecat pentru că, în afară de Nighwish, nu ma dadeam în vânt dupa trupele cântăreţe, Subscribe şi Pain. Totuşi am mai zăbovit prin Sibiu şi cum tot îmi luasem abonament pe ambele zile, m-am prezentat în Piaţa Mare pe la finalul playlistului servit de ungurii de la Subscribe. Băieţi fâşneţi, se vedea că le place pe scenă şi că le place să cânte chit că în afară de energia lor debordanta nu prea m-a atins nicio piesa pe la vreo coardă, oricare ar fi aia.

Pain au cântat binişor, şi am ajuns să pot spune, în ciuda incompatibilității mele cu genul, că au fost cea mai bună trupa din a doua zi de festival. Asta şi pentru că la Nightwish am plecat pe la jumătatea prestaţiei să îmi torn pe gâtlej nişte calmante (aka bere) ca să îmi mai treacă oripilarea.

Momentul culminant (pentru mulţi) al festivalului: Nighwish în noua formulă. Am savurat pasajele în care cânta Marco şi am fost tentată să îmi pun mâinile la urechi pe cele ale noii soliste. Nu am nimic cu Annette, fata are ceva voce, dar nu pentru metal şi nu pentru Nighwish. În plus, prezenţă scenică zero. M-am retras cătrănită dupa vreo 5-6 piese, dintre care una noua si câteva vechi pe care nu le-am recunoscut în noua interpretare, am bagat o bere şi mi-am luat tălpăşiţa.

Probabil că fac parte din vechea garda, pentru care episodul Nightwish s-a încheiat cu plecarea Tarjei. Nu e nicio tragedie, au rămas încă destui cărora le place şi noua Nighwish. Mie nu. Peace!

Bucharest by night

Ca şi cu alte ocazii, m-am urcat obosită în taxi, dorindu-mi să ajung cât mai repede acasă. Ca niciodată însă oboseala mi-a dispărut ca prin minune când mi-am pironit privirile pe spectacolul lumii de dincolo de fereastră.

Bucureştiul are farmecul lui aparte pe care îl redescoperi în cele mai nebănuite momente. Clădirile lui vechi, năpădite de iederă, luminile colorate care străpung umbrele serii ca niste minarete fantastice, oameni, câini, pisici, vagabonzi, un bric-a-brac uneori de-a dreptul fascinant.

M-am cuibărit mai bine între pernele de pe locurile din spate şi m-am lăsat în voia Bucureştiului. L-am lăsat să mă convingă că poate fi cu totul altfel decât îl ştiam. Si perindându-se în umbra geamului meu, imaginile amestecate s-au succedat într-un ritm ameţitor. Umbre verzi, albe, roşii, galbene au lunecat în urma matahalei galbene care mă purta deja pe jumătate spre imperiul zeului cu pleoape de catifea. Şi aşa, cu mintea liberă de orice alt gând, l-am simţit al meu. Oraşul în care trăiesc.

Good night, Bucharest, whoever you are!

Looking back...to look ahead

Looking back on your life, you come across a few crucial moments that will stay with you forever. And it is those instants, which stand out from the rest of what u were, that help you get a grip on things when the future does not look so rosy.

Sometimes, you just need to pause and take a look back at all the things that you have achieved. In order to gather the strength to do even more of the things that are on your mind.

We are all achievers, on a smaller or larger scale. We all have something below our belts, no matter how infinitesimal. It's just that sometimes in life, you need some new props, something to push you further into...the rest of your life.

Some people say that in order to be able to live the moment and look confidently to the future, you need to stop turning back. To the past.

But I say that what we were and what we did is a good part of what we are and what we'll be. If you do not take your past in and choose to forget everything you used to be, you may be losing a good chance of becoming a rounded being. And a life with no past, made up of future time only, is a life of no tangible you. Because the man you become cannot get there without the person you were, without your prior experiences, knowledge, memories.

So, let's allow ourselves to delve into the past whenever we feel like it, because it is there that we may find a few of our certainties. And thus, a spring that will catapult us into our future. With new hope and faith in our dreams.

Pieton şi sofer

Dacă de obicei, pieton fiind, observam cu tristeţe cât de necivilizaţi sunt şoferii în maniera lor exasperantă de a te claxona dacă îndrăzneşti cumva să treci pe (culmea!) verde, în ultima vreme mi se pare incredibil în ce stil se poate traversa strada ca pieton.

Parcă a devenit o mândrie să treci pe roşu! Găsim moduri din ce în ce mai inventive de a fenta bieţii şoferi care trebuie să stea cu ochii in 12 să nu treacă peste imprudenţi. Şi ce priviri superioare ti se aruncă de către ceilalţi pietoni pentru că stai să se facă verde )exasperant de mult uneori, e drept!) pe când ei trec nonşalant pe roşu.

Din câte îmi aduc eu aminte, conform legislaţiei în vigoare, dacă intri sub roţile unui automobil pentru că ai făcut pe viteazul şi ai trecut pe roşu, şoferul nu e pasibil de nici o pedeapsa. Şi mi se pare normal. De ce ar fi? Dacă tu eşti atât de dobitoc să îţi rişti viaţa de ce să nu o faci pe barba ta?

Ştiu că există o campanie de avertizare a pietonilor asupra riscurilor pe care şi le asumă atunci când trec strada pe unde le e lor comod. Întrebaţi de ce trec starda neregulamentar, majoritatea dau din umeri ca şi cum li se pare o mare prostie întrebarea. "Pai mă grăbeam, ce voiaţi să fac, mai erau 500 de m până la trecere!"

Şi de partea cealalta a baricadei există "eroi" de care trebuie să te fereşti să nu te calce pe trecere, care îţi arată degetul binecunoscut şi mai rău chiar dacă vrei să treci tu pe verde, înaintea maşinii lui cu un trilion de cai putere şi tone de ifose.

Vinovaţi există de ambele părţi şi atâta vreme cât nu vom învăţa să ne respectăm reciproc (pentru că oricum a respecta legea e deja o utopie rizibila pentru mulţi) va deveni cvasi-imposibil să convieţuim paşnic.

În încheiere, dragă bunici grăbite, care vă trageţi de mânecă nepoţii să treacă pe roşu, gandiţi-vă înainte să faceţi asta, viaţa e preţioasă şi din pacate, ne dăm seama de asta de-abia după ce am pierdut-o. La fel, dragi confraţi de-ai vitezomanului Gică, învăţaţi că mai există şi pedala de frînă, alături de cea de acceleraţie, pe care o cunoaşteţi mult prea bine, presăraţi pe ea un pic de respect şi de atenţie, şi aduceţi-vă aminte că nu sunteţi singuri în trafic.

Genul fantasy

În trecut îmi plăcea foarte mult Lovecraft, un scriitor de fantasy-horror remarcabil prin atmosferă. Însă acum, tablourile lui mohorâte, insidioase şi mirajul naraţiunii lui uşor grotescă nu mă mai atrag. Au devenit un pic prea terne, prea cenuşii. Citesc în ele o disperare şi un abis de-a dreptul nihilist care nu aduce culoarea pe care o doresc în lumea lecturilor mele.

Şi totuşi genul fantasy rămâne unul dintre preferatele mele. Poate pentru că e una dintre cele mai frumoase evadări din cotidian pe care mi le oferă cărţile. Acolo, pe tărâmuri traversate de râuri cristaline şi de un azuriu încă pur, de munţi cu vârfuri pierdute în ceaţă, de codri seculari veşnic verzi, de creaturi fantastice, înficoşătoare, prietenoase sau sfioase, de nave care plutesc ireal pe mările cunoaşterii la capăt de lume, unde binele învinge de fiecare dată, acolo mă simt acasă.

Acolo, unde lucrurile sunt însufleţite de o voinţă proprie şi fiecare creatură are o voce proprie, eşti motivat să mergi înainte explorând netemător tărâm după tărâm mânat de propria curiozitate sau de un ţel anume, doar de tine ştiut. Vrăjitoare, prinţi, prinţese, armăsari vorbitori, vieţuitoare cu darul vorbirii, copaci care prind viaţă ca prin farmec asemenea unui joc fantastic, fiinţe pe care nu ţi le puteai imagina, toate acestea sunt acolo pentru a te provoca la aventură, la o căutare continuă, la o călătorie minunată la capătul căreia te regăseşti plin de o nouă energie.

O lume plină de magie, de provocări, de măreţie şi paradoxal, de aceleaşi tare care există şi în lumea reală: lăcomie, dorinţă de mărire, invidie, ură, gelozie.

Un univers fantastic pe care îl datorăm unora ca J.R.R. Tolkien, J.K. Rowling, Terry Pratchett şi altor încă iluştri necunoscuţi pentru mulţi.

Have fun!

Still on my quest as to what makes one happy, I cannot help thinking one of the things to do in life most often is ultimately have fun doing what you do, whatever that is.

But then again, how can you always have fun no matter what you do? In practice this is harder than we may think coz we are mostly involved in "serious" stuff like going to work, driving, riding buses, paying bills...

And still, we CAN have fun WHILE doing all this routine business

Listening to your favorite song whilst caught in the daily traffic jams

Laughing with colleagues during lunch break

Making jokes with the stiff clerk taking care of your bills (and finding out that he/she's not that stiff and grouchy after all)

Looking at the blue sky, at the buildings, cats, dogs, streets, people that you leave behind as the bus hurries down past them on its well-trodden path

and well..actually a million ways to make your day be worthwhile :)

Astept...

apocaliptic ziua în care o să sărim unul la gâtul celuilalt pentru simplul fapt că îndrăznim să respirăm acelaşi aer.

Şi zic asta pentru că de fiecare dată când optimismu-mi atinge cote maxime, vine această minunată fiinţă umană (generic vorbind) şi mă readuce cu picioarele pe pământ. Iremediabil.

Ce m-a deconcertat de această dată? O banală întâmplare din urbea noastră. Printre betoane în fierbere, grade multe cu plus, nervi zilnici şi alte asemenea bunătăţi, apare un nene dinspre gura de metrou de la Eroilor şi o ia zâmbăreţ către staţia de RATB. Cu gândul, ca tot românul nedotat cu maşină/biclă/trotinetă/role/ alte mijloace de deplasare cu patent propriu, să se caţere în primul autobuz din raza-i vizuală.

Nenea mergea, pare-se, cam prea domol şi liniştit pentru gustul unui oarecare mocofan (bine înţolit dealtfel) care îi aplică strategic un pantof în fluierul piciorului ca să se mişte dracului mai repede că el, mocofanul, se grăbeşte, şi vrea să se asigure că EL, da, EL, şi nimeni altul, nu se urcă primul în autobuz.

Spre nemulţumirea mocofanului, cu toata lovitura de picior şi graba care-l mână de la spate vijelios, ajunge in autobuz în acelaşi timp cu nenea. Moment în care se deschide cutia Pandorei şi, minune, nu ies înjurături, ci o întrebare simplă: De ce dai domnule cu piciorul în mine? Raspuns de mocofan: Pentru că eşti prost şi nu ştii să mergi pe stradă.

Tare rău am mai ajuns dacă nici pe stradă nu mai avem loc unii de ceilalţi. Suntem în stare să ne călcăm în picioare pentru orice mizilic. Şi ceea ce e mai grav e că nimănui nu-i pasă. În autobuzul ăla plin de oameni nu s-a găsit unul care să îi spună ceva mocofanului. Dimpotriva, impresia mea a fost că majoritatea îl priveau incriminator pe săracul om care îndrăznise să pună o întrebare legitimă. N-am văzut o singură privire compătimitoare măcar. Nimic. Doar multă indiferenţă. Păcat. Suntem oameni până la urmă, ca să citez un clişeu frecvent. Sau NU?

Viaţa ca un vals

Mi-a plăcut întotdeauna fluiditatea şi eleganţa valsului vienez. Poate mai mult decât orice alt dans. Dincolo de pasiunea si intimitatea tangoului şi a dansurilor latino în general, valsul are acea magie care îţi capturează privirea şi o ţine prizonieră din faldurile bogate ale rochiilor princiare ale dansatoarelor.

Când eram mică îmi închipuiam în cele mai frumoase vise cu ochii deschişi că valsez într-o rochie roşie pe nişte lespezi de marmură într-o sală fără capăt, inundată de lumină. În timp, sala a câştigat in concreteţe şi s-a transformat în Gallerie des Glaces a frumosului Versailles, rochia s-a topit într-un roz pal, iar lumea din jur a devenit mai numeroasă. Uşor, uşor, valsul meu a căpătat ritmuri cotidiene. L-am integrat în lumea mea grăbită şi superficială.

În prezent, valsul e visul meu urban pe care mi-l creionez liniştit în minte, închizând ochii pentru câteva clipe atunci când simt că am nevoie de un respiro.

Valsul meu în galeria oglinzilor, aşa cum îl vad eu. Măcar în imaginaţie. Pentru că în realitate, picioarele mele se sfiesc să îi calce notele şi rămân înmărmurite în faţa acordurilor lui fluide.

Sinceritate

Uneori mă întreb dacă nu suntem de fapt nişte ipocriţi atunci când afirmăm că nu suportăm minciuna. Pentru ca, de fapt, ce nu suportăm este să ni se spună sau să spunem adevărul verde în faţă.

Avem atâtea moduri de a ocoli adevărul de a îl învălui în mii de hainuţe frumoase şi în straturi atât de groase încât ajungem să nu îl mai recunoaştem.

Cât de bine ştim să apreciem sinceritatea? Si când spun sinceritate nu mă refer la lipsă de politeţe sau delicateţe ci pur şi simplu la puterea de a spune lucrurilor pe lume. Câţi oameni i-am îndepărtat de la inima noastră pentru că ne-au spus adevăruri care ne-au durut?

Şi în ce măsură e bine, salutar, să fii sincer şi în ce măsură e bine să ştii să minţi privindu-l pe celalalt în ochi?

Până la urmă sinceritatea e încorsetată de etichetă, de politeţe, sau, altfel spus, de normă. Iar ceea ce e sinceritate pentru unii poate fi ofensator pentru alţii. Şi, ca de obicei, orice concept e relativ. Sinceritatea are atâtea feţe că până la urmă toţi putem pretinde că suntem sinceri.

Şi poate, cel mai important e să fii sincer măcar cu tine însuţi. Să păstrezi acolo, în sufletul tău un strop de adevăr pe care să-l admiţi în mod cotidian. Da, ăsta sunt. Pe mine, măcar pe mine, să nu mă mint. Măcar pe mine să ma respect. Să mă văd aşa cum sunt, să-mi fie sinceritatea faţă de mine o oglindă pentru toate minciunile mele motivate social. Să îmi spun, sincer, că mâncarea gazdei a fost oribilă, că mi-a plăcut rochia domnişoarei de onoare şi nu a miresei, că vinul a fost o poşircă şi că nu suport pisica vecinei de la 2, pe care o mângâi pretins afectuos de fiecare dată când iese bătrânica cu ea pe palier.

First time everything....

Cum şedeam eu potolită în această minunată seară mă trezesc cu o ditamai leapşa cadou.

Să purcedem aşadar cu prima leapşă cu diacritice, că tot e vorba de treburi care încep cu "prima..."

Car - nu am carnet, de unde decurge că nici maşină nu posed; nici nu cred ca voi achiziţiona în viitorul apropiat; totuşi se poate spune că "am condus" la un moment dat când mi-a dat unul dintre verii mei primari volanul în mână şi m-am dat uşurel cu Dacia pe o pantă lină din apropierea portului din Galaţi;

Trip within borders - Tough one; cât eram mică am fost într-o grămadă de tabere, cred ca am văzut toata ţara (mai puţin MM si Delta Dunării); totuşi cred ca prima a fost cu ai mei pe la Predeal sau Sinaia;

Trip abroad - Franţa,Coasta de Azur, Marsilia, in clasa a 10-a la Campionatul European de Go;

Memory - la grădiniţă, avea Doamna o carte cu poveşti roşie cu o oglinjoară (magică ne zicea dumneaei) din care ne citea poveşti; am umblat la dulap cu prima ocazie ivită şi am privit în oglinjoara magică să văd unde sunt zânele;

Pet - Iepurii mei. Unul negru şi unul gri; N-aveau nume dar îmi erau tare dragi; I-am lăsat la cineva la curte când am plecat în vacanţă şi la întoarcere mi-au zis că au murit;

Crush - în liceu, un coleg de la A care avea prietenă la B (eu eram la E); înalt, deşirat, pletos, rockerash, filozof...N-a ştiut niciodată că îl plac (cel puţin aşa cred eu, cine ştie); Ulterior nu mi-am putut da seama de ce ajunsese pe piedestalul ăla coz he was no go(o)d...

Discovery - că puii de găină nu sunt periculoşi decât când e şi mămica lor cu ei (la mamaia la ţară);

Job - Agenţia Naţională de Presă ROMPRES...deci ROMPRES, da, nu ROMPREST!!! la o lună după terminarea facultăţii;

Idol - nu cred că am avut, poate Dave Gahan de la Depeche Mode, vechea mea obsesie, deşi nu l-aş pune pe post de idol; în schimb mama mea a fost o perioadă un fel de idol pentru mine;

Creation - hmmm, cred că nişte picturi pe la orele de desen din generală; aveam simţul culorii deşi la desen eram varză; făceam nişte mozaicuri şi vitralii foarte reuşite;

Leapşa merge la Ella (că tot eşti în concediu matale şi ai vreme de cheltuit), Luana şi RedAndBlue

Titanic Vals

O piesă nemuritoare. Cu atât mai actuală în contextul politic şi social curent, cu accente şi tipologii uşor recognoscibile. Politicianismul, demagogia, corupţia, pofta de mărire, ipocrizia, tot atâtea tare magistral îngheţate, atemporal, în personaje pline de savoare.

O soacră cicălitoare, o soţie cu valenţe de parvenitism, un copil urgisit din prima căsătorie şi trei progenituri din actuala, care de care mai răsfăţate.

Tatăl de familie. Bonomul. Omul simplu care se mulţumeşte cu liniştea căsuţei lui sărăcăcioase dintr-un orăşel de provincie. Care nu doreşte să se mânjească cu ranguri de bon ton şi măriri deşarte.

O farsă bine jucată şi un dénouement fericit.

În cinstea alegerilor de weekendul acesta, puţintică mireasmă de comédie prin mijlocirea genialului Birlic

Adică să le spună adevărul

Să le ceară să nu fie votat

Ploaia

De obicei îmi induce o stare de amorţeală, somn, moleşeală, call it what you will. Cel mai bine dorm când îi trage o răpăială de aia pe cinste, cu tunete şi fulgere.

Azi în schimb am privit ploaia torenţială care mă mura cu fiecare secundă sub umbrelă cu bucurie. Am închis ochii pentru câteva clipe şi am simţit că mă poartă undeva...în vacanţă, departe de toţi şi de toate într-o lume nouă, nedescoperită, plină de verdeaţă, flori şi căderi de apă.

Se vede că cineva a jucat bine dansul paparudelor pentru că plouă fără oprire. Greşesc, acum tocmai s-a oprit. Pacat, acum fără picurii ei, vremea pare mohorâtă şi complet anosta. Şi-a pierdut farmecul lichid.

300 spartans

Am auzit multe opinii pro şi contra filmului 300. Majoritatea îl condamnă printre altele, pentru cei 300 de spartani perfecţi, cu torsouri parcă sculptate şi mantii roşii învolburându-se în vânt. Pentru grotescul persanilor, inclusiv al urieşescului Xerxes.

Ceea ce uită însă mulţi este că filmul urmăreşte destul de fidel modul în care povestea este creionată în benzile desenate care i-a servit ca sursă de inspiraţie. De aceea este normal ca în film să apară accente groteşti şi ca adevărul istoric (disputat şi incert , dealtfel) să fie îngenunchiat pentru a asuma un anumit punct de vedere cinematografic.

Luând în considerare sursa, filmul lui Zack Snyder este cât se poate de reuşit, iar intenţia regizorului este 100% justificată. Pentru cârcotaşi, iată aici câteva dovezi concludente în acest sens. Mie una mi se pare bun din toate punctele de vedere. Si asta o spune un om pasionat de marile bătălii ale istoriei, care se oripileză la toate anacronismele din aşa-zisele filme istorice. Dar 300 NU ESTE un film istoric. Şi pentru a îl putea înţelege la adevărata lui valoare şi a nu ne limita doar la "face value", 300 a lui Frank Miller, benzi desenate inspirate la rândul lor de filmul Cei 300 de spartani din 1962, sunt un bun punct de plecare.

Ipocrizie

Citeam de curând cum că Parlamentul European a votat interzicerea importurilor de produse din focă provenite din Canada, în semn de protest faţă de metodele de vânătoare folosite.

Toate bune şi frumoase până când îmi arunc ochii pe comentariile lăsate de compatrioţi pe hotnews.ro la articolul în care se făcea referire la asta (recomand clickaiala de rigoare doar dacă vă plictisiţi rău, nu e nimic frumos de văzut acolo) şi la un gest considerat reprobabil (io îl văd squarely idiot, but who cares?).

Se pornise neamule o ditamai bătălia verbală despre cât de nedrept e să omoare ăştia în Canada focile. De aici mi-a venit mie în tărtăcuţă o întrebare: în ce măsură poţi să acuzi pe alţii de barbarie că omoară nu ştiu ce animal când tu te lăfăi de Paşte şi Craciun (şi nu numai) cu ciozvârtele de miel şi fripturicile de purcel în farfurie. Aaaa, şi dacă îţi mai place şi cărniţa de puicel da' o ţii sus şi tare că "e inuman domle să omori focile etc.", I rest my case.

Nimic de zis, pentru unii poate e o barbarie, pentru alţii e un mod de viaţă de când se ştiu (vezi eschimoşii care nu prea au gustat la viaţa lor pui, vacă, miel şi alte asemenea "delicatese" pentru ca nu au de unde).

Alta e problema mea: cât de ipocrit poţi să fii să te declari împotriva omorârii focilor şi a altor animale sălbatice când matale bagi la maţ cîrnăciori, mici, cabanoase, chifteluţe, drob, fripturi de tot felul, păstrămioară şi alte bunătăţi....fără număr? De ce îs focile mai oropsite decât puii noştri autohtoni cărora le sucesc bunicile noastre gâturile de ni le trimit nouă la oraş, "să aibă şi ei maică acolo, că e pui de ţară, nu de ala din supermarket" sau decât Ghiţă al nostru de fiecare Crăciun când îl scurtăm de cap şi îl facem pacheţele mici-mici pe care le împărţim la familion.

Eu aş sugera măcar dacă e să militezi pentru o cauză de acest gen, să o faci pe bune. Că vorba aia cu " Să faci ce zice popa nu ce face popa" nu mi se pare valabilă aici. Aşadar, accept comentarii pertinente pentru protecţia animalelor de la vegetarieni pentru ca mi se pare mie că ei au oareşicare drept să meargă cu jalba în proţap în domeniul asta. Restul, să rămânem la mititei, gratare mixte şi alte bunătăţi care implică fără îndoială cărniţă de origine animală.

Ar putea spune unii că nu se compară, ca porcul e animal domestic şi vezi bine, dacă tu l-ai hrănit, tu l-ai crescut, ai tot dreptul să îl omori că e al tău. Păi nah, dacă o luăm aşa, e perfect normal şi moral şi să mergi la vănătoare de ce vrea muşchiul tău, că, zice-se, suntem la vârful lanţului trofic deeci, noi avem voie să omorâm ORICE, nu?

Oricum, problema e complexă şi nu vreau să latru aiurea, just trying to make a point somehow.

Jocurile copilăriei

"Mama lu' Gabi, îl lăsaţi pe Gabi să iasă afară?"

"E pedepsit, nu are voie să iasă la joacă"

Iată un dialog aparent banal care m-a purtat însă în trecut, în copilărie. Mi-am adus aminte de dialoguri similare şi de jocurile noastre:

"Ţările"

"Şotron"

"Ţară, ţară, vrem ostaşi"

Încetul cu încetul se fabrică oţetul (eu asta ţin minte, habar n-am cum se chema de fapt)

Unde au dispărut toate? De-abia dacă mai vezi un joc de şotron trasat stângaci pe betoane. Rar. Din ce în ce mai rar.

Dar de "avioane"? Jocul acela pe care îl jucam pe furiş în timpul orelor la sfârşitul caietului de matematică...

Eu una îmi aduc aminte şi de somata jucată cu amicii mei-băieţi-şi de fotbalul care dădea dureri de cap mamei şi răni dechise genunchilor mei veşnic înfofoliţi în frunze de muşcată din ghivecele văduvite ale tatei.

Unde sunt jocurile de altă dată? Cu ce au fost înlocuite? Îndrăznesc să cred ca de cele pe calculator doar parţial şi că există nişte alternative în jocul copiilor de azi pe care eu încă nu le-am descoperit.

Se spune că fiecare vîrstă are farmecul ei. E drept, dar copilăria este vârsta care rămâne mereu cu tine. Care îţi smulge un zâmbet pe ascuns atunci când te simţi copleşit de grijile tale de "om mare".

A fi copil e tare frumos, dar a fi un om mare care îşi redescoperă din când în când latura ludică şi elibereză pentru câteva momente copilul din el e la fel de valoros. Iar copilul din noi trebuie preţuit şi hrănit. Ca să rămână în viaţă, să nu se piardă în abisurile hâde ale conformismului şi ale uitării.

Eu una o să joc şotron alături de copiii mei. Şi o să cânt şi o să râd şi o să lunec protector pe lângă ei cu role pe gleznele mele îngroşate şi cu un zâmbet luminos pe faţa mea ridată.

Atunci voiam să ajung om mare. Şi acum că sunt acolo unde mi-am dorit, copilul din mine se vede crescut şi se bucură. Pe termen nedefinit :)

Amintire plăcută #5

Ţin minte şi acum momentul în care am dat virtualiceşte mâna cu universul lui Gibson şi am descoperit cyberpunk-ul. În anul IV de facultate, tot în perioada de glorie Erasmus, mi-am luat un curs specializat de literatură franceză centrat pe SF.

Minunat, mi-am zis eu, îmi place SF-ul, o să fie o plăcere să merg la cursul ăsta (nu mai aveam nevoie de credite, voiam să îl urmez pentru simplul fapt că mi se părea interesant, exista şansa să aflu lucruri noi).

Big mistake! Una la mână, deşi bibliografia avea doar autori străini, cursul era în franceză. Oricât mi-ar plăcea limba lui Voltaire, îmi venea foarte greu să vorbesc în franceză despre nişte concepte eminamente anglo-saxone. Aşadar, interzis la limba engleză şi având în vedere că mă încăpăţânam să spun numele autorilor cu pronunţie englezească, precum şi titlurile cărţilor, am reuşit să îmi atrag antipatia colegilor care n-aveau nici în clin nici în mânecă cu engleza (adică mai toţi), plus profa.

Şi totuşi, deşi la vache mi-a dat notă mică la proiectul final, pentru mine, asta ramâne o amintire plăcută, pentru că atunci am descoperit un univers care mă fascinează şi acum, mi-am lărgit orizontul de cunoştinţe, precum şi că sunt o luptătoare, pentru că am reuşit să trec peste obstacole pentru a face un lucru care îmi place.

De aceea, lucrarea mea despre cyberpunk de atunci mi-e tare dragă şi, deşi nu o mai deţin în format fizic, ideile din ea sunt vii în mintea mea, iar experienţele de atunci nepreţuite.

Ce te face fericit?

Vizionând acum vreo două săptămâni pe Vimeo un filmuleţ, am început să fac şi eu propria mea listă de fericire. Suntem oameni atât de diferiţi şi necesităţile noastre sunt adeseori surprinzătoare. Pentru unii fericirea stă în lucrurile simple şi în micile plăceri ale vieţii în timp ce alţii aspiră permanent spre altceva, spre noi orizonturi, iar atunci când le ating, departe de a sta să se bucure de ceea ce tocmai au câştigat, de a-şi contempla victoria şi a conştientiza ceea ce au, se năpustesc spre noi ţinte, mai mult sau mai puţin himerice.

Oricare dintre aceste două perspective ar fi calea pe care o alegem, eu cred ca n-ar trebui să o desconsiderăm pe cealaltă. Până la urmă, fiecare îşi trăieşte viaţa în funcţie de acele lucruri care au importanţă pentru el. Capacitatea de a vedea şi înţelege ambele puncte de vedere cred eu că ne face mai buni, pentru că de aici vine acea înţelegere şi toleranţă de care e atâta nevoie atunci când trăieşti printre ceilalţi.

Poate un fir unificator între aceste două perspective este faptul că majoritatea dintre noi avem momente de fericire atunci când facem lucrurile care ne plac: sportul nostru preferat, muzica care ne transportă în universul nostru paralel, prietenii care ne împărtăşesc pasiunile.

Sunt atâtea lucruri care ne pot face fericiţi măcar momentan. Şi în timp, pe parcursul vieţii noastre, pe măsură ce priorităţile noastre se schimbă, poţi găsi fericire în locuri şi lucruri pe care în alte etape ale vieţii le dispreţuiai sau nu le înţelegeai. Şi aleatoriul ăsta al vieţii, surprizele pe care ţi le rezervă, modul în care vine şi te ia la mişto şi îţi demonstrează ţie, cel cu priorităţi bine stabilite, că totul e relativ, inclusiv fericirea, e ceea ce ne facem să ne agăţăm cu furie şi dragoste de ea. Şi să mergem înainte spre marele necunoscut. Chiar dacă nu ştim încotro ne îndreptăm, în mod clar suntem pe drumul nostru...

Inspiration

She put the phone down and she started to ponder. Why is it that simple things get so complicated when she talks to her. Why is it that what she says matters so much? Why is it that she cannot ignore her words, disregard her opinions and simply say 'yes, mum' and go about her own business as if nothing really happened.

She always had a mind of her own and never really cared about what others thought about her. Yet, that daily phone call was always the phone call. A mood setter, an impending judgment, and ultimately, the recognition she sought. If she disagreed, she was simply devastated. She had to give approval on all her courses of action. Always. She was 40 and still emotionally dependent on her mother. Any disagreement put her off doing anything for the entire day.

And still, it was in those moments when her poetry was at its best. It was then when frustration poured its bittersweet ink onto her dog-eared notebook and gave birth to pages and pages of intricate imagery. Surreal spirals of the void of consciousness embracing furious confession. Blackbirds of her innermost springs nesting in the most surprising strata of the intellect. Senseless and yet highly significant thoughts wrought within the fine pattern of what she called 'my way of standing up to her'. Her rage, her cowardice, and her pain, all brought together in the sketchy curves of her writing, embracing the nude pages of the notebook. No drafts, no finishing touches, just torrents of words, of collocations, of phrases, patiently clustering until the next call.

In the end, her dependence, her agony were the utter source of her art. 'Beauty in helplessness and turmoil' - the tagline of her unlikely career and the summary of her existence.

Despre SF-uri

Da, recunosc, îmi plac SF-urile. Cele cu coperte cu precădere. Cu alte cuvinte, literatura ştiinţifico-fantastică. Ca şi unele filme şi seriale de gen. Carte, revistă, bandă desenată, serial, consum cu plăcere şi în cantităţi deloc de neglijat.

Îmi aduc aminte şi acum cum aşteptam cu sufletul la gură emisiunea lui Mironov de la televiziunea naţională şi ce greu găseai o carte de gen. În schimb revistele de SF erau mai la îndemână. Şi clubul de SF la care mergeam. Ehei, alte vremuri, altă lume, alţi actori.

Da, şi episoadele din Zona Crepusculară. Ce le mai înghiţeam aşa pe nerăsuflate. Şi ce passé mi se pare serialul acum. Deh, am evoluat, si sci-fi-ul cu noi. Acum avem Stargate SG1, Stargate Atlantis, Babylon 5 şi câte şi mai câte. Mă întreb însă, mă mai uit la ele cu aceeaşi plăcere? Acum că am de unde alege? Ce ţi-e cu omul ăsta, tare uşor se mai plictiseşte.

Şi totuşi dragostea mea pentru SF a rămas vie. Şi iese la suprafaţă de fiecare dată când mă pomenesc în faţa unui stand de cărţi al editurii Nemira. Oh, da, aş putea sta o zi întreagă să răsfoiesc titlurile alea, să mângâi copertele lucioase cu ilustraţii futuriste şi uneori inexplicabil neliniştitoare.

Nu sunt genul de om care îşi arată triumfător colecţia completă a cărţilor scrise de vreun mare autor de profil. Nu, nu am Fundaţia completă a lui Asimov şi nici Star Wars sau Dune. Îmi place să descopăr cărţile astea în ritmul meu, în timp, şi nu alerg după premii Nebula, World Fantasy sau alte asemenea bestsellers. Îmi place să îmi iau antologii, pentru că îmi permit să citesc câte o "bucăţică" dintr-un autor şi în cazul în care îmi place ce îmi văd ochii, să pornesc în căutarea altor cărţi de-ale omuleţului în cauză.

Mie una mi se pare că gusturile în materie de literatură SF sunt mult mai dispersate decât în alte arii de literatură. Poate pentru că aici creativitatea e mai debordantă ca oriunde şi poţi întâlni mai multe stiluri de scriitură decât ai putea gândi.

Deşi îmi plac nespus povestirile lui Asimov, nu sunt un fan declarat, pentru că asta ar însemna că iubesc cu pasiune absolut tot ce a scris şi nu este aşa. Rămân aşadar la "îmi place mult" :)

În schimb, rămân în continuare alături de William Gibson şi de Necromantul lui cyberpunk. Mă hrănesc în continuare cu seva lumii lui de neoane, cowboys de consolă dependenţi de amfetamine şi "îmbunătăţiţi" radical, megalopolisuri, implanturi de simulacru de personalitate (cam ciudat sună în română dar asta este), IA-uri perfect credibile şi spaţiu virtual care îţi pătrunde orice fibră, ca o reţea fină, invizibilă.

Ca să nu plictisesc prea mult, revin cu picioarele pe pământ deocamdată şi vă mai "încânt" cu un post pe această temă ceva mai încolo, povestindu-vă nişte chestii despre cyberpunk.

Sa criticăm aşadar!

Poate mi se pare mie, dar în ultima vreme am constatat un cvasi-curent criticastru la adresa urbei şi a ţării în care ne târâim existenţa în fiece zi.

Nu zic, şi eu critic, pentru că, din păcate, sunt atât de multe lucruri care nu merg şi există o mie de trebşoare care te calcă pe nervi. Şi totuşi, vorbeam deunăzi cu un coleg de muncă care îmi povestea că "parcă au început să se mai mişte lucrurile". S-au mai reparat ceva străzi, parcă nu mai calc la fiecare 2 metri în amintiri canine, mai îngrijite parcurile, mai multe concerte prin oraşele ţării, etc.

Într-adevăr, paşii sunt infimi şi poate de aceea atât de greu observabili pentru unii. Dar de ce să dăm cu noroi continuu şi să ocărâm în cor "ţara asta de rahat" în loc să mai scăpăm şi un comentariu de bine? Oare de ce este atât de greu să vedem şi lucrurile bune, pentru că orice s-ar spune, mai există şi lucruri bune în ţara asta şi în oraşul în care trăim.

Luasem acum cateva zile la întrebări câţiva amici bucureşteni, chestionându-i prin ce muzee din Bucureşti au fost. Rezultatul: mulţi dintre ei fuseseră în 3 muzee în 24 de ani de viaţă. Buun, păi atunci mi se pare normal că nu ştii ce să araţi unui străinez prin pârdalnicul ăsta de oraş dacă nici tu, până la urmă, nu îl cunoşti. În schimb, ne plângem cât e ziua de lungă ca ne sufocăm în trafic, pe stradă, la muncă, în parcuri şi mai ştiu eu pe unde. Până la urmă în toate capitalele lumii e aglomerat şi se stă în trafic.

E drept, ce e trist e că la noi s-ar putea face o mulţime de lucruri, dar ne lipseşte energia, hotărârea, voinţa. Şi în mare parte din vreme ne cuprinde o mare lehamite.

Din păcate, constat că suntem foarte buni la a despica firul în patru şi la a susţine sus şi tare ce NU E bine. OK, atunci, ce E bine? O critică constructivă ceva? O idee? O sugestie? Mai rar. În loc, multe critici, mult negativism, mulţi nervi, înjurături, stres şi răutate. De ce nu putem fi la fel de buni şi la a sări cu ideea şi la a sugera ce AR FI bine, cum am vedea noi lucrurile, cum am face NOI lucrurile mai bine.

Clar secolul ăsta e unul dominat de un deconstructivism feroce. Dărâmăm fără milă, fără a aduce ceva în loc. Desigur, suntem liberi să o facem, dar o facem pe pielea noastră pentru că atâta vreme cât aşteptăm să pice pară mălăiaţă în gurile noastre veşnic flămânde după pomeni, nu văd să se mişte ceva prin multhulita noastră Babuinie...

Tare mi-aş dori şi eu să aud pe cineva începând o frază la pozitiv. Mă cufund într-o mare de NU-uri, în care optimismul meu se sufocă pe zi ce trece. De ce ne oprim la a îl lua pe marele NU criticastru in braţe? Cum o să se schimbe vreodată ceva dacă noi, cei care criticăm, nu venim şi cu soluţii pentru ceea ce nu ne place? De ce aşteptăm permanent la ALŢII să ne salveze? Şi de ce naiba avem atitudinea asta minunată de a fugi de orice răspundere şi de a o descărca pe umerii altuia?

Mea culpa: tocmai am scris un articol în care CRITIC. Constructiv, sper eu.